Cu excepția cazului relativ improbabil al producerii unei catastrofe subite (deși America recentă este mult mai vulnerabilă în fața catastrofelor de orice fel), în scurt timp, omenirea va fi vizitat din nou, cu succes, vecinătatea Lunii. Chiar în timp ce scriu acest articol, gândit pentru a fi complementar evenimentului, cei patru astronauți ai echipajului Artemis II se apropie rapid de sfera de influență gravitațională a satelitului nostru natural (în interiorul căreia forța gravitațională exercitată de Lună asupra vehiculului Orion va fi mai puternică decât cea exercitată de Pământ), lăsând deja în urmă performanța simbolică a umanității de a părăsi orbita planetei natale, altfel decât prin intermediul roboților, pentru prima dată după 54 de ani.
Misiunea Artemis II reprezintă, teoretic, o repetiție generală pentru aselenizarea care ar trebui să urmeze peste câțiva ani (nu mai devreme de 2028, în cadrul Artemis IV) – cei patru astronauți aflați la bord urmează o traiectorie balistică în jurul Lunii, fiind lansați în spațiu de masiva rachetă Space Launch System (SLS) și folosind sofisticata capsulă Orion. Totuși, chiar și în cazul unui succes deplin înregistrat de Artemis II, îndeplinirea obiectivelor programului Artemis (nu numai aselenizarea, dar și menținerea ulterioară a unei cadențe constante de lansări și construirea unei baze lunare permanente pentru astronauți) rămâne sub semnul întrebării. Motivele sunt multiple – de exemplu:
- Modulul care ar trebui să coboare pe suprafața Lunii este încă într-o fază incipientă a dezvoltării sale și reprezintă o provocare tehnologică majoră pentru companiile private contractate în acest sens – SpaceX și Blue Origin[1].
- Administrația Trump a erodat puternic (și, într-o oarecare măsură, ireversibil, cel puțin pe termen scurt) capacitățile NASA și fundamentele științifice și tehnologice care au făcut posibile performanțele spațiale americane de până acum[2]. Asaltul furibund continuă, tăieri dramatice de buget, de proporții istorice, fiind susținute și anul acesta de Casa Albă, după ce fuseseră respinse anul trecut de Congres[3].
- Componenta de colaborare internațională care a asigurat succesul proiectelor spațiale majore din trecutul recent, de la Stația Spațială Internațională până la Artemis (modulul de serviciu folosit de Orion, o componentă esențială, care asigură puterea și propulsia navei, este produs de Agenția Spațială Europeană – ESA) pare să fie abandonată, în linie cu aberațiile ideologice ale administrației Trump. Lunar Gateway, stația spațială care urma să orbiteze Luna și să fie produsă cu contribuții majore din partea ESA, a fost integral anulată. Această mișcare imprevizibilă, îndreptată în mod clar de Statele Unite împotriva foștilor parteneri de lungă durată, va avea repercusiuni majore asupra industriei spațiale europene[4], dar va slăbi și programul Artemis – explorarea spațială rămâne o întreprindere complexă și dificilă, dificil de realizat pe cont propriu chiar și pentru un colos industrial și economic precum SUA (mai ales în contextul bugetar actual).
- Dincolo de toate aceste probleme de natură tehnologică și politică, cel mai mare risc pentru continuarea programului Artemis este reprezentat însă de climatul global (acesta avându-și în mare parte originea tocmai în deriva generală imprimată de administrația Trump): contextul militar va determina redirecționarea unor părți tot mai consistente din bugetele naționale către înarmare (deși încercăm să refulăm în mod normal acest lucru, am intrat de ceva vreme într-o veritabilă economie de război[5]), contextul politic, tot mai înclinat către naționalism și extremism, va determina prăbușirea rețelelor de colaborare internațională, vitale explorării spațiale moderne, iar contextul economic, extrem de volatil, slăbit de crize suprapuse și repetate, va impune tăieri iminente ale bugetelor dedicate unor activități considerate drept „facultative”, precum cercetarea științifică sau explorarea spațială.
