„Triste, triste timpuri. Ce val de trivialitate, în care se îneacă toți, din ipocrizie, din lașitate, din interes.”[1]
Mihail Sebastian
Istoria omenirii reprezintă o succesiune de seisme colective majore și replici ale acestora, întretăiate și înlănțuite tragic și instabil, tot mai departe, către muchiile cele mai distante și inaccesibile ale eternității. Orice instantaneu al prezentului imortalizează fie un cutremur în plină desfășurare, fie un echilibru temporar, generat de anterioarele mișcări tectonice de o magnitudine mai ridicată. Cele mai recente cataclisme care au reconfigurat radical harta civilizației noastre sunt aliniate pe axa Primul Război Mondial – Al Doilea Război Mondial – Războiul Rece. Aceste cutremure majore, profund conectate, au definit și redefinit multe dintre normele culturale majoritare în baza cărora societatea modernă, adică a timpurilor noastre, funcționează. Deznodământul triadei apocaliptice (desigur, în măsura în care se poate vorbi vreodată de un deznodământ istoric) a fost, simplificând, o favorizare la nivel global a valorilor democratice și pacifiste, în dauna totalitarismului, naționalismului și a militarismului. Modernitatea postbelică, așa cum o experimentăm cu toții în momentul de față, a fost construită în lumina acestor principii fundamentale: democrația (deși definiția și sfera sa de aplicare au cunoscut largi fluctuații de-a lungul timpului, mă refer la noțiunile fundamentale aflate la baza conceptului) și pacifismul (înțeles nu ca impotență militară, ci (1) control civil deplin asupra armatei și (2) aversiune față de agresivitatea neprovocată). Deși nu am ajuns niciodată într-o stare ideală în care întregul glob să fi aderat la democrație și pacifism, faptul că principalele puteri militare și economice învingătoare (direct sau indirect) în triada de conflagrații menționată anterior și-au asumat valorile respective a reprezentat un imbold suficient de puternic pentru a determina o deplasare globală, în bloc, în aceeași direcție. Astfel, treptat, cele mai multe interacțiuni dintre state s-au mutat din ringul conflictelor ideologice reconciliabile doar militar în sala de parlamentare a organismelor mondiale construite în jurul Cartei Națiunilor Unite. În arena internațională, diplomația, dialogul și compromisul, toate strâns asociate democrației, au împins către desuetudine tendințele belicoase sau vendetele personale ridicate la nivel de politică de stat, altădată predominante. Lumea nu a devenit deodată o oază de moralitate, însă frâiele puterii politice și economice erau acum deținute de state și lideri care predicau valori precum democrația, drepturile omului, libertatea cuvântului, a conștiinței și a presei, egalitatea, cooperarea politică și economică transnațională (în locul rivalității programatice și a mentalităților de tipul jocului cu sumă nulă) etc. Toate aceste idei, deși multe dintre ele fuseseră făurite inițial în focurile Revoluției Americane sau ale Revoluției Franceze, deveneau pe deplin solidificate de-abia după finalul celui de-al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece. Ele nu ar fi cunoscut o asemenea răspândire accelerată dacă falimentele catastrofale înregistrate de Germania nazistă și, în cele din urmă, Uniunea Sovietică nu s-ar fi produs. Succesul reprezintă cea mai rapidă și sigură cale de a dobândi statutul de model politic universal. Odată cu instaurarea domniei democrației, statele care au refuzat să respecte conduita occidentală au fost declarate paria, expunându-se deseori sancțiunilor și ostracizării. Imediat ce prestigiul și forța instituțiilor globale care susțineau infrastructura democratică s-au diminuat, observăm cum forța centrifugă generată de profitorii lipsiți de o minimă coloană vertebrală doctrinară începe să destrame ordinea mondială construită minuțios din moloz, speranțe și sacrificii. Nu trebuie să privim mai departe de conservatorii duplicitari care au creat breșa antioccidentală din Europa Centrală pentru a detecta expresia fără ascunzișuri a acestui utilitarism politic împins, sinistru, către o extremă înspăimântător de cinică: „Ungaria doreşte să facă eforturi diplomatice pentru restabilirea păcii din Ucraina, dar în aşa fel încât să nu se trezească de partea perdanţilor”[2]. Altfel spus, nu contează dacă vor triumfa criminalii de război sau victimele agresiunii, dictatura absolută sau lumea liberă, genocidul sau raționalitatea – important este doar ca Ungaria să iasă din conflict drept un aliat al învingătorilor. Nu să fii de partea corectă a istoriei, ci de partea învingătoare. Iată negru pe alb, încă o dată, dacă mai era nevoie, miza uriașă, existențială a războiului din Ucraina: învingătorii sunt cei care vor modela șabloanele civilizației noastre în viitor.
