„Raise a glass to […]
Our remarkable resilience through calamity”[1]
(Puscifer – „Bedlamite”)
Este rezistența în fața calamității cu adevărat o calitate a speciei umane, dacă respectiva calamitate este cauzată tocmai de noi înșine, din ignoranță, din maliție? La nivelul societății, reziliența față de efectele catastrofale generate în mod repetitiv de propriile acțiuni nu va reprezenta o forță motoare pentru progres mai mult decât autoflagelarea creștinilor devotați a contribuit la combaterea ciumei bubonice. În acest context, să reziști nu înseamnă decât să supraviețuiești în mod arbitrar. Capacitatea de a te ridica deasupra adversităților rămâne, cel mult, o virtute individuală a celor care nu s-au înregimentat în cultul distrugerii, nu au acceptat să devină nuiele în fasciile uscate ale unei noi terori.
Acest text nu este, așa cum fraza anterioară ar putea crea impresia, un îndemn la acțiune și revoltă, un strigăt de luptă împotriva pasivității care fertilizează „banalitatea răului”. Bineînțeles că nu trebuie să devenim complicii terorii sub acțiunea căreia pacea și democrația se cangrenează și mor – stindardul rațiunii și al bunului-simț trebuie să rămână arborat până la capăt, cât timp această planetă mai are o atmosferă respirabilă. Totuși, majoritatea celor în care speranța salvării încă mai pâlpâie își bazează încrederea în viitor pe o premisă falsă. Ei întrețin credința că majoritatea celor care lovesc trunchiul fragil al civilizației cu topoarele și urlă după sânge acționează astfel din neștiință – victime ale inculturii, ignoranței sau manipulării, ce ar putea fi salvate printr-o expunere suficientă la lumina tămăduitoare a rațiunii. Din păcate, nu există încă niciun remediu eficace pentru această maladie degenerativă a minții și spiritului. Oricât de impecabile și imbatabile ar fi argumentele sale, un individ rațional nu va reuși niciodată să oprească o gloată îmbătată de expectativa linșajului.
Conștiința și anxietatea existențială sunt laturi diferite ale aceluiași fenomen cerebral, însă cea din urmă este, de cele mai multe ori, estompată de credință. Variantele disponibile în acest sens sunt numeroase: religie organizată, misticism, pseudoștiință, teorii ale conspirației, fundamentalism politic, naționalism, militarism, „adevăruri alternative” etc. În ceea ce mă privește, această funcție analgezică a fost îndeplinită mult timp de credința într-un fond rațional intrinsec al civilizației noastre, care se va opune, din inerție, regresului total către barbarie – o consecință, probabil, a maturizării intelectuale într-o perioadă în care democrația și libertatea păreau legități istorice. În copilărie, părinții întruchipau această autoritate demiurgică: ei dețineau prerogativa de a se interpune oricând între haosul lumii și fragilitatea personală, restaurând ordinea și dreptatea. Pe măsură ce a devenit evident că protecția familială nu poate stăvili cu adevărat realitatea, fiind lipsit de afinități pentru divinul psihoactiv, am început să venerez arhetipul Omului. Însuflețit de grandoarea științei și de posibilitățile practic nelimitate ale umanismului teoretic, am considerat că, dincolo de anomaliile, divagațiile și tulburările civilizației noastre, progresul este inevitabil – trebuie doar să continuăm a sădi semințele rațiunii, iar roadele vor apărea negreșit. Eram, desigur, naiv – chiar și în fața celor mai elocvente dovezi ale științei, oamenii vor continua să se refugieze cu îndărătnicie, până la capăt, în tot felul de ideologii fanteziste, delirante și incredibil de distructive. Epoca tenebrelor din noi nu a fost eradicată – jarul de sub ruguri încă fumegă. Pătat de aceste revelații nedorite, nu am lăsat știința în urmă (pentru că dincolo de știință nu mai poate exista decât revenirea în delirul infantil al superstiției) – am abandonat însă complet așteptarea ca rațiunea să devină vreodată o limbă universală a umanității. Coborând înapoi din planul cosmic în cel social, am crezut apoi, cu tărie, că măcar dobândirea dorinței postbelice de a construi o lume pacificată, democratică și liberă va rămâne o etapă ireversibilă a istoriei – dincolo de toate complicațiile și eșecurile ivite, societatea, în ansamblul său, va manifesta un grad stabil de inerție care să împiedice o prăbușire similară în abisul distrugerii. Dacă rațiunea individuală nu are cum să triumfe (și există mulți oameni pentru care superstiția este pur și simplu incurabilă), există măcar o înțelepciune colectivă, o rațiune politică – un ultim scut imbatabil în calea unor noi conflagrații. Ideea s-a dovedit a fi fost, desigur, complet eronată, la rândul său, odată cu implozia ordinii mondiale postbelice, la care asistăm în prezent. Contextul politic actual, caracterizat de un declin accelerat al democrației și de resurecția vampirică a fascismului, demonstrează că nu există nicio plasă de siguranță a rațiunii în această lume. În cele din urmă, așadar, toate iterațiile credinței mele în rațiune s-au dovedit doar iluzii în cascadă, generate de contextul personal, social, politic, economic și istoric în care navigam la momentul respectiv.