Plauzibila ratare a obiectivului de a reveni din nou pe suprafața (nu în preajma) Lunii în viitorul apropiat sau sub egida programului Artemis nu ar constitui, în sine, un eșec semnificativ (dincolo de rănirea orgoliului Americii de a nu reuși bifarea acestui jalon simbolic, eventual nu înaintea Chinei). Artemis II este însă primul zbor integrat SLS + Orion cu echipaj uman – deci certificarea primei infrastructuri de explorare spațială capabilă să trimită ființe umane în misiuni dincolo de orbita terestră, după Apollo. Funcționalitatea acestei infrastructuri reprezintă concluzia a decenii de planificare, cercetare, proiectare și eforturi din partea oamenilor de știință, a inginerilor, dar și a factorilor politici și civici care au luptat pentru progresul programului spațial și idealurile asociate acestuia – iar succesul ei vine după eșecul complet înregistrat de precedentele programe majore care vizau să reia explorarea spațială umană a Sistemului Solar: Space Exploration Initiative și Constellation (părți semnificative din Constellation au fost reciclate în cadrul Artemis, dar programul în sine a fost un fiasco răsunător). Pentru a înțelege complexitatea și temporizarea inevitabilă a (re)dobândirii unor asemenea capabilități, este suficient să privim doar către etapele cele mai recente ale programului Artemis: primul zbor-test al capsulei Orion, Exploration Flight Test-1, se petrecea în 2014, pe orbita Pământului, iar primul zbor SLS, în același timp și primul zbor lunar al capsulei Orion (fără echipaj uman și pe o traiectorie diferită față de cea urmată acum), avea loc în 2022, în cadrul misiunii redenumite retroactiv Artemis I (la acel moment, purta numele de Exploration Mission-1, programul Artemis nefiind încă definit). Așadar, adevărata miză a programului Artemis este conservarea infrastructurii care permite explorarea spațială umană dincolo de orbita terestră – o capacitate extrem de complexă din punct de vedere tehnologic, a cărei dezvoltare antrenează costuri exorbitante și care nu trebuie niciodată considerată drept o consecință inevitabilă a modernității (așa cum cei 54 de ani dintre Apollo și Artemis ne-au demonstrat).
*
După această parte introductivă, mai tehnică, să efectuăm acum tranziția către latura interpretativ-filosofică a textului de față (nelipsită, bineînțeles). În prima carte pe care am scris-o și publicat-o, Apus (2019), am construit, minuțios, peste 500 de pagini în jurul tezei obsesive că Universul fizic, relevat de știința astronomiei moderne, trebuie să reprezinte fundamentul oricărui sistem filosofic actual – altfel spus:
„Stiinţa astronomiei şi toate consideraţiile filosofice asociate acesteia alcătuiesc împreună un memento mori fără de care nu putem să ne dăm seama că trăim.”[6]
În ceea ce privește evoluția elementelor pe care se bazează Artemis, SLS și Orion – le-am urmărit îndeaproape evoluția torturant de sinuoasă, pendulând mereu între dezastrul obliterării și promisiunea gloriei, încă din perioada anulării Constellation, petrecută în jurul tranziției dintre primele două decenii ale acestui secol. Având în vedere aceste două aspecte, este evident că importanța misiunii Artemis II nu îmi scapă – ba chiar ocupă mai mult spațiu în conștiința mea, probabil, decât va ocupa Luna în privirile astronauților aflați la bordul Orion. Cu toate acestea, am știut de luni bune că, de această dată, marele moment spațial nu va reuși să îmi clintească spiritul, în ciuda numărului impresionant de newtoni implicați. Știam deja – pentru că explorarea spațiului, o întreprindere care nu poate fi vreodată altfel decât colectivă, nu avea cum să nu fie purtată prin aceleași rigole morale ca întreaga societate. Din păcate, nu îți este permis să experimentezi Cosmosul decât prin ochii întregii civilizații… Nu există individualism în telescoape și sonde spațiale, în rachetele și vehiculele capabile să părăsească planeta – doar forța conlucrării umane, transformată în cunoștințe cosmice, prin etapa intermediară exprimată în limbajul Legii a treia a lui Newton… Dacă aparținem Universului, deci Universul ne aparține, în virtutea conexiunii noastre genetic-cauzale, atunci, în orice caz, ne aparține, nu îmi aparține– mereu persoana întâi plural. Universul nu se apropie de individul izolat, doar lasă o umbră asupra sa – iar individul izolat nu se poate apropia, pe cont propriu, de Univers. Ce cruzime – să îți fie refuzată posibilitatea de a efectua o potențială călătorie către miezul realității altfel decât în compania nedorită a altora: mai ales când ceilalți, în general, abia așteaptă să te arunce în aer – nu în spațiu.