După reunificarea Germaniei sub egida NATO și, doar aparent, reorientarea Rusiei postsovietice pe o traiectorie potențial democratică, în anii ’90 ne-am aflat în mijlocul unui scurt moment de echilibru temporar, rezultat în urma finalului cutremurului generat de triada de conflicte menționată. Comunitatea internațională, în accepția sa democratică, era puternică și influentă – apogeul fiind atins, probabil, în timpul crizei din Kosovo (1999), când Occidentul și-a permis să intervină militar împotriva Iugoslaviei, aliat apropiat al Rusiei, pentru a împiedica comiterea unui nou genocid și, în cele din urmă, a înlătura (indirect) una dintre ultimele fosile comuniste din Europa (regimul lui Slobodan Miloșevici, care și-a trăit ultimele zile în captivitate, la Haga, judecat pentru crimele săvârșite). Temeinicia stabilității acelui moment de după finalul Războiului Rece a fost însă doar o iluzie optică. Forțele seismice ale istoriei au continuat să mineze în subteran, tensiunea dintre plăcile tectonice a continuat să se acumuleze, forțând tot mai mult limitele elasticității societății contemporane. Mulți au presupus că progresele înregistrate nu mai sunt reversibile, că a existat, undeva, cumva, cândva, o schimbare fundamentală în natura umană, o transformare morală cu sens unic. Curentul general care trăgea lumea înspre pace și democrație părea un dat natural, un flux în expansiune ce avea să înghită indiscutabil insulele de violență și teroare încă rezistând cu încăpățânare asaltului umanității. Dar odată ce modelul democratic și-a pierdut integritatea structurală, sub acțiunea diverșilor factori de eroziune, prădătorii însetați de violență și război au început să dea din nou târcoale, în căutarea cadavrelor din care să se hrănească. Omul era, vai, același; masa critică[3] a progresului nu fusese nicidecum atinsă. Sfera de lucruri inacceptabile nu se extinsese și solidificase suficient: violența politică, minciuna flagrantă și ostentativă, crima, dictatura, represiunea, războiul, disprețul față de dreptul internațional erau încă imaginabile și perfect acceptabile, cât timp se dovedeau utile și profitabile pentru politicieni sau națiuni. Războiul total, purtat cu armele genocidului și crimelor împotriva umanității, s-a dovedit, la rândul său, încă imaginabil, acceptabil și dureros de prezent în realitatea prezentului: iată-l, în Siria, în Ucraina. „Urletul nesfârșit al omenirii” nu amuțise, de fapt, niciodată; lagărele și gropile comune nu reprezintă doar un element al trecutului, ci o amenințare perpetuă, inepuizabilă:
„Il y a nous qui regardons sincèrement ces ruines comme si le vieux monstre concentrationnaire était mort sous les décombres, qui feignons de reprendre espoir devant cette image qui s’éloigne, comme si on guérissait de la peste concentrationnaire, nous qui feignons de croire que tout cela est d’un seul temps et d’un seul pays, et qui ne pensons pas à regarder autour de nous et qui n’entendons pas qu’on crie sans fin.”[4]
Este facil, deși terifiant, să observi rapiditatea cu care se produce regresul mediului social-politic – dar, ca să o poți observa, condiția este să îți păstrezi luciditatea. De aceea, raționalitatea și spiritul critic, cele două laturi ale lucidității individuale, rămân principalii inamici ai ideologiilor extremiste, care încearcă să le intoxice și suprime cu orice preț, prin intermediul propagandei. Mașinăria propagandei este una cu numeroase tentacule, acționând la diferite niveluri, esențial este însă ca legitimitatea statului de drept să fie pusă sub semnul întrebării. Odată ce acesta este perceput de cetățean drept inamic, violența politică împotriva „dușmanilor poporului” devine tolerabilă, ba chiar dezirabilă – la fel și frauda politică pentru a prelua puterea și „salva” statul. Miza fiind supraviețuirea națiunii, orice este permis, orice devine acceptabil… De aici, este un pas mult mai scurt decât s-ar crede până la asasinate și pogromuri – crima este deghizată în revoluție, fiind justificată prin caracterul inevitabil antagonic al schimbării paradigmelor politice. Se spune deseori că polarizarea extremă este o cauză majoră a crizei actuale prin care trece lumea democratică, alimentând radicalizarea. Însă nu polarizarea în sine reprezintă problema, ci temele în jurul cărora se produce această polarizare, pentru că nu vorbim în momentul de față despre contradicții privind anumite politici, strategii de guvernare, măsuri administrative sau economice uzuale – este vorba despre punerea în discuție a bazelor statului de drept, acceptarea violenței verbale și fizice, a teoriilor conspirației și minciunilor grosolane, a fraudei electorale drept unelte politice valide. Este pentru prima dată după prăbușirea regimului sovietic când contestarea valorilor democrației și ale pacifismului este realizată în mod deschis de o mișcare masivă și influentă la nivel global. La fel ca în vremurile sumbre de altă dată, se conturează mișcări populare cu care nu se poate dialoga, deoarece acestea
„nu mai încearcă să formuleze propuneri alternative despre cunoaștere și moralitate, ci apelează în mare parte la identitate pentru validitate epistemică și morală, urmărind în principal să obțină sprijin politic pentru a da puterea celor care fac parte din identitatea acceptată”[5].
La fel ca în vremurile sumbre de altă dată, ciocnirea violentă a viziunilor democratice, universale, umaniste cu astfel de ideologii insolubile capătă un caracter iminent, în absența unui limbaj comun, a instrumentelor necesare cooperării, a disponibilității părții agresoare de a conviețui cu cei care nu îndeplinesc criteriile de apartenență la identitatea respectivă. Aici, odată cu cei ce resping posibilitatea dialogului, compromisului și conviețuirii pașnice, a apărut și se extinde constant, chiar în aceste momente, noua falie a vremurilor noastre, care va genera, cel mai probabil, primul mare cutremur global de după Războiul Rece, rearanjând harta politică și morală a lumii. Odată ce regulile „jocului” politic democratic sunt contestate în mod transparent și la scară largă, vom fi martori la sfârșitul jocului – va mai fi posibilă doar lupta încrâncenată pentru victorie, purtată în afara regulilor și a limitelor scoase, de acum, din uz.
*
Multe dintre eseurile mele sunt scrise sub influența atmosferei unor lecturi curente. De această dată, este vorba despre „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, alcătuit din note consemnate de scriitor în perioada deosebit de tulbure dintre anii 1935 și 1944 – o mărturie excepțională a modului subtil și tragic în care decurge descinderea infernală către psihoza criminală în masă, sub presiunea sistematică și minuțioasă a propagandei. La adăpostul banalizării, abjecții altminteri inimaginabile se infiltrează în mentalul colectiv, în pânza freatică a mediului social, devenind o parte firească din cotidian și fiind percepute, cu pasivitate, drept elemente incontrolabile ale naturii.
