Spiritul Constituției

Năpustindu-mă asupra acestui articol, îmi rostesc în minte clasica replică din „The Godfather Part III”: „Just when I thought I was out, they pull me back in![1] Recent, am publicat volumul „Antum, postum”, care conține textele preponderent politice apărute pe acest site în ultimii doi ani. Din acel moment, (credeam că) m-am eliberat, parțial, de nevoia constantă de a mă angaja în dezbateri politice cu mine însumi. Retragerea din fața subiectului m-ar ajuta să evit complicații diverse, precum: justificarea legitimității de a emite comentarii politice (tot față de mine însumi, în primul rând), regretul de a fi imortalizat, câteodată, o opinie pe care aveam să o dezavuez ulterior (într-un domeniu în care fluctuația este o forță vitală) sau lehamitea de a zăbovi exagerat de mult într-un cotidian sordid și veșnic muribund. Totuși, într-un an electoral de o importanță majoră (care poate influența inclusiv libertatea de a scrie astfel de rânduri și în viitor), evenimentele derulate pe scena politică îmi stârnesc uneori idei-reflexe atât de puternice, încât aș consuma energie mai multă reprimându-le, decât formulându-le. Cel mai recent astfel de caz a fost respingerea de către Curtea Constituțională a candidaturii Dianei Șoșoacă la președinție. Este un caz fără precedent în trecutul postdecembrist al României – atunci când Curtea s-a exprimat în trecut împotriva unor potențiali candidați, a făcut-o mai degrabă formal, confirmând o decizie formulată anterior de Biroul Electoral Central în acest sens, fără a efectua o judecată pe fond a eligibilității, să spunem, politice, morale sau ideologice a indivizilor respectivi. Din ce observ în spațiul public, numeroși politicieni, jurnaliști și analiști consideră că se creează astfel un precedent periculos pentru potențiale ingerințe ale CCR în procesul electoral – de acum înainte, o candidatură ar putea fi declarată neconstituțională pur și simplu din cauza unor acțiuni și declarații politice efectuate anterior de persoana respectivă, iar decizia nu permite dreptul la apărare și nu poate fi atacată în fața niciunei instanțe, fiind obligatorie și definitivă. Un sondaj realizat de INSCOP Research pare să indice că opinia publică, în majoritatea sa, nu este de acord cu decizia adoptată de Curte[2].

Ca în cazul oricărui subiect, mai ales din câmpul extrem de tehnicizat și exclusivist al dreptului (cu atât mai mult al dreptului constituțional), este apanajul specialiștilor în domeniu să examineze chirurgical meandrele și semnificațiile deciziei. Dar, ca în cazul oricărui subiect cu impact profund în plan politic și electoral, este responsabilitatea fiecărui cetățean (pe a cărui opinie se vor baza, în cele din urmă, componența parlamentară și acțiunea guvernamentală) să depună eforturi pentru a obține o înțelegere rațională, cât mai obiectivă cu putință. Pe cei care, urmărind alte interese personale sau fidelități ideologice necondiționate, nu își propun o asemenea abordare, îi excludem, desigur, din discuție. Dar ceilalți? De ce o parte însemnată a societății românești active și responsabile din punct de vedere politic contestă totuși decizia luată împotriva Dianei Șoșoacă? În cele ce urmează, voi aduce în discuție și voi încerca să combat câteva dintre argumentele principale exprimate în spațiul public împotriva deciziei Curții Constituționale. Ulterior, voi dezvolta aceste idei și voi încerca să pun într-o nouă lumină hotărârea CCR, concluzionând.

1) Este o decizie dictată politic, menită să avantajeze Partidul Social Democrat.

Aceasta a fost teza centrală adoptată instantaneu de ceilalți candidați principali la președinție, de partidele de opoziție și chiar de Partidul Național Liberal, fostul și, totodată, actualul (!) partener de coaliție și guvernare al PSD. Conform sondajelor de opinie, Marcel Ciolacu ar fi, practic, sigur de victorie dacă l-ar avea drept contracandidat în turul al doilea pe George Simion. Liderul PSD ar urma să beneficieze, într-un asemenea context, de un vot masiv împotriva extremismului, coalizând chiar și electoratul, în mod normal, anti-PSD – similar cu ceea ce s-a întâmplat în confruntarea din anul 2000 dintre Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Eliminarea Dianei Șoșoacă duce la redistribuirea voturilor sale către celălalt candidat venit din zona extremistă, George Simion, sporind șansa acestuia de a accede în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Există însă, în opinia mea, două probleme grave cu acest scenariu. În primul rând, problema esențială este că nu a fost furnizată până în acest moment absolut nicio dovadă concretă pentru a susține acuzația respectivă (oftând, trebuie să adaug că nu, declarațiile lui Becali nu pot constitui o dovadă). Într-o lume asaltată de propagandă, teorii ale conspirației și știri false, dovezile concrete rămân totuși singurele în măsură să facă diferența între adevăr și fabulație. Simplul fapt că un asemenea scenariu l-ar avantaja pe Marcel Ciolacu nu poate reprezenta o dovadă suficientă că scenariul respectiv chiar este real. Din păcate, observăm că politicienii democratici încearcă deseori să împrumute metodele propagandistice folosite de grupările extremiste și curentele antidemocratice, bazate pe teorii ale conspirației – o strategie absolut falimentară. Legătura fundamentală dintre democrație și adevăr este singura care legitimează democrația în fața propagandei și a miturilor totalitare, care îmbie persoanele nemulțumite de starea și performanțele politicii democratice cu tot felul de promisiuni atrăgătoare. Odată ce teoriile conspirației sunt adoptate și de candidații democratici drept arme politice uzuale, delimitarea dintre cele două viziuni devine una extrem de neclară. Cum poți să mai susții convingător în fața electoratului că democrația este alegerea superioară, cât timp politicienii democratici se comportă exact asemenea unor populiști? Decizia CCR a generat un val de reacții deplorabile în interiorul clasei politice românești: iată-l pe Mircea Geoană, de exemplu, afirmând cu gravitate că  „vor încerca să fraudeze alegerile, […] mi-am dat seama că nu au niciun fel de limită.[3] (pesemne că este vorba despre „ei”, „cei din sistem”) – același Mircea Geoană care a continuat să afirme constant de-a lungul timpului și despre alegerile prezidențiale pe care le-a pierdut în anul 2009 că ar fi fost fraudate[4], fără a furniza vreodată o dovadă convingătoare în acest sens. Cât timp o fostă persoană din conducerea NATO adoptă fără jenă și rețineri veritabile teorii ale conspirației (pentru că acestea sunt teorii ale conspirației, la fel cum teoria că Donald Trump a câștigat alegerile din 2020 este o teorie a conspirației, nefiind bazată pe niciun fapt real) doar pentru că i-ar putea servi interesului politic, este clar că democrația suferă nu de o infecție externă, ci de o boală autoimună. Geoană duce cu un pas mai departe conspirația alimentată de Nicolae Ciucă, Elena Lasconi sau George Simion (conform căreia PSD ar fi în spatele deciziei CCR): „decizia Curții dezvăluie un blat politic între liderii partidelor majore[5]. Iată cât de ușor este ca o conspirație să sufere mutații și să îi înghită inclusiv pe cei care au ințiat-o: nu numai PSD este în spatele „blatului”, ci toți liderii partidelor majore! În fine, să remarcăm că nici măcar Marcel Ciolacu nu ratează momentul și îl speculează într-un mod tipic politicianist, invocând, cu acest prilej, nevoia de a „reforma” Curtea Constituțională[6] (a se citi: „a slăbi”, „a reduce independența”), încercând să ațâțe spiritul de dac liber al votantului standard, care nu vrea să fie încorsetat, ferească bunul Dumnezeu, de principii constituționale, decât atunci când se întâmplă să fie de acord cu acestea.