Nu voi mai repeta greșelile trecutului… În mai 2023, după mai bine de un an de greu doliu moral, declanșat de îngroparea busolei civilizației în tranșeele ucrainene, scriam un scurt text intitulat „Transcenderea speranțelor”, în care îmi permiteam indulgența de a mă lăsa pradă unei ușoare destinderi. Preaslăveam patru realizări majore din domeniul explorării spațiale (le voi puncta mai jos), care aproape că erau deja vizibile cu ochiul liber. Spațiul este singura frontieră dinspre care nu suntem asediați de întuneric social și moral – doar de întuneric cosmic – iar aceste iminente cuceriri semnificative luau conturul unor speranțe: „transcenderea speranțelor rămâne singura noastră speranță”, pentru că „ dezumanizarea este o consecință a cantonării excesive în tot ceea ce este uman”[7]. Regret teribil acest avânt necumpătat, care nu îmi stă în fire, pentru că, trei ani mai târziu, fundația transcendenței și a speranțelor s-a prăbușit, înghițită de terenul mlăștinos. (1) Da, „omenirea dispune de o rachetă (Space Launch System) și o navă spațială umană (Orion) funcționale, capabile să părăsească orbita planetei noastre, precum și de un program solid (Artemis)”, dar, așa cum am expus deja, programul a fost deja eviscerat și sterilizat, din rațiuni ideologice. (2) Programul de obținere a mostrelor marțiene nu mai reprezintă „principala prioritate în perioada 2023-2032”, ci a fost complet anulat, lăsând mostrele adunate deja de roverul Perseverance pe Marte să devină victimele lipsei acute de viziune, abandonate pe suprafața unei planete care se îndepărtează accelerat de contemporaneitate, deși nu își părăsește orbita. (3) Omenirea nu a renunțat complet și oficial la „explorarea lumilor mai puțin (sau deloc) explorate ale depărtărilor Sistemului Solar”, însă costurile economice ale eforturilor de război și, mai ales, abandonarea oricărui idealism științific în favoarea comercialismului absolut au împins NASA (vectorul principal și imposibil de înlocuit al activităților spațiale umane) în pragul colapsului, provocând pagube iremediabile. (4) În fine, asupra „importanței” programului Starship al celor de la SpaceX nu mai este cazul să zăbovesc, ținând cont de evoluțiile înregistrate între timp: asumarea de către pretinsul guru tehnologic Elon Musk a rolului de lider al fascismului global, precum și monopolul obținut de SpaceX asupra lansărilor spațiale, cu consecințe negative răsfrânte în mod direct inclusiv asupra unor programe strategice precum SLS și Orion. Rezumând, pot spune că, evident, a spera este întotdeauna o eroare (chiar și sub forma transcenderii speranțelor) – o mantră pe care am omis să mi-o repet în acea dimineață naivă din anul 2023. Da, oamenii vor reveni în tărâmul selenar – dar degeaba. Nu, mostrele marțiene și tainele celorlalte lumi nu vor fi citite vreodată de o omenire analfabetă față de ceea ce contează cu adevărat în această existență suspendată în Cosmos, nu ne vor explica niciodată mai multe despre cine suntem, deși atâția dintre semenii noștri ne-au mințit, de-a lungul istoriei, și încă ne mint și astăzi că și-ar dori să afle. De fapt, până la urmă, probabil că buletinele de știri, prezentând reality show-ul gregar desfășurat în jurul circarului Trump, ne spune tot ce trebuie să știm despre noi înșine – televiziunea și Tiktok știu mai multe despre omenire decât Universul, devenit doar un strămoș distant și irelevant în plan identitar.