„Aceleaşi ridicări dezolate din umăr, aceleași stupide consolări «de ordin extern», aceleaşi ştiri, mai mult sau mai puţin confidențiale, de caracter anecdotic […] Cam așa trebuie să fi discutat oamenii în Germania, în preajma venirii lui Hitler, la o cafea neagră, după un dejun bun, Ultime resturi de confort, în ajunul prăbuşirii definitive.”[6]
Rinocerizarea ia avânt pe măsură ce argumentele raționale, dialogul civilizat și dorința de a conviețui pașnic nu mai au greutate și relevanță în fața maselor inflamate de sofisme ridicole, idei diforme, credințe absurde și promisiuni deșarte. Monstrul dictaturii este hrănit nu numai de colaboratorii săi activi, care manifestă o adeziune fanatică față de noul cult al crimei, ci în egală măsură de cei ce oferă o susținere pasivă regimului, nu din orbire ideologică, ci urmărind satisfacerea diverselor interese personale de toate zilele, impasibili în fața caracterului ieșit din comun al evenimentelor înconjurătoare.
„[…] cu toții erau indignați de arestări și de suspendări pe care le găseau stupide, arbitrare și ilogice. Voiam să le spun că asta e dictatura, pe care și ei o doresc, cu condiția să nu îi lovească personal, și să le permită, în schimb, lor, și numai lor, să lovească.”[7]
Deși nu este scopul eseului de față, trebuie să menționez, ca o paranteză, că importanța „Jurnalului” nu rezidă numai în valoarea sa din perspectivă istorică. Ca scriitor, am parcurs cu o fascinație deplină conflictul interior atât, atât de familiar, generat de relația veșnic impetuoasă cu propriile opere. Este reconfortant, într-un mod, poate, ușor sadic, să observ direct, într-o relatare brută, cum, și cu un secol în urmă, și în cazul unui nume care a reușit totuși să supraviețuiască în memoria societății, erau prezente exact aceleași debilitante angoase personale cu care și eu mă confrunt astăzi. Să îți disprețuiești propriile creații și să fii, în același timp, permanent și iremediabil torturat de o obsesie morbidă pentru ele… Să trăiești doar pe jumătate fiecare clipă liberă în care nu scrii, apăsat de vinovăția de a nu te dedica într-o suficientă măsură propriilor creații… Să consideri că ești mereu vinovat de trândăvie, lâncezeală, indolență… Atunci când, în sfârșit, lucrezi, să traversezi rapid și haotic toate stările imaginabile, de la deznădejde escatologică la exaltare și platitudine, totul în timp ce contorizezi cu o minuțiozitate contabilă numărul de pagini așternute, calculând ritmul de pagini pe oră, apoi anticipând câte pagini vei mai scrie într-un anumit interval de timp și comparând neobosit câte pagini ai scris cu câte pagini ar fi trebuit să scrii, dacă nu ai fi fost posedat de trândăvie, lâncezeală, indolență…
Lăsând însă la o parte aceste observații adiacente, desigur că principala dimensiune a „Jurnalului” (și cea care ne interesează în eseul de față) rămâne una istorică – lucrarea este condamnată la un asemenea statut de evenimentele cărora autorul le este contemporan. Deși, pentru cei avizi de cunoaștere veritabilă, identificarea unor izvoare cât mai obiective va reprezenta întotdeauna țelul principal, este, fără îndoială, un privilegiu remarcabil și să trăiești „în direct” istoria prin intermediul unei conștiințe subiective puternice, înzestrată cu acuitate filosofică. La fel ca în cazul torturii interioare identice pe care o resimt scriitorii extrem de diferiți din două veacuri distincte, putem trasa o paralelă și între contextele sociale, politice, militare ale celor două lumi despărțite de aproape un secol, constatând, cu mirare, cât de multe similitudini supraviețuiesc, în ciuda transformărilor radicale prin care a trecut civilizația noastră între timp. Principala impresie pe care mi-o lasă „Jurnalul” este că amenințarea izbucnirii unei epidemii de abrutizare rămâne una atemporală, mereu prezentă, invulnerabilă progresului. O scânteie extremistă puternică și un mediu ambiant încărcat de mixtura potrivită de gaze sociale aflate sub presiune sunt pururea suficiente pentru a declanșa explozia violenței molipsitoare, a discursului degradant, a vulgarității morale și a homicidului. Această constatare oferă o amenințare sinistră pentru oricare prezent sau viitor: conviețuirea pașnică a membrilor umanității este doar o pojghiță subțire de gheață formată deasupra unui infern fierbinte de sânge ce clocotește în adâncuri. Totodată, ea ne determină să respingem grațierea criminalilor trecutului și a complicilor acestora: refuz să accept că îi putem absolvi de vina faptelor comise, invocând pur și simplu o ignoranță inocentă față de faptele care nu se petrecuseră încă. Niciun om rațional și rezonabil nu avea cum să fie sedus de hitlerism sau să accepte vreo justificare logică a antisemitismului – indiferent cât de subțire era bagajul de cunoștințe istorice empirice pe subiect pe care lumea îl consemnase până în punctul respectiv. Niciun om rațional și rezonabil din nicio epocă a umanității nu ar avea cum să agreeze omorul de dragul omorului, tortura de dragul torturii, distrugerea de dragul distrugerii. Dincolo de relativismul societăților și al epocilor, există mereu un adevăr obiectiv, empiric, umanist. Faptul că Mihail Sebastian îl recunoaște atât de rapid și fără efort îmi inspiră sentimente contradictorii: pe de o parte, speranța că pare a fi prevăzută în natura umană posibilitatea raționalității, pe de altă parte, o deznădejde funestă: este imposibil să mai trezești rațiunea în alții, odată ce aceasta a murit.
