Scriu aceste rânduri în timp ce peste România se târăște, cu o lentoare criminală[1], scrâșnind și fumegând luciferic, un val de căldură fără precedent[2] – un mesager al infernului ce va să vină, o avangardă a batalioanelor dezlănțuite ale iadului. Părea că victoria îi va scăpa Diavolului printre degete, la un moment dat, însă evoluția frontului s-a schimbat subit, omenirea mușcând până la capăt din momeala hidrocarburilor și lăsându-se pradă blestemului. Diavolul vine, acum, să își revendice teritoriile, trăgând după el mantia groasă din metan și dioxid de carbon. Sunt ferecat în casă, ascunzându-mă de flăcările lumii în spatele unor draperii groase și fiind conectat la aparatul terapiei intensive, singurul capabil să mă mai țină în viață: aerul condiționat. Mă simt asemenea unui astronaut refugiat într-o navă spațială, pe suprafața ostilă a unei planete străine: dacă integritatea structurală sau funcționalitatea locuinței mele ar ceda, zecile de grade Celsius – călăreți ai Apocalipsei legilor naturii – m-ar asalta și mi-ar zdrobi trupul adaptat la o realitate diferită, mult mai blândă (realitatea viitorului imaginat de la adăpostul unui trecut inocent…). O pană de curent sau o problemă mecanică ar fi de ajuns pentru a perfora zidurile acestei placente în interiorul căreia îmi permit luxul atât de rar de a mă simți confortabil. Confortul, în aceste timpuri și locuri, este doar fața unei monede (pentru că totul se exprimă în monede); cealaltă este pierderea libertății. Sunt prizonierul confortului meu atât de fragil – iluziei confortului, angoasei că îl voi pierde. Realitatea veritabilă este cea de la nivelul asfaltului unei autostrăzi, care pendulează, astăzi, la limita transformării în lavă… Acolo, sub bombardamentul radiațiilor ultraviolete ale după-amiezii industriale târzii, inhalând noxele viitorului miop și canceros, ar trebui, de fapt, să compun aceste rânduri.
Este frapant că, deși ne confruntăm din ce în ce mai des cu astfel de fenomene meteorologice severe, nu există un consens politic privind necesitatea de a lua măsuri urgente pentru ameliorarea degradării mediului. Mai grav – nu există un consens popular că aceste fenomene există și/sau sunt cauzate de specia umană. Nu este simplu să modifici parametrii motorului imensei mașinării sociale, astfel încât acesta să nu mai funcționeze cu combustibili fosili. Însă așteptarea minimă a unui om rațional este să recunoaștem, măcar, că trebuie să efectuăm această schimbare – nimic mai mult. Încep totuși să fiu tot mai puțin impresionat sau mirat de astfel de paradoxuri bizare ale speciei (mele? noastre? voastre?). Odată cu anteriorul articol publicat[3], simt, în linie cu titlul („Cortina de fum”), că am efectuat tranziția către o nouă etapă (din ce?). Până acum, tratam caruselul evenimentelor politice globale cu o anumită vervă. Credeam, sau măcar simțeam, că există unele adevăruri dure care, pe măsură ce propaganda și fabulațiile vor fi erodate inevitabil de trecerea timpului, își vor recăpăta vizibilitatea, dominând din nou peisajul. Consideram că ar trebui să se manifeste un grad de flexibilitate al societății și al conștiinței colective, ceea ce va crea o presiune pentru a menține un nivel rezonabil de coerență. Realizez acum că aceste așteptări erau nerealiste, iar vremurile noastre nu au nimic aparte și rămân vulnerabile în fața acelorași dezastre care au traumatizat amintirile speciei, în acord cu infailibilul principiu al mediocrității, care ne asigură că nu există momente istorice „speciale” sau privilegiate – nu, nici măcar acesta. Doar fizica ignoră cursul istoriei, iar acumularea gazelor cu efect de seră reprezintă un potențial motiv de mândrie pentru generația noastră: ea are șansa de a deveni cu adevărat specială. Cortina care se lasă în urma mea este, într-adevăr, una de fum: fumul incendiilor de vegetație, dar și al exploziilor neîntrerupte de pe fronturi, al cărților și ideilor interzise, arse în uralele mulțimii, al industriei învechite de care rămânem dependenți… Inhalăm adânc în plămâni smogul orașelor, ne umplem nările cu funingine – avem nevoie de încă o doză, și încă o doză din drogul petrolului. Pământul este un rug închinat zeului hidrocarburilor.