*
„A thousand years from now, when the causes of contemporary political disputes will be as obscure as the origin of the War of the Austrian Succession is to us now, our age will be remembered because this was the moment when we first set sail for the planets and the stars.”[8]
Carl Sagan scria cuvintele de mai sus (ca de obicei, perfect balansate între emoție și realism, între artă și știință, între vis și matematică) din miezul Războiului Rece, în timp ce norii cei mai amenințători ai apocalipsei nucleare staționau constant și apăsător deasupra umanității, pentru decenii la rând. Este dificil, poate imposibil, să trăiești măcar cu un minimum de veridicitate spiritul unor epoci demult îngropate – totuși, simt cu tărie cu iz de certitudine, retroactiv, că lumea Războiului Rece era, chiar și așa, incomparabil mai fertilă pentru viitor decât timpurile noastre (regresive măcar în privința revenirii apocalipsei nucleare în prim-planul cotidianului, precum o boală doar aparent eradicată). Conștiința umană este arsă, astăzi, de o teribilă secetă a viitorului. (Nu mai plouă decât atunci când plângi, încovoiat deasupra gliei.) Vegetăm uscat în postadevăr, postironie, post-postmodernism, postumanism, postindustrial; salivăm abundent gândindu-ne la postcapitalism, postdigital, postistorie – deasupra orizontului uman răsare însă, intimidant, astrul copleșitor al postviitorului. Pentru că toate aceste stări posterioare nu sunt definite, de fapt, de transcenderea celor anterioare, ci de consumarea lor – noile stări devin forțe indistincte și normativ terminale în marele post negru al rațiunii. Suntem în postviitor pentru că nu există nicio cale vizibilă de ieșire din stagnarea existențială a civilizației noastre. Viitorul nu mai este o posibilitate; nimic nu se mai aprinde (în afară de pădurile transformate în artificii de către piromanii veseli ai capitalismului fascist), nimic nu se mai stinge – totul s-a stins deja. Postviitorul este mai bine ancorat în definitiv decât moartea termică a Universului. Acesta nu este viitorul celor care îl priveau din trecut, ci doar o stare pasivă și amorfă aflată după acel viitor – o stare fără ieșire. Postviitor – nu concluzii, ci încheierea simplă a premiselor – nu scriere, nu ștergere, ci spațiu rămas liber pe o pagină finită. În acest pustiu și pustiitor postviitor, Universul fizic care constituia, în mod normal, fundamentul adevărului obiectiv – acest suprem bun public – nu mai înseamnă nimic – doar o însemnare consemnată pe o pagină diferită, la care nu mai putem ajunge vreodată.
Prima dată când am citit cuvintele lui Sagan (cele citate mai sus), le-am ascultat, practic, redate în minte cu glasul său poetic, meditativ (dar și sever, aproape dojenitor, în același timp). Slovele erau vii, cvadridimensionale, iluminând realități spațio-temporale deja prezente, solide și intuitive. Da, îmi spuneam, este evident, atunci când îți ridici privirea deasupra smogului de ignoranță cotidiană: conflictele militare și sociale care însângerează omenirea își au aproape întotdeauna rădăcinile în mituri sau în vanități care vor deveni complet neinteligibile urmașilor noștri distanți (chiar și – de fapt mai ales – dacă ar rămâne descifrabile, înregistrate fix de chihlimbarul istoriei așternute). Rămâne doar ca oamenii să privească deasupra ceții și să conștientizeze acest fapt, să învingă ignoranța. Da, îmi spuneam, este evident că realizarea majoră a epocii noastre va rămâne, dintr-o perspectivă istorică generoasă, mai vastă, dobândirea abilității fără prcedent de a părăsi planeta: un moment unic și spectaculos în cadrul îndelungatului, complexului, torturantului și inexpugnabilului proces de evoluție a vieții. (Dar dacă nu există o perspectivă istorică mai vastă?) După mai bine de patru mii de milioane de ani în care s-a târât prin țărână, în care nu a știut cum să se desprindă din uterul cleios al Gaiei, ființa terestră a reușit să acceadă într-un nou ecosistem, anterior inaccesibil (precum ar fi, de exemplu, o dimensiune spațială imaginară, astăzi, pentru noi): cel cosmic, întins până la