„Lectura ziarelor este parcă un exerciţiu de descifrare a unui text, pentru care îți lipsește cifrul. Și totuși este așa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberațiile, oricât de adânc s-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila – încă răzbate, încă sclipește, încă respiră…”[8]
Pentru cei care nu și-au pierdut simțurile și simțirea în nisipurile mișcătoare ale unei dogme, și astăzi adevărul „încă răzbate, încă sclipește, încă respiră”, indiferent cât de adânc ar fi îngropat sub minciuni, erori și absurdități. Din păcate, iată, odată cu deschiderea noii falii, suntem nevoiți să ne luptăm din nou cu aceleași clișee împietrite, lipsite de orice urmă de conținut și semificație, ca acum un secol. Trupurile jertfite în numele minciunii mântuitoare continuă să se acumuleze… Într-un teribil acces de ironie cosmică, Mihail Sebastian a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial și amenințării iminente a Holocaustului, doar pentru a sfârși lovit de un camion militar, în timp ce traversa strada. Era 21 mai 1945 – trecuseră numai treisprezece zile de la semnarea capitulării necondiționate de către Germania nazistă – cea care, direct sau prin excrescențele sale locale, îl vânase și batjocorise atâția ani, storcându-l de spirit și demnitate. „Atâta timp cât Anglia nu capitulează, e loc pentru speranţă”[9], intuise extrem de corect scriitorul – doar că roadele speranței nu aveau să mai fie culese de el, ci de alții… apoi aruncate cu nonșalanță, peste o vreme, la gunoi. Câtă speranță mai putem găsi astăzi, confruntați cu noile valuri virulente de antisemitism și extremism? Din ce rezervoare ascunse, nebănuite să o mai extragem? Dacă l-am trezi pe Mihail Sebastian din vidul său lipsit, astăzi, de chinurile nașterii propriilor scrieri sau de coșmarul delirant al războiului, oare ce i s-ar părea mai tragic – faptul că viața sa avea să se sfârșească într-un mod atât de absurd sau că microbul antisemitismului continuă să reprezinte o problemă, un secol mai târziu? În orice caz, citind „Jurnalul”, devine cu atât mai mult de necrezut regresul politic în care omul anilor 2020 se afundă, hipnotizat, din nou, de doctrine iraționale, reacționare, bazate pe credințe absolute, inatacabile, intangibile, sacre – și greșite. Sebastian le-ar fi recunoscut ușor tertipurile ridicole, dar efective, iar întrebările sale rămân cel puțin la fel de apăsătoare și astăzi:
„Fericiți oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul și mai pot crede că înțeleg. Pentru comunişti, chiar pentru ăştia de la noi, lucrurile sunt încă în ordine si «revoluţia în mers». Orice ar face Sovietele, bine fac.
Pentru legionari (termen care se deșteaptă din morți) victoria germană e acum asigurată și la umbra ei se poate trăi perfect.
Dar eu? Eu care nu cred nici într-unii, nici într-alţii și încere să judec nu cu premise, ci cu fapte? Nu trebuie să-ţi pierzi minţile? Nu trebuie să disperi? Nu ești obligat să-ți spui că de aici incolo într-adevăr totul, totul e pierdut?”[10]
*
Așadar, odată cu dezintegrarea stabilității politice relative rezultate în urma încheierii Războiului Rece (o replică a celor două Războaie Mondiale), se deschide o nouă falie, care va genera, cel mai probabil, numeroase mișcări seismice în perioada următoare. În viitor, am putea realiza că, la rândul său, războiul din Ucraina nu este decât o altă replică a triadei Primul Război Mondial – Al Doilea Război Mondial – Războiul Rece, un final neașteptat în care se va dovedi că democrațiile nu fuseseră, de fapt, învingătoare. Astfel de schimbări de paradigmă au abundat în istoria omenirii, multe având chiar urmări benefice (rareori pentru indivizii implicați, dar deseori pentru specia umană în ansamblu). De această dată, pierdem însă ceva aparte, ceva ce nu știm dacă va mai putea fi recâștigat curând: cea mai recentă perioadă de stabilitate fusese una construită în jurul democrației și păcii – un moment, practic, singular în istoria civilizației noastre. Cumva, ne-am lăsat orbiți de înfumurata presupunere că zona respectivă de echilibru democratic era o consecință firească a modernității și progresului și nu am depus suficiente eforturi pentru prezervarea ei. Acum, realizând cât de fragil era, de fapt, echilibrul, trebuie să ne întrebăm dacă nu a fost vorba, de fapt, despre o configurație pur arbitrară, în care harta umanității încremenise, întâmplător, după ultimele zguduiri. În caz că factorul aleatoriu a fost într-adevăr unul decisiv (de exemplu: ar fi fost stârpit nazismul dacă Vestul ar fi avut alți lideri în locul lui Roosevelt și Churchill?), este puțin probabil să ne întâlnim din nou prea curând cu șansa ca rațiunea să prevaleze, copleșind forțele întunecate ale violenței și superstiției, care, la urma urmei, rămân mult mai apropiate de structura emoțională a ființei umane. Reflectând și asupra modului în care „Jurnalul” prezintă marele plonjon interbelic în nebunie, cred că este extrem de plauzibil să considerăm că majoritatea oamenilor ar putea funcționa, la fel de bine, și într-o dictatură, dacă nu sunt în mod direct vizați de represiune și dacă nevoile materiale de bază le sunt îndeplinite. Convingerile politice ale mulțimii depind, deseori, de curentele la modă într-o anumită perioadă…