În al doilea rând, trecând peste lipsa totală a dovezilor, nu putem nici măcar să spunem cu certitudine că decizia CCR îl va avantaja în mod semnificativ și concret pe Marcel Ciolacu – așa cum s-ar fi întâmplat în situația în care acesta „ar fi eliminat” unul dintre principalii contracandidați, de exemplu, Mircea Geoană sau Elena Lasconi. Simpla prezență de ceva vreme a acestui subiect (pretinsul interes al PSD de a îl propulsa pe George Simion în turul al doilea) în atenția opiniei publice garanta faptul că avea să existe un cost politic pentru Marcel Ciolacu, în cazul respingerii candidaturii Dianei Șoșoacă. Măcar din acest motiv, el ar fi trebuit să manifeste mai multă precauție, chiar dacă dispunea de pârghiile necesare pentru a influența Curtea Constituțională (ipoteză care, iarăși, nu este susținută prin dovezi). Președintele PSD a depus eforturi considerabile pentru a se afișa în fața electoratului drept un candidat puternic prooccidental, prodemocratic, ceea ce reprezintă o provocare majoră pentru un membru al partidului, la scurt timp după epoca Dragnea. Suspiciunea privind eventuale ingerințe ale lui Marcel Ciolacu în activitatea CCR pentru a respinge o candidatură la președinție dăunează grav acestei imagini atent construite. Vedem că, de altfel, chiar președintele PSD pare să iasă cel mai șifonat din tot acest „scandal” (un termen adorat de presă). S-ar fi expus oare un politician experimentat și pragmatic (oricare ar fi preferințele politice, nu cred că putem contesta aceste adjective) unui asemenea oprobriu, doar pentru a își crea un avantaj în cel mai bun caz incert, bazat pe câteva sondaje de opinie, în condițiile în care chiar și la ultimele alegeri s-a dovedit că o mare parte dintre sondaje au fost foarte diferite de realitate (Cristian Popescu Piedone având un rezultat mult mai slab decât se preconiza în cele mai multe cazuri)? Scenariul în care Marcel Ciolacu ar fi mizat tocmai pe această așteptare a publicului (că nu va acționa pentru că ar fi prea suspicios) ne duce, mai degrabă, către o schemă de tipul „They don’t know that we know they know we know![7] (o clasică replică din celebrul sitcom „Friends”), ridicol de improbabilă. Iar dacă greșesc și Marcel Ciolacu chiar era dispus să își asume asemenea riscuri legale și politice doar din sete de putere sau pentru că, în baza sondajelor de opinie sau a cercetărilor sociologice, consilierii de campanie l-ar fi sfătuit astfel, rămâne valabil primul argument: deocamdată, dovezile nu există. În absența dovezilor, putem susține orice ipoteză – exact ceea ce nu se sfiesc să facă politicienii români.

Așadar, ideea care trebuie reținută este că, până în momentul de față, nu avem nicio dovadă propriu-zisă în sprijinul acuzației că decizia Curții Constituționale a fost una comandată politic de către PSD. În schimb, scenariul respectiv este speculat de adversarii politici ai PSD, în mod periculos pentru democrație (vezi epopeea „negocierilor” lui Becali – pe care nu o mai detaliem aici), pentru a câștiga, la rândul lor, capital politic – demonstrând că interesul primează, iar adevărul și responsabilitatea se află în plan secund, exact după modelul populist. În ciuda opiniilor exprimate atât de frecvent de jurnaliști altfel cât se poate de respectabili, argumente de tipul acesta pur și simplu nu au cum să fie luate în considerare de un observator obiectiv și rațional: „Greu de dovedit influența serviciilor, dar la fel de greu de crezut e că n-au jucat niciun rol în alinierea Curții în spatele acestei decizii scandaloase[8] (sublinierea îmi aparține).

2) Este un abuz de putere al Curții Constituționale.

Acesta reprezintă un punct în care discuția se afundă, inevitabil, într-un teritoriu din ce în ce mai tehnic – și devine tot mai periculos pentru laici să construiască argumente exhaustive și categorice, fără a își asuma riscul de a eșua în erori ridicole. Totuși, ceea ce ar trebui să reținem este, măcar, că subiectul rămâne, prin definiție, unul ambiguu și supus interpretării. Oricât ar încerca să pluseze unii comentatori în ceea ce privește caracterul incontestabil abuziv al deciziei, adevărul este că aceasta nu încalcă în mod flagrant niciuna dintre legile statului român – cel mult, oferă o interpretare nuanțată a anumitor prevederi și forțează la maximum flexibilizarea unor prerogative. Opinia separată formulată de judecătorul Curții Constituționale Laura Iuliana Scântei (și inclusă în Hotărârea CCR nr. 2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024) detaliază o serie de argumente de specialitate împotriva deciziei CCR – dar, bineînțeles, nu o putem considera din oficiu drept cea corectă (așa cum fac cei care îi împărtășesc opinia), deoarece aceeași hotărâre include alte argumente de specialitate, menite să dovedească exact punctul de vedere contrar, votat de majoritatea judecătorilor Curții. În esență, discuția privind potențialul abuz al CCR este legată de modul în care interpretăm gradul de flexibilitate al atribuțiilor încredințate Curții Constituționale a României prin legea fundamentală: cât de limitative sunt acestea? În ce măsură o instituție creată pentru a fi garantul supremației Constituției este îndreptățită să își extindă atribuțiile, fără a încălca litera legii, pentru a îndepărta amenințările apărute la adresa supremației Constituției? În acest sens, trebuie să avem în vedere că o constituție este, prin definiție, un act suplu – de aceea, în practică, pentru a putea să își exercite cu succes atribuțiile, curțile constituționale sunt deseori nevoite să interpreteze prevederile constituționale concrete. Astfel, jurisprudența ajunge să joace un rol extrem de important în dreptul constituțional; deciziile curților constituționale oferă clarificări și creează precedente care permit adaptarea normelor constituționale la situațiile extrem de diverse, complexe și ambigue care vor apărea întotdeauna în practică. De exemplu, am putea interpreta articolul 146, litera f) din Constituția României drept unul limitativ, și considera că nu intră în atribuțiile Curții privind alegerea președintelui decât să vegheze „la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României” şi să confirme „rezultatele sufragiului[9]. Astfel, atribuțiile par a fi orientate doar către o judecată pe formă, și nu pe fond, a spețelor apărute. În același timp însă, conform literei k) a aceluiași articol, CCR „hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic[10]. Aceasta nu poate fi doar o chestiune de formă, ci vizează în mod clar interpretarea acțiunilor și declarațiilor concrete efectuate de membrii partidelor în cauză („verifică îndeplinirea condițiilor de fond privind activitatea partidului politic, cuprinse în art. 40 alin. (2) din Constituţie referitoare la respectarea principiilor statului de drept[11]). Așadar, dacă îi este permis Curții să judece pe fond constituționalitatea acțiunilor și a declarațiilor unui partid, ar fi nefiresc să concluzionăm că instituția nu este competentă se efectueze o judecată similară și în ceea ce privește conduita candidaților la președinție. Trebuie să remarcăm totuși că, în cadrul procedurii de judecare a neconstituționalității, partidele acuzate pot depune un memoriu în apărare[12], iar contestația se judecă în prezența celor două părți (una dintre camerele parlamentului sau guvernul, care pot fi contestatarii, conform legii, de o parte, și partidul vizat, de cealaltă parte)[13]. Astfel de potențiale neajunsuri pot fi însă corectate prin modificarea legii organice prin care se reglementează funcționarea CCR; ele nu reprezintă în niciun caz un motiv întemeiat pentru a pune la îndoială capacitatea Curții de a judeca fondul unor probleme vitale pentru menținerea ordinii constituționale sau de a considera drept abuz acționarea pentru luarea unor măsuri, în virtutea existenței unor viduri legislative. Nu trebuie să ignorăm nici faptul că nu există o obligație absolută de a garanta dreptul la apărare al tuturor părților vizate de o decizie a Curții Constituționale, deoarece aceasta nu este o instituție juridică propriu-zisă, ci una politico-juridică, plasată de constituant în afara sistemului justiției comune, alcătuit din judecătorii, tribunale și curți de apel[14].