marginile Universului vizibil, deci ale existenței, ale realității experimentate și imaginabile. Deși momentan nu ne putem îndepărta foarte mult de casă, de-acum este nevoie, teoretic, doar de accelerarea, dezvoltarea și perfecționarea tehnologiei incipiente pe care am născut-o deja – avem o scânteie firavă în mâini, pe care trebuie să o protejăm și să o transformăm într-o flacără deschisă, a cărei ardere să devină multimilenară. Proverbialul pas mic efectuat de (un) om înseamnă, propriu-zis, că domeniul tangibil pentru biologia terestră s-a extins, de la suprafața propriei planete, la întregul Univers. Rămâne doar ca oamenii să privească deasupra ceții… să conștientizeze acest fapt unic în istoria planetei, care, până când nu vom descoperi ceva suprascris Universului, va rămâne cea mai radicală transformare ontologică accesibilă vreodată. Cum nu există până în prezent indicii sau garanții că ar exista ceva, orice suprascris Universului, s-ar putea ca metamorfoza plenară aflată în centrul credințelor fiecărui individ să se fi consumat deja, fără să-i fi fost acordată măcar o fracțiune din atenția cuvenită.
În ciuda tuturor acestor aspecte îmbrățișate liric de o pojghiță dură de obiectivitate, astăzi, vorbele altcândva pline de sevă ale lui Sagan îmi par complet uscate, vide și stinse, poate chiar vetuste – adevărul și poezia sunt prezente în continuare, categoric, dar devin victimele semnificației grele a reacției chimice dintre limbaj și realitate. Nu îmi mai sunt rostite de vocea adâncă a autorului, ci de un glas străin, robotizat, indiferent și superficial; nu mai penetrează pelicula îngustă a prezentului, ci curg mai departe și se varsă, diluându-se în fond. Adevărurile textului sunt imuabile, însă felul în care ne raportăm la ele determină nuanțele pe care le capătă în interiorul minții – iar nuanțele din interiorul minții sunt singurele zone ale adevărului tangibile pentru ființa umană. Degeaba există Universul, dacă el nu se va intersecta niciodată cu postviitorul. Ce nuanțe se întrevăd în conștiința umanității? Doar variații ale unui negru tern și șters, fără pic de Univers strălucind în el. Probabil că și umbrele anilor personali consumați de-atunci denaturează, într-o anumită măsură, culorile pe care (nu) le (mai) zăresc în (post)viitorul nostru spațial, dar consider că influența exercitată de acest factor rămâne totuși una marginală. Principala problemă este că, la nivel social, civilizația umană a fost supusă unei lobotomii, fiindu-i extirpați centrii speranței raționale și ai imaginației rezonabile. Deșertificarea prezentului, generată de exploatarea irațională și irosirea resurselor sale intelectuale și fizice, lasă în urmă un sol tot mai arid, din care viitorul nu mai poate încolți. Climatul, pur și simplu, nu mai este prielnic. Mai poți fi mișcat de miracolele cosmice relevate de exploratorii erei spațiale, atunci când conștientizezi cu claritate iminența postviitorului – un zid de care știi că toate realizările științifice, sociale sau filosofice ale umanității se vor zdrobi, în final, precum o pasăre de aerul-sticlă al unei clădiri moderne? În starea sa normală, gândirea umană gestionează cu mari dificultăți infinitatea cosmică, dar își găsește, măcar, sfârșitul, dizolvându-se în excesele spațio-temporale hiperbolice. Atunci când soarta civilizației și a moleculelor sale individuale este limitată de zidurile temniței ante-postviitorului, nu îți mai rămâne decât să inversezi direcția deplasării, mergând către interior. În interior, nu există însă spațiu – cu atât mai puțin spațiu cosmic. Este un drum înfundat (nu, Iona, nu răzbim noi cumva la lumină – ce reprezintă, de fapt, eufemismul „cumva”?!). Hedonismul, fie el material sau intelectual (pentru că orice nu cunoaște dimensiunea viitorului, intră automat în sfera de acțiune a hedonismului – clipa ocupă totul, a trăi în clipă este singurul mod de a trăi), posedă o cantitate limitată de combustibil, prin definiție, și este, prin construcția sa, radical anti-teleologic. Unde ne-a dispărut viitorul? Nicăieri. Ne-a apărut, doar, postviitorul.