S-ar putea, așadar, ca domnia democrației din ultimele decenii să fi fost pur circumstanțială. Reziliența imunitară a statelor democratice împotriva totalitarismului a rămas insignifiantă, așa cum confirmă evenimentele recente – avem destule motive să ne așteptăm la tot ce este mai rău. Observăm cum de-a lungul noii falii se adună și se asociază cele mai nocive curente ideologice imaginabile, se nasc cele mai josnice acțiuni și discursuri politice, toate alimentate de prăbușirea valorilor democratice în percepția populară. Donald Trump, fără a prezenta vreodată dovezi prin care să susțină afirmațiile sale de o gravitate extraordinară, continuă să declare că alegerile prezidențiale pe care le-a pierdut în anul 2020 au fost trucate. Argumentul? Dacă nu crezi asta, ești foarte prost: „cu excepţia cazului în care eşti foarte prost, înţelegi ce s-a întâmplat.”[11] Membrii gloatei care a luat cu asalt Capitoliul în timpul încercării de insurecție din 6 ianuarie 2021? Au fost „motivaţi de dragoste”, iar Trump nu va înclina să îi grațieze, dacă va ajunge din nou la putere[12]. Un astfel de comportament din partea unui președinte american ar fi fost de neconceput cu câțiva ani în urmă; existau anumite standarde ale discursului și intelectului pe care lumea democratică și le asuma din oficiu. Să refuzi să accepți rezultatul legitim al unor alegeri democratice reprezintă un semn incontestabil că sistemul eșuează, fiind o pornire în esență totalitară. Această conduită este posibilă, desigur, deoarece o parte considerabilă a electoratului reacționează pozitiv, astăzi, în fața unui asemenea discurs infantil. Acum douăzeci de ani, un candidat de teapa lui Trump ar fi fost rizibil pentru majoritatea alegătorilor americani – astăzi, în jurul lui a fost creat un adevărat cult. Adversarii democrației, păcii și statului de drept simt reculul democrației și acționează tot mai cutezător.
BRICS este o organizație interguvernamentală alcătuită în momentul de față din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, deci state aflate într-o poziție divergentă față de viziunea occidentală asupra lumii (am abordat mitul statelor „nealiniate” într-un articol anterior[13]), care consideră că vor avea de câștigat dintr-o nouă ordine mondială, postdemocratică – cea pentru care luptă pe front și Rusia lui Putin. Începând cu ianuarie 2024, acest grup se va extinde – noii membri: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iran, Egipt, Etiopia și Argentina[14]. Remarcăm includerea a doi aliați extrem de valoroși ai Statelor Unite din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, regimuri autoritare care, probabil, speră că nu vor mai fi nevoite să mimeze prietenia cu state democratice, odată ce vor fi disponibili aliați mai puternici de aceeași parte a frontului ideologic), precum și a unuia dintre cei mai mari sponsori internaționali ai terorismului: Iran. Unul dintre obiectivele exprimate recent de acest grup este să detroneze supremația dolarului, un simbol al „hegemoniei Occidentului”[15]. Adversarii democrației, blocați mental într-un trecut demult apus, pretind că se luptă cu imperialismul occidental (sau, în cazul Rusiei, cu amenințarea naziștilor asupra patriei mamă) – de fapt, ei se luptă doar cu democrația, al cărei unic garant îl reprezintă Occidentul. Aversiunea față de ordinea internațională este exprimată tot mai clar, iar măsurile luate vor deveni tot mai ostile și curajoase, pe măsură ce suportul popular în acest sens va crește. Primirea unui regim brutal precum Iranul în orice organizație reprezintă o contestare deschisă a ordinii internaționale, a obiceiului subînțeles de a încerca izolarea unor astfel de actori statali agresivi. Iranul capătă chiar tupeul (cu ironia sinistră de care numai regimurile criminale pot fi capabile), după ce a reprimat brutal protestele interne, omorând sute de manifestanți iranieni, să sfătuiască Franța „să pună capăt tratamentului violent la adresa populaţiei sale”[16]. Siria lui Bashar al-Assad a fost reprimită în Liga Arabă[17], după ani de izolare diplomatică, în ciuda crimelor de război comise împotriva propriei populații, cu sprijinul masiv al Rusiei. Să ne amintim de momentul pe care îl evocam ceva mai devreme, Kosovo 1999, și de finalul lui Slobodan Miloșevici. Astăzi, Siria constituie o dovadă grăitoare a declinului Occidentului: intervenția Rusiei a fost decisivă pentru cursul războiului, populația siriană nu a putut fi protejată de crime împotriva umanității comise de propriul regim, iar Bashar al-Assad, unul dintre cei mai mari criminali ai planetei, își păstrează cu nonșalanță funcția și reia relațiile diplomatice cu numeroase state. Aceasta este noua ordine mondială: una în care conținutul acțiunilor este complet irelevant, interesele naționale sunt absolutizate, iar orice crime pot fi grațiate, la nevoie. Încurajată astfel, agresivitatea revine la modă, atât în acțiuni, cât și în declarații, iar discreția pe care majoritatea dictaturilor relativ moderate o manifestau totuși cu ceva vreme în urmă se evaporă