Concluzionând, bineînțeles că suntem îndreptățiți, în cadrul democratic, să criticăm (nu să și ignorăm) deciziile Curții Constituționale. Dar invocarea categorică a unui abuz al CCR este problematică din cauza caracterului complex și ambiguu al dreptului constituțional, precum și a poziției unice de putere în care o curte constituțională este plasată. Articolul 3, alineatul (1) din Legea 47 / 1992 afirmă că „Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege[15] – ceea ce ne-ar putea duce cu gândul către obligația unei interpretări limitative a prerogativelor. Următoarele două alineate afirmă însă că:

„(2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.

(3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.[16]

Observăm aici, cu claritate, că legiuitorul a insistat în mod special asupra caracterului distinct al Curții în cadrul instituțional, în linie cu spiritul Constituției. Observăm, de asemenea, caracterul aproape, am putea spune, abstract pe care îl capătă acest extrem de sensibil control exercitat asupra CCR, instituția care supraveghează, practic, respectarea regulilor de bază ale democrației de către toate autoritățile statului. Cât timp, conform legii, „Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale”, este dificil să îi negăm dreptul de a își extinde atribuțiile și de a contribui, prin deciziile și interpretările sale, la jurisprudența constituțională, dacă nu încalcă nicio prevedere expresă a legilor sau a Constituției. De aceea, acuzația privind un abuz al CCR are nevoie de argumente extrem de solide, chiar flagrante, pentru a putea sta în picioare. De exemplu, autosesizarea pentru emiterea acestei decizii, în absența unei contestații depuse în prealabil, ar fi fost un astfel de abuz clar, contrar legii în mod incontestabil.

3) Curtea Constituțională nu a oferit motive convingătoare pentru a își susține decizia.

După ce a comunicat respingerea candidaturii Dianei Șoșoacă la președinția României, în baza contestației depuse în acest sens, Curtea Constituțională a revenit cu motivarea deciziei sale prin Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024. În spațiul public este foarte răspândită opinia că această hotărâre nu ar conține argumente întemeiate, care să ofere o explicație pertinentă pentru decizia luată. În ciuda acestei opinii frecvente, Curtea Constituțională furnizează, în opinia mea, suficiente explicații solide în cadrul documentului respectiv: prezintă o listă consistentă de fapte comise de Diana Șoșoacă, argumentând pericolul reprezentat de acestea pentru ordinea constituțională a statului român și referindu-se la prevederile și principiile constituționale și legale în baza cărora a judecat cazul respectiv. Criticile aduse motivației (nu deciziei în sine, ci strict motivelor invocate de CCR, deși este greu ca cele două să fie tratate independent) ar putea fi împărțite în două categorii principale: a) pretinsa lipsă a menționării unor fapte cu adevărat incriminatoare; b) pretinsul caracter disproporționat al „pedepsei” aplicate, comparativ cu faptele prezentate. Putem spune că opinia publică judecă, mai degrabă, pe formă (prerogativele Curții în raport cu natura faptelor consemnate), și nu pe fond (faptele Dianei Șoșoacă) – exact ceea ce i se cere și Curții să facă. Însă cele două direcții nu pot fi delimitate întotdeauna în mod clar. CCR activează într-o nișă extrem de atipică în raport cu celelalte instituții ale statului, fiind „garantul supremaţiei Constituţiei”; or, este greu de înțeles cum o asemenea prerogativă ar putea fi îndeplinită în condițiile unei perspective strict formale și birocratice asupra societății – forma poate căpăta uneori contur a posteriori, după analiza fondului. Nu îmi propun să citez în mod extins din hotărâre, așa că voi oferi doar câteva exemple ilustrative, după care le voi comenta pe scurt:

doamna Șoșoacă a militat constant pentru scoaterea României din NATO, despre care a afirmat că este «cea mai agresivă, incitantă, periculoasă și potențial distructivă Alianță militară!», pentru părăsirea blocului comunitar (așa-numitul RoExit), a fost declarată personalitatea anului 2021 de către publicația «Sputnik», participă în mod recurent la recepțiile organizate în cadrul Ambasadei Rusiei din București, inclusiv după alegerea sa ca membru al Parlamentului European, a promovat mesaje propagandistice rusești și a solicitat inclusiv o alianță între România și Rusia în războiul declanșat de aceasta din urmă împotriva Ucrainei[17];

aceasta a făcut în mod constant apologia invaziei ruse în Ucraina. Diseminarea mesajelor propagandistice care servesc intereselor Rusiei au fost lăudate inclusiv de șeful de la acel moment al mercenarilor Wagner, care a reacționat la demersul senatoarei Diana Șoșoacă, cea care cere anexarea de către România a unor teritorii din Ucraina[18];

În primul său discurs din Parlamentul European, doamna Șoșoacă a abordat din nou teme antioccidentale și proruse, mergând într-atât de departe încât să proclame necesitatea neutralității României, în contextul în care demersurile de integrare euroatlantică sunt consacrate la nivel constituțional[19].

Este bizar cum un om cult, bine informat și fidel valorilor democratice poate considera astfel de acțiuni drept anodine. Apropierea de Rusia, alinierea cu propaganda dictată de Moscova și militarea constantă pentru ieșirea României din NATO și Uniunea Europeană reprezintă, mai ales în contextul mediului de securitate actual, amenințări existențiale la adresa suveranității statului român. Desigur că, în virtutea dreptului la libera exprimare, există limite pe care este dificil să le depășești atunci când este vorba de curmarea unui astfel de discurs, fără a cauza daune mai mari decât beneficiile urmărite. Totuși, când o persoană cu asemenea convingeri ideologice, conexiuni și declarații are șansa de a ajunge în funcția de președinte al statului, situația nu mai poate fi tratată cu aceeași reținere și precauție. Suprimarea discursului anticonstituțional trebuie să fie proporțională cu nivelul la care acest discurs anticonstituțional se manifestă. Președintele României este comandantul forțelor armate și președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării – ce piedică ar mai fi ca secrete vitale de stat să fie livrate direct către Moscova, dacă funcția ar fi deținută de Diana Șoșoacă? Diana Șoșoacă – aceeași care a depus o propunere legislativă în parlament prin care solicita anexarea unor teritorii ucrainene[20] – o declarație de război, practic, dacă aceasta ar fi avut cum să treacă de aprobarea legislativului. Ținând cont de consecințele politice și sociale grave ale războiului hibrid dus de Rusia împotriva Occidentului, pe care le observăm în timp real, și de perspectivele sumbre privind viitorul acestui conflict ideologic între democrație și totalitarism, este greu să înțelegem cum prezența Dianei Șoșoacă la Cotroceni nu ar fi o amenințare la adresa ordinii constituționale a României. Dincolo de preferințele și convingerile politice, în contextul războiului ruso-ucrainean, care a determinat chiar și state a căror neutralitate era demult consacrată, precum Suedia și Finlanda, să adere la NATO, instigarea la părăsirea acestei alianțe poate echivala cu renunțarea propriu-zisă la suveranitatea și integritatea teritorială a României. Poporul român a simțit pe propria piele, în trecut, brutalitatea armatei roșii – iar genocidul comis astăzi de aceasta în Ucraina este televizat în direct – și a suferit timp de aproape jumătate de secol catastrofalele consecințe ale influenței rusești. Vremurile în care ne permiteam să ne amuzăm privind discursurile caricaturale și ridicole lătrate de personaje precum Corneliu Vadim Tudor au apus demult… Diana Șoșoacă nu mai este doar vioara întâi într-un spectacol ieftin de circ, ci o armă letală a Kremlinului, pe care nu avem de ce să o înfigem de bunăvoie în inima statului român.