Am discutat suficient despre credințe iraționale, adevăruri false, erori flagrante – despre absurd, ridicol și abject. Cât timp nu pot oferi vreo soluție realistă pentru rezolvarea crizelor prezentului (și nici măcar nu pot lua parte în mod activ la o încercare de mobilizare socială pentru rezolvarea acestor crize, deoarece sunt într-o mare măsură asocial), care este rostul perorațiilor mele? Punctam anterior faptul că simpla introducere în fluxul de idei a unor pledoarii în apărarea rațiunii, spiritului critic, științei și umanismului reprezintă un act care ar putea da roade, încolțind în materia cerebrală a vreunei conștiințe. Da, este foarte improbabil din punct de vedere statistic ca un individ cu convingeri radical opuse să fie dispus măcar să deschidă articolul tău – dar să îl citească integral, să cântărească în mod obiectiv argumentele expuse și, mai grav, să le accepte? Totuși, dacă există chiar și un singur om care va face asta, înseamnă că textul și-a atins, din plin, menirea. Devin însă tot mai sceptic că ar exista undeva acel mitic cititor înspre care fiecare autor rațional își direcționează, implicit sau explicit, conștient sau nu, speranțele – suflul fiecărui text (în timp ce suflul plămânilor este acoperit de suflul exploziilor). Chiar să fie plauzibilă o asemenea performanță – convertirea unui adept al iraționalului? Încearcă să convingi un om matur să își acopere gura când tușește, să nu mai vorbească în timp ce mănâncă, să nu mai asculte muzică la un volum tare, fără căști, în mijloacele de transport în comun, să nu mai întârzie la întâlniri – să aibă un limbaj și o conduită civilizate în public, în general (bineînțeles, presupunând că în prezent încalcă toate aceste reguli ale bunului-simț). Deprinderile de acest tip izvorăsc dintr-un fond comportamental inaccesibil remodelării din exterior și foarte dificil de modificat, chiar și voluntar, din interior, odată ce a început să se solidifice, după debutul maturității. Lipsa rațiunii și lipsa bunului-simț sunt fenomene similare și sunt tot mai sceptic că există vreun discurs care ar putea penetra vreodată zidurile groase ale ignoranței sau nesimțirii… Iată, cele mai de preț bunuri ale umanității par a fi la loc sigur…
Să nu disperăm totuși – există speranță. Efectele nocive ale acțiunilor noastre încep să fie, până la urmă, conștientizate și acceptate. De exemplu: canicula provoacă îngrijorări! Îngrijorări… „cu privire la producţia de carburant la rafinăriile din Europa”[4]. Da! Se pare că, din cauza temperaturilor extrem de înalte înregistrate tot mai des pe continentul nostru, operațiunile rafinăriilor sunt serios perturbate și nu mai pot atinge o capacitate mulțumitoare de producție… Previziunile sunt terifiante: „Cea mai mare companie de rafinare din Suedia estimează că schimbările climatice vor face mai dificilă producţia de carburanţi”[5]… „Rafinăriile europene au fost concepute în anii 60 şi 70. Temperaturile la nivel global au crescut între timp”[6]… Nu cred că aceste citate mai au nevoie de comentarii adiționale din partea mea (pe care îmi este și greu să le mai compun, fără a repeta în continuu aceleași câteva cuvinte-cheie); ironia și absurdul se ridică la suprafață și plutesc, expuse în văzul tuturor. Din păcate, problema este că mulți dintre cetățenii Europei nu sunt capabili să detecteze acest tip de evidențe de dimensiuni astronomice. Poluarea atmosferică reprezintă una dintre cauzele majore ale deceselor la nivel global (și ale scăderii calității vieții)[7], rămânând o problemă importantă și pe continentul european, în ciuda progreselor semnificative înregistrate aici[8]. Cu toate acestea, vedem ce val de proteste populare (și conspirații, și cretinism militant) au stârnit politicile „verzi” ale Uniunii Europene, deși statisticile oferă dovezi incontestabile că ele funcționează excelent și au efectele scontate[9]. Nu ignor dificultățile economice pe care le produc aceste transformări în rândul lucrătorilor din domeniile afectate (și cred sincer că nu spun acest lucru doar pentru că, datorită șansei, nu sunt în mod direct afectat). Care este însă alternativa? Să revenim la vremurile Marelui smog din Londra, când mii de oameni erau uciși de poluarea atmosferică?[10] Să permitem orașelor noastre să devină insuportabil de poluate, precum se întâmplă în regiuni ale globului cu reglementări mult mai laxe[11], doar pentru a ne menține „competitivitatea” economică? Să continuăm să pompăm materiale nocive în mediu, fără restricții, chiar dacă acestea ne reduc considerabil durata și calitatea vieții, pentru a nu tulbura sacrosanctul mediu de afaceri?