tot mai rapid. În 2014, invazia Rusiei în Ucraina se realiza prin intermediul unor soldați ruși camuflați, fără însemne naționale – astăzi, invazia este motiv de mândrie națională, iar posibilitatea de a alipi și alte teritorii, precum regiunile separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud, este exprimată fățiș[18]. Cu câteva zile înainte de a fi răpus chiar de regimul criminal pe care l-a slujit, Evgheni Prigojin vorbea despre „eliberarea Africii”[19]. Niger, Burkina Faso și Mali reprezintă mostre perfecte pentru modul în care se va desfășura această eliberare – instaurarea unor dictaturi militare, prin lovituri de stat… Între timp, Rusia inaugurează un program care să studieze ideologia președintelui chinez Xi Jinping[20], dovedind că stalinismul există pentru eternitate, într-o formă sau alta, așa cum ne poate avertiza și titlul cunoscutei cărți a lui Vladimir Tismăneanu, privit dintr-un anumit unghi. Occidentul nu mai este suficient de puternic pentru a conduce lumea: simptomele se multiplică și se adâncesc – mai ales în interiorul blocului occidental. Cred că putem vorbi deja despre un fel de „hipercorectitudine” morală răspândită printre vestici (ațâțată de propaganda externă): deoarece Europa și Statele Unite au comis crime și greșeli în trecut, ele nu au dreptul să impună lumii direcții, principii sau valori. Evident, perspectiva este una defectă, un fals apel la o puritate inexistentă pe această planetă: trebuie să judecăm concret și pragmatic direcțiile, principiile și valorile, nu să apelăm la un indelebil „păcat strămoșesc” pentru a discredita anumite state. Dezastrul strategic suferit de Statele Unite în Afganistan, un veritabil Vietnam modern, a fost aclamat de mulți „antiimperialiști” europeni și americani, în virtutea unui fantezist drept de autodeterminare afgană. Ce a rămas în urma trupelor NATO? Iată un exemplu recent: „autorităţile talibane au început să pună în aplicare o măsură prin care femeilor afgane le este interzis să lucreze pentru ONU, după ce din decembrie anul trecut ele nu au mai putut lucra nici pentru organizaţiile umanitare.”[21] Acolo unde ordinea internațională construită de Occident în epoca postbelică se retrage, acolo unde valorile politice consacrate în această epocă se retrag, se trezesc, în schimb, monștrii istoriei: apartheidul[22], nazismul german[23], rasismul[24] etc. Din păcate, Occidentul nu mai este capabil astăzi nici măcar să disciplineze sau contracareze un prim-ministru din interiorul Uniunii Europene, care invocă în discursurile sale nevoia de a menține puritatea rasială[25] sau propagă teorii sinistre ale conspirației, precum un pretins plan european de a crea o nouă rasă umană, Homo sorosensus[26]…
În România, refluxul valorilor occidentale poate avea consecințe și mai brutale decât în statele cu o tradiție democratică ceva mai solidă și îndelungată. Democrația românească postdecembristă este una construită și întreținută aproape exclusiv cu ajutorul intervențiilor constante din partea instituțiilor europene și internaționale. Societatea naționalistă, xenofobă, șovină, habotnică, homofobă și retrogradă pe aproape toate planurile, lăsată în urmă de pustiirea morală și intelectuală orchestrată de comuniști, a depins de fondurile europene și de bunăvoința generală a organismelor prodemocratice globale pentru a evita colapsul. De aceea, statul român s-a văzut nevoit să aplice o serie de reforme și măsuri fără o bază populară foarte solidă, care, pe termen lung au dus la o deschidere și democratizare a societății, dar nu și la o transformare structurală fundamentală. Extremismul și populismul au rămas o amenințare constantă, de fond, în România, chiar și înainte ca acestea să înregistreze un reviriment la nivel continental – vezi performanța electorală a lui Corneliu Vadim Tudor și a Partidului România Mare în 2000, alegerea lui Gigi Becali ca europarlamentar în 2009 și ca membru în Camera Deputaților în 2012 sau pătrunderea Partidul Poporului – Dan Diaconescu în parlament în 2012, când devenea, pentru scurt timp, a treia forță politică a țării. Totuși, astfel de evenimente au reprezentat incidente izolate, fără consecințe majore sau durabile asupra politicii externe a României: euroscepticismul populației a rămas la cote reduse, iar statul nostru a continuat drumul euroatlantic pe care pornise cu hotărâre încă din 1995. Pe măsură ce autoritatea europeană s-a disipat, iar deciziile de la Bruxelles au început să fie contestate tot mai vehement de regimurile autoritare din Polonia sau Ungaria, tendințele retrograde reprimate în societatea românească au început să izbucnească din nou, într-o formă mult mai amplă. La fel ca în atâtea alte regiuni de pe glob, adversarii democrației au simțit slăbiciunile și au devenit tot mai vizibili, activi și influenți. Acapararea temporară a puterii de către Liviu Dragnea (care a arborat un discurs cu accente naționaliste și antieuropene nemaiîntâlnite anterior, după ’89, la nivel guvernamental) și infamul „referendum pentru familie” au reprezentat momente foarte delicate pentru democrația românească, deși dezastrele au fost, în cele din urmă, evitate.