*
Recuperarea statutului interplanetar al ființei umane, aruncat (literalmente) în mormanul de fiare vechi odată cu încheierea programului Apollo, a reprezentat un deziderat obsesiv pentru toți cei interesați de îndeplinirea destinului cosmic al umanității. Putem apela din nou la Carl Sagan pentru a cuprinde în cuvintele potrivite importanța evenimentului, dincolo de imediata sa greutate filosofică (generată de faptul că viața terestră a părăsit pentru prima dată planeta și a atins direct un alt corp ceresc, în prealabil, rezervat doar zeităților din basmele noastre religioase).
„If not for Apollo – and, therefore, if not for the political purpose it served – I doubt whether the historic American expeditions of exploration and discovery throughout the solar system would have occurred. The Mariners, Vikings, Voyagers, Magellan, Galileo and Cassini are among the gifts of Apollo. […]
For the first time, the inhabitants of Earth could see their world from above – the whole Earth, Earth in color, Earth as an exquisite spinning white and blue ball set against the vast darkness of space. Those images helped awaken our slumbering planetary consciousness. They provide incontestable evidence that we all share the same vulnerable planet. They remind us of what is important and what is not.
We may have found that perspective just in time, just as our technology threatens the habitability of our world. Whatever the reason we first mustered the Apollo program, however mired it was in Cold War nationalism and the instruments of death, the inescapable recognition of the unity and fragility of Earth is its clear and luminous dividend, the unexpected final gift of Apollo. What began in deadly competition has helped us to see that global cooperation is the essential precondition for our survival.”[9]
Citatul este unul extins – parcurgându-l, observăm însă, cu stupoare (dacă această reacție nu a fost cumva efectiv consumată total de evenimentele ultimilor ani), că darul otrăvit al programului Artemis se dovedește a fi exact opusul inspirației insuflate de Apollo, descrisă cu acuratețe și sânge cald de Sagan. Dacă prima aventură selenară umană cataliza „epoca de aur” a explorării robotice a Sistemului Solar, odată cu Artemis, se așterne un giulgiu peste conștiința cosmică a speciei noastre. Executat de o administrație americană distructivă, alergică la principii, care nu poate concepe existența umană altfel decât în interiorul unui con tranzacțional, programul înaintează pe măsură ce totul se prăbușește în jur: credibilitatea și capabilitățile NASA, cooperarea globală cristalizată în cadrul industriei spațiale odată cu disiparea Războiului Rece, predictibilitatea, sustenabilitatea și caracterul științific ale explorării spațiale din viitorul apropiat. Nici vorbă de a mai întrevedea o „epocă de aur” – mai degrabă, una de marmură funerară. Imaginile remarcabile cu planeta noastră, revăzută dintr-o perspectivă inaccesibilă ființei umane (cu excepția roboților săi) timp de jumătate de secol, nu trezește vreo conștiință globală, ci este înghițită de coșmarurile fără ieșire din proverbialul și durerosul somn al rațiunii. Dacă aceste imagini inspiră ceva, este vorba, mai degrabă, despre teama de a ne confrunta, în timp ce le privim, cu batalioanele de soldați ai apocalipsei cerebrale, care neagă existența a ceea ce există și decretează existența a ceea ce nu există. (Oare nu îi înțelegem cu adevărat pe adepții conspirațiilor? Oare sunt ei de fapt supremii nihiliști existențiali, admițând în profunzimea ființei lor că existența, ca act în sine, nu este situată deaspra unor fundamente justificabile? Că nu există motive ca existența să existe? Oricine poate jongla cu aberații febrile și cuvinte sechestrate – puțini pot proiecta și construi rachete.) În fine, dincolo de Artemis nu se întrevede nici măcar cea mai vagă urmă de cooperare, de solidaritate planetară – doar izolare, autarhie, cultul personalității, tranzacționarea întregului Univers sub formă de acțiuni la bursa de valori, transformarea sa în dividende pentru o clică de moguli siniștri.