Ținând cont de aspectele de mai sus, consider că faptele Dianei Șoșoacă sunt categoric incriminatoare, iar consecințele pe care prezența sa în fruntea statului român le-ar putea avea asupra suveranității și integrității statului român, precum și a formei de guvernământ și a supremației constituționale, toate fiind aspecte garantate de Constituție (deci aspecte pentru a căror protecție Curtea Constituțională este deplin îndreptățită să intervină), nu ne permit să considerăm că decizia Curții ar fi una disproporționată în raport cu faptele prezentate…

5) Este o decizie care creează un precedent periculos.

Înțeleg perfect preocuparea privind crearea unor precedente periculoase în peisajul instituțional – m-am referit chiar eu în trecut la astfel de cazuri (în perioada în care președintele Klaus Iohannis ducea un război deschis împotriva CCR, fiind aclamat de susținătorii săi dedicați, care treceau cu vederea consecințele pe termen lung ale unei asemenea atitudini, privind doar persoana care ocupa funcția, și nu funcția prezidențială în sine). Însă teama de a stabili precedente trebuie să aibă o limită. Indiscutabil – o Curte Constituțională rău-voitoare poate elimina, în viitor, un alt candidat în mod absolut arbitrar, invocând nevoia de a proteja democrația, în baza deciziei privind excluderea Dianei Șoșoacă din cursa pentru președinție. Într-adevăr, Diana Șoșoacă nu a fost condamnată pentru fapte penale, iar CCR a trebuit să recurgă la o judecare pe fond a acțiunilor sale anticonstituționale, ceea ce presupune o incontestabilă doză de subiectivitate. Această subiectivitate se regăsește, într-o anumită măsură, în orice decizie a unei instanțe de judecată, însă riscurile sunt agravate de caracterul Curții Constituționale, care, așa cum am menționat, se află în afara sistemului judiciar comun și nu permite o cale de apel împotriva deciziilor sale. Existând acest precedent, pare foarte simplu ca unui candidat să îi fie imputate în viitor o serie de fapte care, în viziunea Curții, nu l-ar califica pentru funcția de președinte al țării, fără ca acestea să mai trebuiască validate de o altă instituție a statului. S-a deschis, așadar, calea către epurare politică, în funcție de voința arbitrară a celor nouă judecători constituționali? Deși riscul nu poate fi exclus, nu cred că acesta este unul dramatic și nu iese din limitele firești ale riscurilor democratice inerente. Organizarea unui stat democratic depinde, într-o măsură deloc neglijabilă, de voința subiectivă a celor care populează, la un moment dat, instituțiile schițate în mod formal de cadrul legal și aplică în mod practic principiile și regulile teoretice. Sistemul de „checks and balances”[21] prevăzut în structura oricărei democrații și separația puterilor în stat sunt esențiale pentru a reduce riscul de abuzuri și arbitrar. Însă acestea nu ar fi niciodată suficiente pentru a împiedica descinderea către totalitarism, dacă nu ar exista o asumare activă a principiilor democratice de către un procent suficient de mare al populației, în general, și al clasei politice, în particular. Atunci când voința politică de a deturna statul depășește un anumit prag critic și devine generalizată, ea nu va mai putea fi stăvilită de instituțiile democratice – așa cum s-a întâmplat în Ungaria sau Rusia, de exemplu. La fel, atunci când la nivelul populației nu există o minimă predispoziție pentru democrație, o minimă cultură democratică, este dificil să impui o arhitectură democratică „de sus în jos”, doar prin prezența formală a instituțiilor și legislației necesare – așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul multora dintre statele care au făcut parte din fostul bloc sovietic. În anumite condiții, reaua-voință și dorința abuzivă de putere pot eroda și sfida democrația în mod fățiș, indiferent de restricțiile legale și formale, fără a mai fi nevoie de tot felul de precedente sau artificii legale obscure. Să luăm un exemplu familiar și recent – inițiativa de a interzice constituțional persoanelor care au condamnări penale definitive să mai ocupe funcții publice (deja celebrul slogan „fără penali în funcții publice”). Trebuie să menționez că discutăm doar de dragul exemplului; această problemă este deja acoperită de Constituție într-o măsură, în opinia mea, cât se poate de mulțumitoare: articolul 37, alineatul (1) prevede că „Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot[22], iar articolul 36, alineatul (2) menționează că „Nu au drept de vot […] persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.[23]. Lăsând la o parte acest aspect, ne putem imagina o situație în care o potențială putere obscură și rău-voitoare ar elimina un candidat politic incomod mituind persoanele potrivite din sistemul judiciar pentru a „fabrica” un dosar penal și o condamnare. Odată definitivă, această condamnare ar echivala cu o veritabilă epurare politică. Este existența posibilității respective un motiv suficient pentru a permite accesul neîngrădit la putere oricăror indivizi, indiferent de problemele lor penale? În niciun caz. Soluția este să adoptăm întotdeauna o viziune realistă, pragmatică, echilibrată. În cazul specific pe care îl discutăm (decizia privind candidatura Dianei Șoșoacă), trebuie să ne punem următoarea întrebare: este riscul ca această decizie să fie folosită ulterior ca pretext pentru abuzuri de judecătorii constituționali mai mare decât riscul reprezentat de accederea unei persoane aservite intereselor Rusiei la funcția de Președinte al României? Dacă răspundem pozitiv, să ne întrebăm, mai departe: dacă în Curtea Constituțională vom ajunge să avem o majoritate atât de ostilă democrației, oare nu are această instituție, oricum, suficiente pârghii pentru a acționa în vederea acaparării puterii? Chiar ar avea nevoie în mod specific de acest precedent pentru a ataca statul de drept?

Riscurile unor astfel de măsuri trebuie avute mereu în vedere, păstrând însă proporțiile potrivite. Nu putem pleca de la paranoica premisă că, în permanență, toată lumea își propune să deturneze democrația – pentru că, în aceste condiții, democrația va fi deturnată oricum. La polul opus, nu trebuie să credem că acest risc nu există: libertatea de mișcare a deținătorilor temporari ai puterii trebuie restricționată, în limitele necesare. Nivelul la care setăm aceste limite reprezintă, la rândul său, o judecată subiectivă a legiuitorului. Fiind vorba de o societate alcătuită totuși din ființe umane, nu vom putea elimina niciodată în integralitate ambiguitatea și subiectivitatea – nici din sistemul politic, nici din cel judiciar. Legile nu reprezintă un algoritm informatic care prevede, într-o viziune binară exhaustivă, cum se va derula orice proces imaginabil – ele ne oferă doar o bază rațională pentru a judeca, mai departe, situațiile diverse ivite în viața de zi cu zi a polisului. Așadar, precedentul este un subiect care nu trebuie ignorat, dar nici absolutizat. Pericolul creat de setarea unui nou precedent trebuie judecat în mod realist și proporțional cu realitatea.

6) Prin spiritul său, decizia încalcă principii democratice fundamentale precum dreptul de a fi ales sau dreptul la liberă exprimare.