Odată cu alegerile parlamentare din anul 2020, în viața politică a României și-a făcut, fulminant, apariția, cel mai puternic partid extremist de după 2000 (când PRM devenea, pentru scurt timp, a doua forță politică a țării): Alianța pentru Unirea Românilor. Orientându-se de-a lungul axei conservatoare globale (cu temele specifice: „neomarxism”, „globaliști” ș.a.m.d.) și speculând cu dibăcie teoriile conspirației ce au înconjurat pandemia pentru a acumula capital politic, AUR atacă anul electoral 2024 cu șanse plauzibile de a obține un rezultat remarcabil, mult peste cel din 2020. Acest partid reprezintă manifestarea locală, în România, a declinului occidental, fantoma istorică ridicată din infern odată cu deschiderea noii falii. De parcă dictaturile care au zdrobit statul român în ultimul secol nu ar fi existat, de parcă libertatea ultimelor decenii ar fi fost un vis de care suntem nedemni, AUR reciclează fără sfială numeroase fixații legionare și neonaziste – aceleași sforăieli interbelice despre spiritualitate, nație, salvare, românism pseudoștiințific. Democrația și pluripartidismul sunt retezate cu ostilitate, odată cu negarea posibilității dialogului și a concesiilor: „Dacă-l faci în alianţă (programul de guvernare – n.a.), trebuie să faci concesii. Şi noi nu putem face alianţă cu cei care sunt vinovaţi de dezastrul ţării.”[27] Desigur, represiunea și crima nu pot admite, prin definiție, concesii. După modelul Trump, suntem pregătiți deja pentru contestarea rezultatelor: „Sondajele aruncă tot felul de cifre. Eu vă spun că ele sunt false, de cele mai multe ori.”[28] Monument al idiotizării generate de ignoranță și incultură, Diana Șoșoacă (care a părăsit AUR, punând bazele unui partid extremist propriu, poate chiar mai dezgustător) ne-a obișnuit cu tirade sinistre, precum cea de mai jos, adresată premierului Marcel Ciolacu și… jurnaliștilor:
„Du-te la America şi linge-i clanţa, că ei te-au pus acolo. Ai vândut ţara Americii, împreună cu toate resursele României. Ce aţi muncit dumneavoastră toată viaţa, ca să ne reprezentaţi aici? Aţi trădat din pandemie, aţi minţit poporul român, aţi vândut efectiv poporul român cu minciunile, i-ai îndemnat la vaccinare şi acum mor. Asumaţi-vă că sunteţi vinovaţi de moartea lor! Sunteţi toţi […] nişte criminali!”[29]
Nu există urmă de coerență, raționalitate și logică în aceste vorbe, doar ură dezlănțuită, în stare pură, și acuzații lipsite de conexiuni cu realitatea obiectivă. Aceasta este tipologia umană din prima linie a noului val de extremism autohton. La ce fapte s-ar preta astfel de oameni dacă ar pune mâna pe putere, profitând de vidul creat de retragerea Occidentului și de efervescența maselor antrenate de recrudescența vechilor doctrine politice sângeroase? Dacă aș fi șters mențiunile concrete din paragraful de mai jos, născut de mintea tulbure a lui Sorin Lavric, și v-aș fi spus că face parte dintr-un discurs al lui Adolf Hitler, oare vi s-ar fi părut ceva ciudat?
„Încă o dată, am conştiinţa clară că prin noi se joacă un destin extraordinar. Trebuie să fim la înălţimea acestui destin, dacă ne vom prăbuşi. AUR este ultima şansă a României. Dacă avem zi de zi în minte acest gând, ne vom da seama şi de răspundere şi în acelaşi timp de privilegiu. Vă daţi seama ce privilegiu avem – să ne jertfim pentru România, care acum se află pe buza prăpastiei.”[30]
Jertfa… acest veșnic laitmotiv al partidelor extremiste… Jertfa ca obligație cetățenească…
O nouă falie s-a deschis și se pare că va trece exact prin mijlocul existenței noastre fragile. Deși o privim cum înaintează și îi înțelegem originea și, mai ales, consecințele, din păcate, „a ști nu este un remediu, după cum a cunoaște exact fazele unei febre tifoide nu te dispensează de a le suferi.”[31]. Este greu să identifici soluții realiste – noi, democrații și pacifiști, riscăm să devenim vestigii ale unei lumi ajunse la amurg, soldați lăsați în urmă după retragerea haotică a unui front prăbușit. Dezastrul ar putea fi, deja, iminent. Totuși, „până atunci, fiecare oră de liniște este o oră de linişte.”[32]
[1] Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 2016, p.87.
[2] Gina Ştefan, „Németh Zsolt: Ungaria dorește să facă eforturi diplomatice pentru pace, dar să nu ne trezim de partea perdanților”, Agerpres, 19.07.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/07/19/n-meth-zsolt-ungaria-doreste-sa-faca-eforturi-diplomatice-pentru-pace-dar-sa-nu-ne-trezim-de-partea-perdantilor–1142318, accesat în data de 28.08.2023.
[3] Alexandru Zamfir, Masa critică, alexandruzamfir.ro, 30.07.2023, https://alexandruzamfir.ro/ibuprofen-7-masa-critica/, accesat în 28.08.2023.
[4] Alain Resnais, Jean Cayrol, Nuit et brouillard, 1956, https://musee-resistance-chateaubriant.fr/wp-content/uploads/2020/04/nuitetbrouillard_textejeancayrol_v20161031a.pdf, accesat în data de 28.08.2023. Traducerea autorului (din limba engleză): „Cu privirea noastră sinceră cercetăm aceste ruine, de parcă străvechiul monstru zace strivit pentru totdeauna sub dărâmături. Ne prefacem că sperăm din nou, pe măsură ce imaginea se îndepărtează în trecut, de parcă am fi vindecați odată pentru totdeauna de flagelul lagărelor. Ne prefacem că totul s-a întâmplat deodată, într-un anumit timp și un anumit loc. Devenim orbi față de ceea ce ne înconjoară și surzi față de urletul nesfârșit al omenirii.”
[5] Ciprian Cucu, „Problemele conservatorismului”, Revista 22, 01.08.2023, https://revista22.ro/opinii/ciprian-cucu/problemele-conservatorismului, accesat în data de 28.08.2023.
[6] Mihail Sebastian, idem, p.150.
[7] Ibidem, p.158.
[8] Ibidem, p.353.
[9] Ibidem, p.338.
[10] Ibidem, p.231.
[11] Mihaela Toth, „SUA: Cei care cred că alegerile din 2020 au fost corecte sunt «foarte proști» susține Trump”, Agerpres, 11.05.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/05/11/sua-cei-care-cred-ca-alegerile-din-2020-au-fost-corecte-sunt-foarte-prosti-sustine-trump–1105778, accesat în data de 28.08.2023.