[12] Încă un licăr de speranță: pe măsură ce microplasticele afectează funcționarea sistemului reproducător masculin, s-ar putea ca factorii politici să fie, brusc, mult mai interesați de salvgardarea mediului înconjurător[13]… Să fie aceasta lovitura sub centură dată de natură? Să sperăm, pentru că alte perspective încurajatoare sunt greu de identificat – iată, de pildă, un argument pe care l-am auzit recent în favoarea continuării folosirii motoarelor diesel: „pentru că mie îmi plac”. Puțin probabil ca articolele mele (sau ale oricui) să fie capabile să combată cu succes un asemenea raționament… Toate mizele rămân pe microplastice…
Tănase Stamule, decanul Facultății de Administrarea Afacerilor cu predare în limbi străine din cadrul Academiei de Studii Economice din București, ne îndeamnă să muncim 12-14 ore pe zi, asemenea chinezilor, și să nu ne mai lăsăm păcăliți de „filosofii neocomuniști” care militează pentru reducerea săptămânii de lucru sau exprimă opinii critice față de introducerea săptămânii de lucru de șase zile în Grecia[14]. Altfel,
„Dacă vom continua aşa, intr-o cultură socialistă care promovează lenea, uitând că munca şi inovația antreprenorială sunt singurele care aduc prosperitate, nu trebuie să ne mirăm când continentul nostru îşi va pierde din ce în ce mai mult din relevanța economică şi va deveni doar un muzeu de vizitat pentru popoarele harnice ale planetei.”[15]
Citind „Determined: A Science of Life Without Free Will” a lui Robert M. Sapolsky, am consemnat o serie de reclamații de ordin pur filosofic, mai degrabă abstracte, pe care le am la adresa felului în care autorul interpretează unele concluzii științifice (probabil că va urma un eseu pe această temă). Însă, privind remarci precum cele lansate de domnul Stamule (și comentariile pe care le provoacă), realizez că ne confruntăm, în continuare, cu o lipsă cronică de înțelegere a conexiunilor cauzale care stau la baza modului în care se manifestă, în mod specific, existențele umane. Economiștii, oamenii de afaceri, politicienii de dreapta (cu cât sunt mai îndepărtați de centru, dar până să atingă extrema, unde toți parametrii sunt deja complet dereglați), membrii din straturile privilegiate ale societății – toți adoră, de regulă, prezumția că starea lor de prosperitate a fost generată doar prin propriile eforturi, iar sărăcia celorlalți este, în principiu, doar un simptom al lenei și delăsării (ceea ce este imposibil de susținut prin dovezi empirice – așa cum și „Determined” demonstrează cu minuțiozitate). Acest regresiv eugenism economic ignoră complexitatea factorilor care influențează funcționarea societății, dar și concluziile de bun-simț indicate de știința modernă (și bunul-simț, în general).
Piața – această entitate cu valențe sacre și metafizice – este plasată, astăzi, atât la baza, cât și în vârful Piramidei lui Maslow. La bază: pentru că funcționarea Pieței este mai importantă decât asigurarea unui nivel decent de trai pentru toți reprezentanții speciei umane. Omul de rând, înainte de a cere sprijinul societății pentru a își putea asigura satisfacerea nevoilor fiziologice primare, trebuie să se întrebe dacă aceste pretenții nu vor tulbura, cumva, Piața. Pentru că în absența unei Piețe în stare de libertate pură, societatea nu va fi capabilă să asigure satisfacerea nevoilor fiziologice primare, care nu sunt satisfăcute oricum! În vârf: pentru că jocul Pieței devine un scop în sine, o finalitate supremă. Cei care susțin, din convingere sinceră, că trebuie să dedicăm multe, tot mai multe ore muncii, pentru a ne menține competitivitatea și a accelera creșterea economică, nu au de ales: Piața trebuie așezată deasupra autorealizării și transcendenței, pentru că, în insațietatea sa, are nevoie de cea mai mare parte din timpul celor care o venerează (și al victimelor colaterale, care nu au posibilitatea de a se smulge din ficțiunea coșmarescă). În acest sistem bizar de credințe, cei care își dedică majoritatea orelor unui loc de muncă oarecare devin soldați aflați în prima linie a luptei în numele Binelui Suprem. Este amuzant să vezi acuzații de „neocomunism” la adresa celor care nu se lasă impresionați de Zeul Pieței, când tocmai misionarii capitalismului sălbatic adoptă o terminologie care aduce aminte de marea luptă de clasă de altă dată – glorificarea muncii de dragul muncii, a hărniciei, a sacrificării vieții individuale în numele funcționării economiei colective. Dacă