În 1970, echipajul Apollo 13 stabilea recordul de lungă durată pentru cea mai mare distanță față de Pământ atinsă de o ființă umană: 400.171 kilometri. Cu nava grav avariată de o explozie și aflați în centrul unei celebre și dramatice misiuni de salvare, astronauții Jim Lovell, Jack Swigert și Fred Haise erau însă, printre oameni, îndeplinind funcția de ambasadori ai umanității pe măsură ce atingeau distanța maximă de Pământ, izolați chiar și față de canalele de comunicare cu planeta de baștină, în spatele Lunii. Fără a idealiza în niciun fel trecutul, într-o lume încă supurând după devastarea Războaielor Mondiale și în contextul pericolului reprezentat de viguroasa, imperialista și brutala dictatură sovietică, Statele Unite ale Americii aveau totuși legitimitatea de a înfige în suprafața selenară și o parte din speranțele democratice ale civilizației, odată cu stindardele înstelate. În schimb, atunci când Reid Wiseman, Victor Glover, Christina Koch și Jeremy Hansen vor stabili noul record de distanță, 406.773 km față de Pământ, simt că ei, de fapt, se vor afla la o distanță mult mai mare, poate infinită, față de conștiința în descompunere a civilizației noastre în descompunere. Infamiile regimului american inhibă orice impresie de reprezentativitate. Laurii acestei victorii tehnologice vor fi culeși de un stat care a întors spatele lumii și democrației, girând un regim fascist, ostil rațiunii, științei și valorilor umaniste. Cei patru astronauți vor traversa punctul de maximă izolare, de dincolo de Lună, în timp ce Donald Trump și acoliții săi vor radia de mândrie, asumându-și un triumf care s-a produs doar incidental în timpul domniei lor retrograde, din inerția imprimată de forța generațiilor trecute, care credeau și în altceva în afară de bani murdari – în timp ce, cu cinism, doboară toate structurile care ar putea perpetua explorarea pașnică a spațiului și cunoașterea științifică a Universului. Trump și ceilalți lideri politici reproduși după aceeași matriță (falsuri ordinare, toți) ne-ar vinde fără să clipească nu numai dreptul de a participa la această explorare alături de ei, dar și trupurile și sufletele, către condamnări veșnice cumulative la focurile infernului – pentru sume modice. Cum să privim aceeași Lună? Nu este suficient spațiu pentru atâtea priviri – alea noastre și ale lor.
Culmea absurdului nu este ușor de atins, dar cred că am cucerit-o, înainte de a cuceri Luna. În timp ce Statele Unite ale Americii tocmai îndeplinesc marele vis științific de a ne avânta din nou dincolo de orbita planetei, continuând explorarea spațială umană a Sistemului Solar, vicepreședintele american, James David Vance, ne povestește despre credința sa că vizitatorii din OZN-uri nu sunt extratereștri, ci demoni, „ființe celeste care zboară prin jur și fac lucruri ciudate oamenilor”[10]. Toate reușitele omenirii sunt accidente. Nu avem ce căuta în Univers: suntem condamnați să existăm într-o lume în care ne aflăm la mila demonilor.
*
Aici, exilați în postviitorul fără gonade, nu ne mai putem apropia de spațiu, pentru că acesta nu ne mai aparține – nu în sensul de posesiune, pentru că ființa umană nu are posesiuni, doar iluzii visate pe documente nule, ci în sensul de sorginte. Suntem excomunicați din posibilitatea apartenenței cosmice, constrânși să ne învârtim nu în jurul unui astru, ci al unei celule din lut, condamnați printre alți condamnați. Nu mai avem spațiu în care să ne lansăm conștiința. Ne sufocăm. Nu mai avem spațiu.