Rațiunea nu va triumfa. Rațiunea nu va dăinui. Prezența rațiunii în lume este pur arbitrară. Nu vom deveni eroi, nu vom schimba lumea – iar dacă o vom face, va fi, oricum, doar până când fierberea din măruntaiele societății va genera o nouă descindere aleatorie în nebunie. Cimitirele își cască larg gurile, înfometat și batjocoritor. În caz că rezoluția mea pare o sentință mult prea dură și prăpăstioasă, sunt sigur că, dacă i-am putea readuce printre noi pe cei care, în Decembrie 1989, și-au folosit trupurile pe post de armă și au câștigat, la acel moment, lupta împotriva Răului comunist, aceștia ar privi cu o descumpănită perplexitate fanteziile și delirurile totalitariste cu care concetățenii noștri se întinează astăzi. Ce ar spune Konrad Adenauer sau Robert Schuman văzând cum dorința de pace, unitate și cooperare europeană este strivită de extremism, de fascism, antisemitism, violență și dispreț față de principiile democrației? Ce ar spune Viktor Frankl sau Primo Levi, confruntați cu amploarea pe care antisemitismul și negarea Holocaustului au căpătat-o, la nici un secol de la stingerea furnalelor naziste?
Această lume nu poate cunoaște decât morbiditate, iar absența durerii reprezintă exact atât: absența durerii. O stare negativă, pe care nici nu știm cum să o desemnăm printr-un singur cuvânt, altfel decât creând o falsă barieră între noi și spinii realității: analgezie. Să recunoaștem această evidență, să ridicăm, oricum, un pahar, în cinstea rezistenței noastre fără rost, în cinstea nervilor care nu simt acum impulsuri dureroase – să petrecem împreună puținele clipe blânde, plecând capul, cu umilință, în fața atotputerniciei arbitrarului – celebrând fiecare parastas sobru și elegant al rațiunii. Nu ne putem pune în calea unui nou tsunami al psihozei, oricât ar încerca să ne liniștească diversele credințe cu care ne-am înconjurat – la fel cum nici oamenii raționali ai trecutului nu au putut opri devastarea Evului Mediu sau a Războaielor Mondiale. Da, îi vom sfida, poate, pe măcelarii iraționali, refuzând să devenim și noi o verigă în modernul Danse Macabre pe care îl compun. Însă cu ce folos? Zdrobirea ne așteaptă oricum, iar cele din urmă amintiri din această lume, care se vor stinge odată cu ultimele crâmpeie de luciditate, vor fi tablouri teribile, pictate în culorile apocaliptice (și atât de familiare) ale suferinței și disperării. Sângele va deveni tot mai pământiu și greu, forțându-ne să ne revărsăm în sol. Nu ne rămâne decât să așteptăm – spori ai rațiunii, îngropați în permafrostul zilelor, pregătiți să revină la viață, în caz că noua glaciație a minții umane se va sfârși, în caz că soarele va mai străpunge vreodată nebulozitatea.
[1] Traducere: „Ridică un pahar în cinstea remarcabilei noastre rezistențe în fața calamității.”