Este lesne de observat că o preocupare morbidă pentru „principii” cuprinde anumite segmente din societatea românească, precum o boală infecțioasă, doar în anumite momente și privind subiecte foarte specifice, direct legate de interese politice sau economice concrete. Generalitatea, universalitatea și impersonalitatea principiilor legale și constituționale se subordonează deseori, în spațiul public, acestor interese și trebuie să privim cu scepticism astfel de puseuri de adeziune față de valori. Este adus în discuție, în mod special, în legătură cu decizia privind candidatura Dianei Șoșoacă, dreptul de a fi ales, specificat de articolul 37 din Constituția României. În primul rând, acest articol menționează că „Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3)[24]; acesta din urmă prevede că „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi” (sublinierea îmi aparține).[25] Expresia „în condițiile legii” trebuie subliniată, deoarece permite o flexibilizare a acestui drept fundamental: el este garantat de Constituție, dar nu în orice condiții, ci în condițiile legii. (Aș vedea, mai degrabă, necesară o discuție privind ultima parte a articolului 37, alineatul (1), care garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați, în mod evident lipsită de o aplicare în mod real). În al doilea rând, motivația CCR oferă și ea o contextualizare a dreptului de a fi ales, explicând de ce nu orice limitare a sa este ilegală:

O limitare a dreptului de a fi ales pentru motivele anterior menționate nu aduce atingere esenței dreptului, urmărește un scop legitim și utilizează mijloace care nu sunt disproporționate. Drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt absolute, iar statele dispun de o marjă largă de apreciere în această materie, putând exista limitări implicite, concept ce are o importanță majoră pentru a stabili relevanța scopurilor urmărite de restricții asupra drepturilor garantate de această dispoziție. Or, având în vedere că art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu conține o listă precisă de «scopuri legitime» pentru a căror realizare poate fi limitat exercițiul dreptului pe care îl garantează, statele sunt libere să se bazeze pe un scop care nu este inclus în acea listă pentru a justifica o restricție, cu condiția ca acest scop să fie compatibil cu principiul statului de drept și cu obiectivele generale ale Convenției.[26]

În al treilea rând, merită să observăm că un alt principiu este încălcat, de această dată, în mod flagrant, în legătură cu decizia CCR – dar acesta nu este adus deloc în discuție de către apărătorii Dianei Șoșoacă. Articolul 64 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede că judecătorii Curții Constituționale sunt obligați „să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale[27]. Este un fapt cunoscut că în presă a început să circule, la scurt timp după adoptarea deciziei, modul în care a votat fiecare dintre judecătorii Curții Constituționale[28] (întrucât informația respectivă servește ipotezei conform căreia decizia ar fi fost dictată politic de către PSD, nu este dificil să bănuim care dintre judecători ar putea fi sursa acestei scurgeri de informații, tocmai în funcție de opinia exprimată). Spre deosebire de dreptul de a fi ales, care presupune anumite limite stabilite de lege, secretul votului judecătorilor Curții Constituționale nu este în niciun fel interpretabil, deci diseminarea acestei informații reprezintă o evidentă încălcare a unui principiu esențial, menit să protejeze tocmai independența judecătorilor CCR și libertatea deplină în exercitarea voturilor. Cu toate acestea, nu am observat vreun val de critici la adresa scurgerii de informații – desigur, pentru că ea servește interesului politic al celor care se opun deciziei. Acest standard dublu privind respectarea legilor și a principiilor este unul, de altfel, larg răspândit – ceea ce nu face, din păcate, decât să scadă credibilitatea sistemelor democratice și să ofere și mai mult combustibil curentelor extremiste.

Acestea ar fi, așadar, contraargumentele care, în opinia mea, ar trebui avute, măcar, în vedere, chiar și în cazul adoptării unei poziții personale împotriva deciziei Curții Constituționale. Ele nu sunt absolute și imbatabile, la fel cum nu sunt însă nici cele pe care le critică: ideea centrală care emană din această discuție este tocmai ambiguitatea subiectului și dificultatea de a formula sentințe categorice, în absența unor dovezi compromițătoare solide (care ar demonstra, de exemplu, dincolo de orice îndoială, ingerința politicului în procesul deliberativ al Curții) și ținând cont de specificul instituției respective și de rolul pe care Constituția i l-a încredințat. Păstrând toate aceste argumente în minte, aș dori să merg un pas mai departe și să susțin că decizia Curții Constituționale reprezintă, în opinia mea, o asumare extrem de oportună, deși tardivă, a responsabilității pe care instituțiile democratice o au pentru salvgardarea democrației. Să privim către situația din Germania, de exemplu: deși există dovezi solide că partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) acționează împotriva democrației[29] și are ca obiectiv „înlăturarea ordinii liberal-democratice din Germania[30], procesul prin care acesta ar urma să fie declarat neconstituțional nu beneficiază de un sprijin politic foarte solid.  Gesine Schwan, membră a partidului de guvernare SPD (Partidul Social Democrat din Germania) este de părere că „«O propunere de scoatere în afara legii acum ar fi politic contraproductivă» şi nu ar face decât să trimită şi mai mulţi votanţi «în braţele AfD»[31] Este, oare, mai puțin contraproductiv să privești cu pasivitate cum AfD devine primul partid de extremă dreapta care câștigă alegerile dintr-un land german, după perioada nazistă[32]? Prima victorie electorală a extremei drepte după al Doilea Război Mondial a fost înregistrată și în Austria vecină, de această dată în alegerile parlamentare generale[33] – confirmând, pentru a câta oară, amenințarea iminentă a extremismului asupra ordinii constituționale democratice europene și, implicit, mondiale. Unul dintre paradoxurile bine-cunoscute ale democrației este legat de libertatea de exprimare: cum se poate proteja un sistem democratic de vocile din interior care instigă la suprimarea democrației, fără a încălca libertatea de exprimare a persoanelor care împărtășesc astfel de opinii? Înclin să cred că deseori ne cantonăm în această dilemă mai mult decât ar fi cazul. Este de ajuns să luăm în considerare un caz extrem – să ne imaginăm un candidat care declară, pur și simplu, în mod fățiș: dacă voi câștiga alegerile, voi pune capăt ordinii constituționale și voi instaura un regim totalitar, încălcând drepturile și libertățile fundamentale. Nu este o democrație îndreptățită să se protejeze și să nege dreptul candidatului respectiv de a participa la jocul democratic? Bineînțeles, în practică, declarațiile sunt, de regulă, ceva mai nuanțate de atât, dar nu suficient de nuanțate încât intențiile multor candidați și partide extremiste și antidemocratice să nu fie cât se poate de transparente. Donald Trump a afirmat în mod clar că nu va accepta înfrângerea în alegerile prezidențiale din Statele Unite (susținând că singura posibilitate de a pierde este dacă adversarii săi vor „trișa”)[34], exprimându-și totodată susținerea pentru insurecția din 6 ianuarie și solidaritatea față de cei responsabili pentru unul dintre cele mai negre momente ale democrației americane[35]. Cu toate acestea, democrația americană nu dispune de instrumentele necesare (sau de curajul necesar) pentru a bloca o astfel de candidatură; susținătorilor valorilor democratice nu le rămâne decât să aștepte anxioși rezultatele și să vadă în ce măsură Trump va cruța democrația sau nu. Lucrurile nu ar trebui să stea însă astfel, nu au de ce să stea astfel, iar cei care susțin o asemenea precauție vecină cu resemnarea, sinuciderea și nebunia sunt în egală măsură vinovați în fața drobului de sare al totalitarismului. Este, oare, momentul potrivit, într-o asemenea situație, în care democrația este amenințată în mod existențial, să ne limităm la un formalism sufocant și decrepit și să ridicăm din umeri, neajutorați? Este în regulă să acceptăm înscrierea numelui Anticristului pe buletinele de vot, doar pentru că, de exemplu, nu are condamnări penale prealabile? Dacă legile și jurisprudența nu ne oferă pârghiile necesare pentru a acționa profilactic, de ce să nu conlucrăm pentru a le aduce pe acestea într-o formă adecvată provocărilor timpurilor noastre? Legile nu sunt atemporale și imuabile, tocmai pentru că lumea nu este atemporală și imuabilă. Democrația trebuie să rămână vie, să reacționeze la transformările mediului înconjurător și ale propriului organism – în caz contrar îi vom constata, desigur, decesul. Transformarea ritmului metabolic al democrației este obligatorie pentru supraviețuire și nu presupune încălcarea principiilor și valorilor fundamentale înscrise în ADN-ul său, cele care o definesc.