[1] Eric Berger, „With Gateway likely gone, where will lunar landers rendezvous with Orion?”, Ars Technica, 06.03.2026, https://arstechnica.com/space/2026/03/nasa-has-shuffled-its-artemis-rockets-but-what-of-the-lunar-landers/, accesat în data de 04.04.2026.
[2] „The Planetary Society reissues urgent call to reject disastrous budget proposal for NASA”, The Planetary Society, 30.05.2025, https://www.planetary.org/press-releases/the-planetary-society-reissues-urgent-call-to-reject-disastrous-budget-proposal-for-nasa, accesat în data de 04.04.2026.
[3] Ari Koeppel, „What is the skinny budget and what does it mean for NASA?”, The Planetary Society, 03.04.2026, https://www.planetary.org/articles/what-is-the-skinny-budget-and-what-does-it-mean-for-nasa, accesat în data de 04.04.2026.
[4] Douglas Gorman, „With Artemis Changes, Europe is Left Holding the Bag”, Payload, 27.03.2026, https://payloadspace.com/with-artemis-changes-europe-is-left-holding-the-bag/, accesat în data de 04.04.2026.
[5] Danijel Višević, „Market liberalism is dead – we need a new NATO for trade”, 09.08.2025, https://fortune.com/2025/08/09/market-liberalism-is-dead-we-need-a-new-nato-for-trade/, accesat în data de 04.04.2026.
[6] Alexandru Zamfir, Apus, Coresi Publishing House, București, 2019, p. 522.
[7] Alexandru Zamfir, „Ibuprofen (3) – Transcenderea speranțelor”, alexandruzamfir.ro, 01.05.2023, https://alexandruzamfir.ro/ibuprofen-3-transcenderea-sperantelor/, accesat în data de 04.04.2026.
[8] Carl Sagan, „The Adventure of the Planets”, The Planetary Report, volumul 1, numărul 1, decembrie 1980 – ianuarie 1981, p. 3. Traducerea autorului: „Peste o mie de ani, când cauzele disputelor politice contemporane vor fi la fel de obscure precum este pentru noi acum originea Războiului de Succesiune Austriacă, epoca noastră va rămâne în memorie drept momentul în care am navigat pentru prima dată către planete și stele.”
[9] Carl Sagan, „The Gift of Apollo”, The Planetary Report, volumul XIV, numărul 3, mai – iunie 1994, p. 5. Traducerea autorului: „Dacă nu ar fi existat Apollo – și, prin urmare, dacă nu ar fi existat scopul politic pe care acesta l-a servit – mă îndoiesc că expedițiile istorice ale Americii de explorare și descoperire de-a lungul Sistemului Solar s-ar fi petrecut. Sondele Mariner, Viking, Voyager, Magellan, Galileo și Cassini se numără printre darurile lui Apollo. […] Pentru prima dată, locuitorii planetei Pământ și-au putut privi lumea de deasupra – întregul Pământ, Pâmântul în culori, Pământul ca o splendidă sferă albă și albastră, rotindu-se pe fundalul vastului întuneric al spațiului. Aceste imagini au ajutat la trezirea conștiinței noastre planetare adormite. Ele oferă dovezi incontestabile că împărțim cu toții aceeași planetă vulnerabilă. Ne amintesc ce este și ce nu este important. S-ar putea să fi descoperit această perspectivă chiar la timp, tocmai când tehnologia amenință condițiile de susținere a vieții din lumea noastră. Oricare a fost motivul pentru care ne-am mobilizat inițial pentru programul Apollo, oricât s-ar fi împotmolit acesta în naționalismul Războiului Rece și printre instrumentele morții, recunoașterea inevitabilă a unității și fragilității Pământului este dividendul clar și luminos, neașteptatul dar final oferit de Apollo. Ceea ce a început ca o competiție mortală ne-a ajutat să înțelegem că, pentru supraviețuirea noastră, cooperarea este o condiție esențială.”
[10] Richard Luscombe, „JD Vance says aliens are ‘demons’ and details obsession with UFOs”, The Guardian, 30.03.2026, https://www.theguardian.com/us-news/2026/mar/30/jd-vance-alien-ufo-are-demons, accesat în data de 04.04.2026.