Fotografie: Ana Durlan-Zamfir ©
Primul contact serios pe care l-am avut cu lumea muntelui s-a petrecut acum mai bine de un deceniu. Am urcat, alături de soția mea, cu telecabina din Bușteni spre Babele, urmând să continuăm, mai departe, către Vârful Omu. Era o zi de mai – întregul platou al Bucegilor era acoperit de un strat consistent de zăpadă, iar noi plecam la drum fără a dispune de echipament adecvat, fără o documentare prealabilă asupra traseului, fără hartă, fără a cunoaște diferența dintre un traseu de vară și unul de iarnă și, mai ales… fără cremă solară, față în față cu un soare arzător și un teren orbitor de alb. Nu am ajuns până la Vârful Omu, deși, miraculos, ținând cont de condițiile de pe traseu și de lipsa noastră totală de experiență montană, ne-am apropiat extrem de mult de el. Și mai miraculos, am reușit să ajungem înapoi – extenuați, dar în viață. Peste câteva ore însă, magnitudinea erorilor comise începea să se manifeste, sub forma unor arsuri solare care ne-au transformat, pentru câteva săptămâni, chipurile în răni stacojii, brăzdate de respingătoare scurgeri gălbui. La momentul respectiv nu credeam că ne vom mai dori vreodată să revenim în acel mediu neiertător… Totuși, în cele din urmă, aveam să revenim, uneori chiar săptămână de săptămână. Astăzi, drumețiile montane reprezintă una dintre activitățile cărora le dedicăm, probabil, cele mai multe resurse de timp liber și energie. Dezastrul primei noastre experiențe ne-a permis, parcă, să ne debarasăm dintr-o singură mișcare de toate erorile imaginabile: le-am comis pe toate dintr-un foc! Ulterior, am abordat cu responsabilitate, atenție și un deplin respect față de natură toate incursiunile noastre montane, documentându-ne minuțios în privința traseelor abordate, a echipamentului necesar, a condițiilor meteorologice și acumulând, încet, dar sigur, experiență neprețuită – un proces care continuă și în prezent, și va continua, probabil, pentru mult timp.
În cercetarea amănunțită și constantă desfășurată pentru pregătirea turelor, am descoperit numeroase surse valoroase de informații – dar două dintre ele mi-au atras atenția în mod deosebit: articolele și filmele lui Ioan Stoenică[1] (realizatorul seriei „Pe poteci, spre inima ta!”) și blogul Alexandrei Pușcașu[2]. Neașteptat, alături de ei, am descoperit că, dincolo de acțiunea propriu-zisă de a efectua drumeții montane, există o veritabilă filosofie a muntelui. Dincolo de informațiile concrete, de o utilitate practică absolut neprețuită, am aflat, datorită lor, că explorarea munților este o experiență emoțională, dar și intelectuală, deseori profund transformatoare. Contrar percepției generale, conform căreia drumețiile montane ar reprezenta, în esență, o activitate de natură pur sportivă, acestea au o dimensiune transcendentală, spirituală, comparabilă, poate, doar cu o operă de artă desăvârșită. Pentru că muntele este o operă de artă desăvârșită – una reflexivă: muntele, ca element al naturii, își este atât creator, cât și scop final. Pătrunderea în tărâmul munților presupune antrenament fizic și efort, dar acestea sunt doar etape intermediare, nu obiective în sine – prețul pe care trebuie să îl plătim pentru a putea accede în inima acestei opere desăvârșite de artă, care nu este creată de noi și, deși tindem deseori să omitem acest lucru, nu este nici creată pentru noi. Culmile munților pot fi, privite din unghiul potrivit, și culmi ale existenței umane.
Ioan și Alexandra – și alții asemenea lor, pe care nu i-am descoperit, poate, încă – mi se par adevărați ghizi spirituali în lumea muntelui (Ioan, Lider Montan Internațional, este și un ghid propriu-zis, la turele căruia am avut onoarea și plăcerea să particip de mai multe ori în ultimul an și jumătate), șamani moderni, capabili să îi inițieze pe orășenii tot mai mecanicizați într-o realitate pe care aceștia nu știau cum să o mai cunoască, o realitate ascunsă, dar vie, în care valorile supreme sunt bunul-simț, liniștea, emoția dar și raționalitatea, toate într-o formă simplă și pură. Pentru că succesul imersiunii omului în domeniul muntelui este dependent de toate aceste caracteristici. Fără raționalitate, în mod categoric nu vom putea gestiona niciodată corespunzător condițiile obiective ale terenului, minimizând expunerea la riscuri – iar muntele ne va taxa aproape întotdeauna erorile, naivitatea și îngâmfarea, deseori cu cele mai sumbre consecințe posibile. În același timp, fără bun-simț, fără o deschidere personală către liniște și emoție, nu vom reuși niciodată să depășim statutul unor intruși, incapabili să absoarbă ceva semnificativ din experiență, condamnați la un veșnic antagonism față de natură (deci, față de propria esență). Am rezonat puternic cu o asemenea perspectivă deși, trebuie să recunosc, încă o privesc parțial cu o oarecare invidie. Pentru că, în ciuda experienței (relative) dobândite și a relației personale deosebite pe care am fost capabil să o stabilesc cu muntele, nu reușesc deocamdată să mă simt pe deplin acasă (o consecință, poate, a faptului că nu reușesc să mă simt acasă nicăieri pe această planetă). În schimb, odată ce pătrund în acel mediu, Ioan și Alexandra se transformă, parcă, în munți – devin una cu peisajul. Poate că voi găsi, în cele din urmă, și eu calea către o astfel de experiență definitivă.
Acestea au fost câteva dintre gândurile care m-au înconjurat în timp ce escaladam, cu răsuflarea tăiată, rândurile cărții Alexandrei Pușcașu, 10 ani în Carpați[3] – o carte masivă, în emoția și intensitatea sa, ca un munte, o nouă potecă pe care autoarea ne-o deschide, cu mărinimie, către absolutul ascuns prin prăpăstiile abrupte ale fiecărui suflet. Mai departe, rămâne o alegere exclusiv individuală (și solitară) dacă vom urma această potecă îngustă și misterioasă, găsind în noi curajul de a descoperi unde ne va purta. Eu, unul, nu pot decât să sper că se îndreaptă către acea experiență definitivă pe care încă o caut.
[1] Pentru mai multe detalii: https://ioanstoenica.com/, accesat în data de 11.12.2023. (n.a.)
[2] Pentru mai multe detalii: https://bloguldecalatorii.ro/, accesat în data de 11.12.2023. (n.a.)
[3] Cartea poate fi comandată aici: https://bloguldecalatorii.ro/product/10-ani-in-carpati, accesat în data de 11.12.2023. (n.a.)