Privind din această perspectivă, cred că decizia Curții Constituționale nu numai că este corectă, ci reprezintă chiar un precedent mai mult decât necesar. Ea se înscrie în tiparele unui model care ar trebui să se impună în toate statele democratice: intervenția activă a instituțiilor democratice pentru protejarea democrației în fața amenințărilor. Nu, nu „oricine trebuie să aibă dreptul la a candida[36], așa cum este de părere Mircea Geoană. Nu, nu „doar cetățenii sunt cei care trebuie să respingă prin vot orice atitudine și comportament care atentează la democrație[37], așa cum este de părere Nicolae Ciucă. Cetățenii nu sunt în măsură, nu au resursele și nici puterea pentru a proteja democrația. Instituțiile statului poartă această responsabilitate; ele au prerogativa, în baza principiilor democrației reprezentative, să protejeze ordinea constituțională a statului de drept. Votul acordat de cetățeni implică și această obligație. Iar protejarea ordinii constituționale a statului de drept nu poate fi redusă doar la activitățile specifice desfășurate de poliție, jandarmerie, serviciile secrete sau armată, ci implică și un nivel ideologic (să încercăm să ignorăm sensul peiorativ care i-a fost asociat acestui cuvânt – ideologia nu reprezintă, în mod implicit, ceva negativ). Instituțiile democratice trebuie să fie capabile, înainte de toate, să se apere de ipoteticul candidat sau partid care anunță că va suspenda democrația în caz că va fi votat. Iar singurul mod în care se poate apăra este aprioric: dacă respectivul candidat sau partid va ajunge, în urma alegerilor, să dețină funcții-cheie în stat și să conducă poliția, serviciile secrete sau armata, s-ar putea ca reacția să fie tardivă, iar intervenția să devină imposibilă. Să crezi că este sarcina cetățenilor să respingă, prin vot, derapajele antidemocratice, reprezintă o înțelegere defectuoasă a democrației. Reducerea la absurd ne ajută, ca de obicei, să detectăm mai bine magnitudinea problemei: ar trebui să fie legal un referendum prin care poporul să fie întrebat dacă se dorește trecerea la un regim totalitar? Bineînțeles că nu – democrația implică și faptul că asemenea opțiuni catastrofale nu vor ajunge vreodată să amenințe statul de drept. Împiedicarea partidelor și candidaților cu convingeri extremiste să devină una dintre opțiunile de pe buletinul de vot nu reprezintă decât o manifestare a acestui principiu de prevenție, fără de care democrația nu are cum să supraviețuiască pe termen lung – la fel ca evitarea unui referendum care ar pune în discuție însuși regimul democratic.

Conform articolului 142 din Constituția României, „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei[38], iar conform articolului 80, „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei[39]. Dacă un potențial viitor președinte se declară împotriva principiilor constituționale, este greu de înțeles cum acesta ar putea veghea la respectarea Constituției – și este la fel de greu de înțeles cum CCR, permițându-i să candideze, își îndeplinește atribuția de a garanta supremația Constituției. Parcă pentru a demonstra ridicolul politicienilor care, pentru a specula momentul în mod tipic populist, s-au erijat peste noapte în avocații săi, Diana Șoșoacă s-a lansat în probabil cea mai sinistră tiradă a sa în urma deciziei CCR, exprimându-și în mod concret admirația față de fascism și legionarism:

Și vreau să vă mai spun ceva: istoria a fost falsificată! Mareșalul Antonescu a fost un erou. Corneliu Zelea Codreanu un erou. Mișcarea legionară eroină.[40]

Ce, suntem evrei, să învățăm istoria voastră? Duceți-vă, bă, la voi în Israel, A, mă scuzați, aia nu e țara voastră, e a Palestinei![41]

Nu pot să spun decât trăiască Legiunea și Căpitanul care au fost omorâți de aceeași putere jidănească care a acționat și acum.”[42]

Citind declarațiile de mai sus, îmi rezerv dreptul de a considera că eliminarea unui asemenea candidat din cursa pentru funcția de Președinte al României nu este, așa cum afirmă Elena Lasconi, o simplă „chichiță legislativă”, menită să încalce „dreptul democratic al unei femei de a candida[43]. Mult mai aproape de realitate este Ludovic Orban:

Şoşoacă este goarna principală a propagandei ruseşti în România, parte a coloanei a cincea care acţionează în ţara noastră în numele regimului criminal Putin, promotorul scoaterii României din spaţiul democraţiilor liberale şi alinierii la blocul regimurilor dictatoriale. Este un pericol real la adresa democraţiei din România[44].

Păcat că același Ludovic Orban, un autodeclarat apărător al liberalismului adevărat în România, este un susținător al „familiei tradiționale” (un eufemism pentru „homofobie”) și se declară împotriva avortului[45]… (Iată exact un exemplu de situație în care a urma îndeaproape preceptele de bază ale unei ideologii ar fi fost benefică.) Dacă în ceea ce îi privește pe politicieni, înțeleg (deși nu susțin) încercarea lor de a specula momentul pentru a mai câștiga câteva voturi, zgândărind în mod populist sensibilități specifice unor segmente ale electoratului, reacția societății civile mi se pare, pe alocuri, de-a dreptul bizară. Un exemplu ilustrativ este o scrisoare deschisă semnată de optsprezece ONG-uri influente, din care aflăm că:

Decizia reprezintă un derapaj grav pe calea iliberalismului. Rolul CCR este de a veghea respectarea criteriilor de eligibilitate pentru candidați și este o instanțǎ pentru contestații electorale. CCR nu ar trebui sā facă judecăți de natură morală bazate pe declarațiile publice ale unui candidat, dacă acesta sau aceasta îndeplinește condițiile de formă și fond.[46]

Ținând cont de importanța fundamentală pe care o curte constituțională o are, în general, în cadrul instituțional, și de rolul pe care constituantul român i l-a acordat CCR, este deplasat să susții că aceasta din urmă nu ar fi decât „o instanțǎ pentru contestații electorale”. Deși Curții nu i s-a oferit dreptul de a judeca decât în baza unei contestații depuse anterior în privința candidaților sau a partidelor, o asemenea concluzie este forțată.

Protestăm ferm împotriva deciziei Curții Constituționale, care pune la îndoială însăși esența sistemului democratic din România. În nicio democrație consolidată nu găsim situații în care un candidat, nici măcar dintre cei de inspirație fascistă, să fie eliminat din competiție prin astfel de decizii.[47]

Nu este cazul să mai menționez că sunt un proeuropean convins și un susținător fervent al Uniunii Europene, al Occidentului, al democrației. Cu toate acestea, faptul că „nici măcar” candidații de „inspirație fascistă” nu sunt eliminați din competițiile electorale nicăieri în lumea democratică nu mi se pare că reprezintă tocmai un motiv de fală sau un model demn de perpetuat și urmat. Argumentul subliniat de CCR merită atenție: dreptul de a fi ales nu este unul absolut. O lume democratică în care candidații fasciști nu ajung să candideze este o lume democratică mai sănătoasă și stabilă, iar eu, unul, susțin demersurile pe care instituțiile democratice le iau într-o asemenea direcție, cu bună credință. Nu mai putem permite ca singurul criteriu de apărare să rămână speranța că astfel de candidați vor fi respinși prin vot. Introducerea „respectării Constituției” drept un criteriu de eligibilitate pentru candidații la președinție nu reprezintă un precedent periculos pentru democrație, așa cum consideră ciudat de mulți jurnaliști[48], în niciun caz nu unul mai periculos decât încălcarea Constituției de către un președinte al statului. Faptul că George Simion, un candidat cel puțin la fel de periculos pentru ordinea democratică a statului român, a putut intra în cursa pentru președinție nu reprezintă un argument împotriva eliminării Dianei Șoșoacă – din contră, eliminarea Dianei Șoșoacă ar putea reprezenta, să sperăm, un argument pentru eliminarea unor candidați precum George Simion în viitor. Nu în ultimul rând, în această discuție care gravitează în jurul precedentelor, să remarcăm încă un precedent extrem de interesant pe care hotărârea CCR îl creează:

Apartenența la UE și la NATO constituie garanția politică, respectiv militară a evoluției democratice a statului și a asigurării existenței statului de drept.[49]

Apartenența la UE și la NATO sunt opțiuni fundamentale constituționale pentru democrație și reprezintă finalitatea unui lung și anevoios proces politico-istoric realizat prin efortul întregii societăți românești și, în aceste condiții, reprezintă garanții ale valorilor înscrise în Constituție, fiind consacrate, de altfel, în mod expres, prin aceasta. Erodarea acestor valori și garanții echivalează cu o respingere a opțiunilor democratice fundamentale statornicite prin înlăturarea regimului dictatorial-comunist și impuse de imperativele Revoluției din decembrie 1989 și de voința suverană a poporului român exprimată prin referendumurile de aprobare a Constituției din 1991 (desfășurat la 8 decembrie 1991) și a legii sale de revizuire din anul 2003 (18-19 octombrie 2003).[50]

Practic, respectarea supremației Constituției presupune și respectarea statutului României de membru al NATO și al Uniunii Europene, iar orice acțiune menită să afecteze acest statut devine, implicit, contrară Constituției. UE este o organizație democratică prin excelență, ceea ce o obligă să acorde statelor membre opțiunea legală de a părăsi uniunea – este perfect firesc, iar niciun stat nu ar semna de bunăvoie un tratat ireversibil de aderare. În același timp, statele sunt foarte vulnerabile în fața unor decizii cu consecințe catastrofale, profunde și permanente, luate de forțe politice care ajung temporar să dețină frâiele puterii – a se vedea tragicul caz Brexit. O soluție pentru a evita astfel de situații dezavantajoase pentru toate părțile implicate (cu excepția politicienilor profitori) este ca părăsirea organizațiilor euroatlantice să beneficieze de protecții legale sporite în statele membre.

Este deosebit de tentant să ne modelăm toate opiniile, inclusiv cele care se referă la bazele democrației și ale statului de drept, în funcție de vocile și pulsul emoțiilor politice de moment. Identitatea noastră politică tinde să suprime deseori simțul rațiunii, așa cum se întâmplă și cu alte tipuri de adeziuni culturale. Totuși, dacă nu vom depune efortul necesar pentru a asculta spiritul Constituției, Constituția va deveni doar un spirit.  Închei textul citând câteva cuvinte zbierate de Diana Șoșoacă în Parlamentul României (motivul furiei fiind intonarea imnului Europei cu ocazia Zilei Europei), care au fost menționate, de altfel, și în hotărârea Curții Constituționale: „Mama voastră a dracu’ de nenorociți. Nu se poate. Trebuie să fiți împușcați cu toții, bă! Bă, sclavi nenorociți, omorâți cu toții ar trebui să fiți, împușcați în piața publică.[51] Îi las pe cei deveniți apărători ai doamnei Șoșoacă (în virtutea unor principii democratice platonice) să reflecteze dacă aceste amenințări adresate membrilor organului reprezentativ suprem al poporului român chiar nu indică un pericol pentru democrația românească, care trebuia neutralizat de către instituția menită să garanteze supremația Constituției.


[1] Mario Puzo, Francis Ford Coppola, „The Godfather Part III, 1990”, scenariu de film. Traducere: „Tocmai când credeam că am scăpat, mă trag iar înapoi!

[2] „21 OCTOMBRIE 2024 – PS NEWS: Majoritatea românilor au o opinie proastă despre decizia CCR de invalidare a candidaturii Dianei Șoșoacă la Președinție”, INSCOP Research, 21.10.2024, https://www.inscop.ro/21-octombrie-2024-ps-news-majoritatea-romanilor-au-o-opinie-proasta-despre-decizia-ccr-de-invalidare-a-candidaturii-dianei-sosoaca-la-presedintie/, accesat în data de 25.10.2024.

[3] Lorena Mihăilă, „CTP îl compară pe Mircea Geoană cu Vadim Tudor, după ce a spus că alegerile vor fi fraudate. «Se teme»”, Știrile ProTV, 07.10.2024, https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ctp-il-compara-pe-mircea-geoana-cu-vadim-tudor-dupa-declaratiile-despre-alegerile-prezidentiale-zse-teme.html, accesat în data de 25.10.2024.

[4] Alina Bordeiașu, „M. Geoană: Au existat situaţii de fraudă masivă la alegerile din 2009”, Radio România Actualități, 29.05.2017, https://www.romania-actualitati.ro/stiri/politica/m-geoana-au-existat-situatii-de-frauda-masiva-la-alegerile-din-2009-id97150.html, accesat în data de 25.10.2024. 

[5] Emanuel Nițulescu, „Mircea Geoană denunță decizia CCR. «Sentiment de blat generalizat»”, EVZ.ro, 08.10.2024, https://evz.ro/mircea-geoana-denunta-decizia-ccr-sentiment-de-blat-generalizat.html, accesat în data de 25.10.2024.  

[6] Bogdan Enache, „Marcel Ciolacu vorbește din nou despre reformarea CCR, după publicarea hotărârii privind candidatura Dianei Șoșoacă”, Digi 24, 07.10.2024, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/marcel-ciolacu-vorbeste-din-nou-despre-reformarea-ccr-dupa-publicarea-hotararii-privbind-candidatura-dianei-sosoaca-2959591, accesat în data de 25.10.2024.

[7] Alexa Junge, „Friends” – „The One Where Everybody Finds Out” (sezonul 5, episodul 14), scenariu de film. Traducere: „Ei nu știu că noi știm că ei știu că noi știm!

[8] Dan Tăpălagă, Cristian Pantazi, „Cine și de ce a scos-o pe Diana Șoșoacă din cursa prezidențială / O decizie periculoasă pentru democrație / Cum a ridicat CCR valul anti-PSD”, G4media, 06.10.2024, https://www.g4media.ro/cine-si-de-ce-a-scos-o-pe-diana-sosoaca-din-cursa-prezidentiala-o-decizie-periculoasa-pentru-democratie-cum-a-ridicat-ccr-valul-anti-psd.html, accesat în data de 25.10.2024.

[9] Constituția României republicată, 2003, art. 146, litera f), https://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339, accesat în data de 25.10.2024.

[10] Ibidem, litera k).

[11] „Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”, Curtea Constituțională a României, https://www.ccr.ro/judecarea-contestatiilor-care-au-ca-obiect-constitutionalitatea-unui-partid-politic/, accesat în data de 25.10.2024.

[12] Legea nr. 47 din 18 mai 1992 republicată privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010, art. 40, alin. (1), https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/124149, accesat în data de 25.10.2024.

[13] Ibidem, art. 40, alin. (3).

[14] Cosmin Ruscior, „Pîrvulescu: Mi se pare consternant că atât de mulți o apără pe Diana Șoșoacă”, RFI, 08.10.2024, https://www.rfi.fr/ro/rom%C3%A2nia/20241008-p%C3%AErvulescu-mi-se-pare-consternant-c%C4%83-at%C3%A2t-de-mul%C8%9Bi-o-ap%C4%83r%C4%83-pe-diana-%C8%99o%C8%99oac%C4%83, accesat în data de 25.10.2024.

[15] Legea nr. 47 din 18 mai 1992, art. 3, alin. (1).

[16] Ibidem, art. 3, alin. (2) și (3).

[17] Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024, publicată în  Monitorul Oficial nr. 1003 din 8 octombrie 2024, punctul 10, https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/289202, accesat în data de 25.10.2024.