rivalii Europei folosesc exploatarea în condiții precare a forței de muncă, înseamnă că Europa trebuie să procedeze în mod similar, pentru a nu rămâne în urmă. Viața modernă se reduce la o competiție de ordin economic, care trebuie să ne absoarbă toate resursele intelectuale și fizice. În caz contrar? Practic, extincția: pierderea relevanței economice! Nu este o întâmplare că mulțimea adepților acestui mercantilism existențial sec se suprapune, în mare parte, cu mulțimea celor care se opun vehement măsurilor radicale pentru combaterea degradării mediului înconjurător. Pentru acești oameni, singura pierdere împotriva căreia trebuie să luptăm este scăderea profitului. Întreaga planetă este un bazar; totul poate fi vândut și cumpărat – orice resursă naturală, până la capăt, orice principiu politic. Statele nu pot fi altceva decât parteneri sau rivali economici, iar obținerea unui profit cât mai mare din aceste relații trebuie să rămână singurul obiectiv al politicii externe. Conform unei asemenea viziuni, Europa nu trebuie să renunțe la combustibilii fosili, deoarece nici rivalii săi nu o fac și nu ne putem permite să rămânem într-o viteză economică inferioară. Poluarea, distrugerea, scăderea duratei și a calității vieții? Riscuri pe care trebuie să ni le asumăm, până la capăt, de dragul Pieței. Aceiași oameni ne vor întreba curând dacă este corect totuși să renunțăm la hidrocarburile rusești, cât timp China și alți rivali ai Europei beneficiază în continuare de ele, din plin, la prețuri avantajoase. Extinderea totalitarismului și a militarismului postsovietic? Un risc pe care trebuie să ni-l asumăm, până la capăt, de dragul Pieței. Doar nu vrem să fim (neo)comuniști!
Spiritul mercantilismului se împletește cu istoria și cultura umană, fiind o forță care a contribuit la progresul și creșterea prosperității speciei noastre. Dincolo de faptul că are un caracter repulsiv dintr-o perspectivă filosofică mai vastă (ceea ce, bineînțeles, nu reprezintă niciodată un argument pertinent împotriva unei idei), mercantilismul nu mai este fezabil însă nici din punct de vedere pragmatic: colosul supradimensionat al societății moderne are nevoie de o viziune nouă pentru a evita prăbușirea, falimentul, incinerarea. S-ar putea să avem nevoie de o mișcare teroristă globală care să acționeze pentru eradicarea… tehnologiei aerului condiționat. Poate astfel, expuse direct fenomenelor realității și celor meteorologice, masele de manevră vor conștientiza, măcar parțial, amploarea dezastrului ecologic. Revenind în planul cotidianului real, dotat în continuare cu aer condiționat, este puțin probabil ca prozelitismul cu care lobby-ul cultului petrolului recrutează noi adepți să poată fi contracarat prea curând. În același timp, Bucureștiul-crematoriu este împânzit de panouri prin care George Simion, candidatul AUR la președinție, ne promite solemn: „tăiem toate dobânzile la creditul tău!” Un nou comerciant iscusit, o nouă ofertă senzațională, care nu trebuie ratată! Politică de tarabă pentru un electorat veșnic flămând, atras de consolarea aerului condiționat al supermarketurilor… Nu, din păcate, se pare că rațiunea nu va prevala niciodată. Trageți draperiile, trageți cortina, vă rog.
Conform sistemului filosofic dezvoltat de Arthur Schopenhauer, realitatea nu poate fi înțeleasă decât prin prisma unei dualități: ea se manifestă ca Voință (lumea experimentată de sine însăși, în interior: principiul vital – o unitate) și Reprezentare (lumea percepută în exterior: cea a ideilor, aparențelor, obiectelor – o diversitate). Voința, forța motrice a realității, aflată la baza tuturor manifestărilor, esența profundă și eternă a lumii, este un instinct complet irațional, absurd, fără niciun scop:
„[…] The world as it is in itself […] is an endless striving and blind impulse with no end in view, devoid of knowledge, lawless, absolutely free, entirely self-determining and almighty. […] There is no God to be comprehended, and the world is conceived of as being inherently meaningless. […] It endlessly strives for nothing in particular, and […] it goes essentially nowhere.”[16]
Descrierea de mai sus devine, parcă, și mai valabilă, dacă înlocuim Voința cu Mercantilismul, ca esență a lumii noastre. Parcurgeți din nou paragraful, cu această nouă perspectivă, și veți avea în față o imagine sinistru de exactă a Economiei, a Pieței, a Lumii scoase la vânzare. Cine să ne mai creadă minciunile? Cine să le mai cumpere (mai ales după ce toți potențialii clienți au ars, odată cu întreaga planetă)?