[12] Ibidem.
[13] Alexandru Zamfir, „Despre dualitate și vinovăție, la capătul lumii”, alexandruzamfir.ro, 07.11.2022, https://alexandruzamfir.ro/despre-dualitate-si-vinovatie-la-capatul-lumii, accesat în data de 28.08.2023.
[14] Niamh Kennedy, Anna Chernova, „Saudi Arabia, UAE and Iran among six countries invited to join BRICS group”, CNN, 24.08.2023, https://edition.cnn.com/2023/08/24/business/saudi-arabia-brics-invitation-intl/, accesat în data de 28.08.2023.
[15] Marie Charrel, „The BRICS countries aim to knock the dollar off its throne”, Le Monde, 22.08.2023, https://www.lemonde.fr/en/economy/article/2023/08/22/the-brics-countries-aim-to-knock-the-dollar-off-its-throne_6102645_19.html, accesat în data de 28.08.2023.
[16] Alexandru Costea, „Iranul cere guvernului francez să «pună capăt tratamentului violent la adresa populaţiei sale»”, Digi 24, 02.07.2023, https://www.digi24.ro/stiri/externe/iranul-cere-guvernului-francez-sa-puna-capat-tratamentului-violent-la-adresa-populatiei-sale-2408815, accesat în data de 28.08.2023.
[17] Jeremy Bowen, „Syria: Dismay and fear as Bashar al-Assad returns to Arab fold”, BBC, 20.05.2023, https://www.bbc.com/news/world-middle-east-65650768, accesat în data de 28.08.2023.
[18] Cristian Anton, „Dmitri Medvedev spune că Rusia ar putea anexa teritorii din Georgia. «S-ar putea să fie pus în aplicare»”, Știrile PRO TV, 23.08.2023, https://stirileprotv.ro/stiri/international/dmitri-medvedev-spune-ca-rusia-ar-putea-anexa-teritorii-din-georgia-s-ar-putea-sa-fie-pus-in-aplicare.html, accesat în data de 28.08.2023.
[19] „Evgheni Prigojin a transmis primul mesaj video, după rebeliunea din luna iulie. Imaginile sugerează că se află în Africa, iar șeful Wagner vorbește despre eliberarea continentului”, Biziday, 22.08.2023, https://www.biziday.ro/evgheni-prigojin-a-transmis-primul-mesaj-video-dupa-rebeliunea-din-luna-iulie-imaginile-sugereaza-ca-se-afla-in-africa-iar-seful-wagner-vorbeste-despre-eliberarea-continentului/, accesat în data de 28.08.2023.
[20] Elena Giordano, „Russia launches lab to study Xi Jinping ideology”, Politico, 22.06.2023, https://www.politico.eu/article/russia-sets-up-lab-to-study-xi-jinpings-ideas/, accesat în data de 28.08.2023.
[21] Tudor Martalogu, „ONU: Tratamentul la care talibanii supun femeile poate fi calificat drept «apartheid de gen»”, Agerpres, 20.06.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/06/20/onu-tratamentul-la-care-talibanii-supun-femeile-poate-fi-calificat-apartheid-de-gen–1126765, accesat în data de 28.08.2023.
[22] Ibidem.
[23] Ionuţ Mareş, „Germania: Partidul de extremă-dreapta Afd intenționează să propună un candidat la postul de cancelar în 2025”, Agerpres, 21.06.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/06/21/germania-partidul-de-extrema-dreapta-afd-intentioneaza-sa-propuna-un-candidat-la-postul-de-cancelar-in-2025–1127735, accesat în data de 28.08.2023.
[24] Adriana Matcovschi, „Terorismul și extremismul violent continuă să se dezvolte, este necesară contracararea cauzelor profunde, declară Guterres”, Agerpres, 21.06.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/06/20/terorismul-si-extremismul-violent-continua-sa-se-dezvolte-este-necesara-contracararea-cauzelor-profunde-declara-guterres–1126898, accesat în data de 28.08.2023.
[25] „Critici dure după discursul lui Viktor Orban: „Nu vrem să devenim popoare de rasă mixtă”, Euronews, 28.07.2022, https://www.euronews.ro/articole/critici-dure-dupa-discursul-lui-viktor-orban-nu-vrem-sa-devenim-popoare-de-rasa-m, accesat în data de 28.08.2023.
[26] Zeid Ra’ad Al Hussein, „Hungary: Opinion Editorial by UN High Commissioner for Human Rights Zeid Ra’ad Al Hussein”, United Nations, 06.03.2018, https://www.ohchr.org/en/statements/2018/03/hungary-opinion-editorial-un-high-commissioner-human-rights-zeid-raad-al-hussein, accesat în data de 28.08.2023.
[27] Sorin Blada, „Claudiu Târziu (AUR): În sondaje suntem de fapt la 30%; ne batem să luăm peste 50%”, Agerpres, 17.06.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/06/24/vaslui-aur-si-a-prezentat-programul-de-guvernare–1129530, accesat în data de 28.08.2023.
[28] Ibidem.
[29] „Parlament/Diana Șoșoacă l-a acuzat pe premier de trădare de țară și pe jurnaliști că sunt «criminali»”, Agerpres, 26.06.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/06/26/parlament-diana-sosoaca-l-a-acuzat-pe-premier-de-tradare-de-tara-si-pe-jurnalisti-ca-sunt-criminali–1130388, accesat în data de 28.08.2023.
[30] Loredana Ciobanu, „Vaslui: AUR și-a prezentat programul de guvernare”, Agerpres, 24.06.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/06/24/vaslui-aur-si-a-prezentat-programul-de-guvernare–1129530, accesat în data de 28.08.2023.
[31] Mihail Sebastian, idem, p.38.
[32] Ibidem, p. 369.