[18] Ibidem, punctul 12.

[19] Ibidem, punctul 13.

[20] Alexandru Rotaru, „Șoșoacă vrea ca România să invadeze Ucraina. A depus un proiect de lege pentru anexarea mai multor teritorii”, Digi 24, 21.03.2023, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sosoaca-vrea-ca-romania-sa-invadeze-ucraina-a-depus-un-proiect-de-lege-pentru-anexarea-mai-multor-teritorii-2289605, accesat în data de 22.10.2024.

[21] Expresie care se referă la controlul reciproc exercitat de instituțiile statului de drept într-o democrație. (n.a.)

[22] Constituția României, art. 37, alin. (1).

[23] Ibidem, art. 36, alin. (2).

[24] Ibidem, art. 37, alin. (1).

[25] Ibidem, art. 16, alin. (3).

[26] Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024, punctul 16.

[27] Legea nr. 47 din 18 mai 1992 republicată privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în  Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010, art. 64, litera b), https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/124149, accesat în data de 25.10.2024.

[28] Alin Ion, „Cine sunt judecătorii care au votat împotriva candidaturii Dianei Șoșoacă la alegerile prezidențiale”, România Liberă, 06.10.2024, https://romanialibera.ro/la-zi/cine-sunt-judecatorii-care-au-votat-impotriva-candidaturii-dianei-sosoaca-la-alegerile-prezidentiale/, accesat în data de 25.10.2024.

[29] Elke Ahlswede, „German court finds far-right AfD pursues goals «against democracy»”, Reuters, 13.05.2024, https://www.reuters.com/world/europe/german-court-upholds-extremist-classification-far-right-party-2024-05-13/, accesat în data de 25.10.2024.  

[30] William Totok, „Scoaterea în afara legii a partidului naţionalist german, AfD”, Radio Europa Liberă Moldova, 09.06.2023, https://moldova.europalibera.org/a/scoaterea-in-afara-legii-a-partidului-na%C5%A3ionalist-german-afd/32451514.html, accesat în data de 25.10.2024. 

[31] Marina Constantinoiu, „Parlamentari germani amenință cu scoaterea în afara legii a partidului de extremă-dreapta Alternativa pentru Germania (AfD)”, Digi 24, 30.09.2024, https://www.digi24.ro/stiri/externe/parlamentari-germani-ameninta-cu-scoaterea-in-afara-legii-a-partidului-de-extrema-dreapta-alternativa-pentru-germania-afd-2949667, accesat în data de 25.10.2024.

[32] Christian Edwards, Claudio Otto, Matties Otto, Nadine Schmidt, „AfD becomes first far-right party to win German state election since 1945”, CNN, 02.09.2025, https://edition.cnn.com/2024/09/02/europe/afd-germany-election-thuringia-saxony-intl/index.html, accesat în data de 25.10.2024.  

[33] Associated Press, „Austria’s Freedom Party secures first far-right national election win since World War II”, CNN, 30.09.2024, https://edition.cnn.com/2024/09/29/europe/austria-election-results-freedom-party-intl-hnk/index.html, accesat în data de 25.10.2024.  

[34] James Oliphant, „Trump likely to challenge any election loss. His options have narrowed”, Reuters, 17.10.2024, https://www.reuters.com/world/us/what-could-happen-if-trump-rejects-us-election-results-2024-10-16/, accesat în data de 25.10.2024.  

[35] Steve Bene, „Trump’s position on the Jan. 6 attack reaches an ugly new low”, MSNBC, 17.10.2024, https://www.msnbc.com/rachel-maddow-show/maddowblog/trumps-position-jan-6-attack-reaches-ugly-new-low-rcna175954, accesat în data de 25.10.2024.

[36] Cristina Dobre, Iulia Petcu, „Clasa politică condamnă CCR-ul, după respingerea candidaturii Dianei Șoșoacă la prezidențiale: „E incredibil ce se întâmplă””, Știrile ProTV, 07.10.2024, https://stirileprotv.ro/alegeri/prezidentiale/2024/clasa-politica-condamna-ccr-ul-dupa-respingerea-candidaturii-dianei-sosoaca-la-prezidentiale-ze-incredibil-ce-se-intampla.html, accesat în data de 25.10.2024.

[37] Ibidem.

[38] Constituția României, art. 142, alin. (1).

[39] Ibidem, art. 80, alin. (2).

[40] Alexandru Bădulescu, „Diana ȘOȘOACĂ aduce elogii mișcării legionare și Mareșalului Antonescu. «Istoria a fost FALSIFICATĂ!»”, Gândul, 06.10.2024, https://www.gandul.ro/alegeri-2024/diana-sosoaca-aduce-elogii-miscarii-legionare-si-maresalului-antonescu-istoria-a-fost-falsificata-20322089, accesat în data de 25.10.2024.  

[41] Monica Bonea, „Diana Șoșoacă a făcut propagandă legionară, interzisă prin lege, după ce i-a fost respinsă candidatura la președinție”, Digi 24, 07.10.2024, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/diana-sosoaca-a-facut-propaganda-legionara-interzisa-prin-lege-dupa-ce-i-a-fost-respinsa-candidatura-la-presedintie-2958641, accesat în data de 25.10.2024. 

[42] Ibidem.

[43] Cristina Dobre, Iulia Petcu, op. cit.

[44] „Ludovic Orban, despre candidatura invalidată a Dianei Șoșoacă: Nu voi vărsa nicio lacrimă. Nici măcar de crocodil, aşa cum au vărsat cei care privesc cu jind la voturile ei/ Sunt ridicoli tovarăşii de drum ai PSD, în încercarea de a arăta ce pericol e PSD pentru democraţie”, G4media, https://www.g4media.ro/ludovic-orban-despre-candidatura-invalidata-a-dianei-sosoaca-nu-voi-varsa-nicio-lacrima-nici-macar-de-crocodil-asa-cum-au-varsat-cei-care-privesc-cu-jind-la-voturile-ei-sunt-ridicoli-tovarasii-de.html, accesat în data de 25.10.2024.    

[45] „În fața ta cu Ludovic Orban: Trebuie schimbat modul de desemnare a judecătorilor”, Youtube – Digi24HD, 19.10.2024, https://www.youtube.com/watch?v=qkLIXF6fNXs&t=2424s, accesat în data de 25.10.2024.    

[46] Alexandra Coșlea, „ONG-uri, despre decizia CCR în cazul Șoșoacă: Întâlnim astfel de cazuri în Rusia, Belarus sau Venezuela”, HotNews, 08.10.2024, https://hotnews.ro/ong-uri-despre-decizia-ccr-in-cazul-sosoaca-intalnim-astfel-de-cazuri-in-rusia-belarus-sau-venezuela-1808674, accesat în data de 25.10.2024.

[47] Ibidem.

[48] Elena Calistru, „De ce e atât de periculoasă decizia luată de CCR în cazul Dianei Șoșoacă”, Republica, 08.10.2024, https://republica.ro/de-ce-e-atat-de-periculoasa-decizia-luata-de-ccr-in-cazul-dianei-sosoaca, accesat în data de 25.10.2024.

[49] Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024, punctul 38.

[50] Ibidem, punctul 39.

[51] „Șoșoacă s-a isterizat ca o posedată, în Parlament, la auzul imnului european: «Fir-ar mama voastră a dracu’ de sclavi nenorociți! Omorâți cu toții ar trebui să fiți, împușcați în piață publică de trădători nenorociți!»”, Ziariștii, 12.05.2023, https://ziaristii.com/video-sosoaca-isterie-parlament-la-auzul-imnului-european-fir-ar-mama-voastra-dracu-de-sclavi-nenorociti-omorati-cu-totii-ar-trebui-sa-fiti-impuscati-piata-publica-de-tradatori/, accesat în data de 29.10.2024.