Viața merge mai departe, piața merge mai departe. Nu ne mai rămâne decât să ne străduim la nesfârșit pentru nimic anume și să nu ajungem, în esență, nicăieri. Lumea ca mercantilism și reprezentare, de vânzare!
[1] Monica Bonea, „HARTĂ Cod roșu de caniculă în mai mult de jumătate din țară, cel mai extins emis vreodată de meteorologi”, Digi 24, 11.07.2024, https://www.digi24.ro/meteo/harta-cod-rosu-de-canicula-in-mai-mult-de-jumatate-de-tara-cel-mai-extins-emis-vreodata-de-meteorologi-2857263, accesat în data de 13.07.2024.
[2] Monica Bonea, „Recorduri de căldură doborâte în 125 de stații meteo, într-o sigură zi. Până miercuri vor fi maxime de 42 de grade”, Digi 24, 13.07.2024, https://www.digi24.ro/meteo/recorduri-de-caldura-doborate-in-125-de-statii-meteo-intr-o-sigura-zi-pana-miercuri-vor-fi-maxime-de-42-de-grade-2859935, accesat în data de 13.07.2024.
[3] Alexandru Zamfir, „Cortina de fum”, alexandruzamfir.ro, 16.03.2024, https://alexandruzamfir.ro/cortina-de-fum/, accesat în data de 13.07.2024.
[4] Ioana Andreescu, „Canicula provoacă îngrijorări cu privire la producţia de carburant la rafinăriile din Europa”, Știrile PRO TV, 11.07.2024, https://stirileprotv.ro/stiri/international/canicula-provoaca-ingrijorari-cu-privire-la-productia-de-carburant-la-rafinariile-din-europa.html, accesat în data de 13.07.2024.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] „Raport: Poluarea atmosferică a provocat 8,1 milioane de decese la nivel mondial”, Euronews, 30.06.2024, https://www.euronews.ro/articole/raport-poluarea-atmosferica-a-provocat-8-1-milioane-de-decese-la-nivel-mondia, accesat în data de 13.07.2024.
[8] Helena Horton, „Air pollution levels have improved in Europe over 20 years, say researchers”, The Guardian, 13.03.2024, https://www.theguardian.com/environment/2024/mar/13/air-pollution-levels-have-improved-in-europe-over-20-years-say-researchers, accesat în data de 13.07.2024.
[9] „Trei sferturi din energia electrică a Uniunii Europene, generată în acest an, a fost produsă din surse fără emisii de CO2. Este cel mai “verde” mix de energie obținut vreodată de blocul comunitar.”, Biziday, 01.07.2024, https://www.biziday.ro/289265-2/, accesat în data de 13.07.2024.
[10] Julia Martinez, „Great Smog of London”; Britannica, https://www.britannica.com/event/Great-Smog-of-London, accesat în data de 13.07.2024.
[11] Helen Regan, „The world’s 100 worst polluted cities are in Asia — and 83 of them are in just one country”, CNN, 26.04.2024, https://edition.cnn.com/2024/03/18/climate/air-pollution-report-2023-asia-climate-intl-hnk/index.html, accesat în data de 13.07.2024.
[12] Max Kozlov, „Landmark study links microplastics to serious health problems”, Nature, 06.03.2024, https://www.nature.com/articles/d41586-024-00650-3, accesat în data de 13.07.2024.
[13] Ioana Coman, „Au fost descoperite microplastice în toate testiculele umane studiate. Cercetătorii trag un semnal de alarmă”, Digi 24, 21.05.2024, https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/au-fost-descoperite-microplastice-in-toate-testiculele-umane-studiate-cercetatorii-trag-un-semnal-de-alarma-2798453, accesat în data de 13.07.2024.
[14] Tănase Stamule, Linkedin, iulie 2024, https://www.linkedin.com/posts/tanase-stamule-601387_tr%C4%83im-%C3%AEntr-o-lume-%C3%AEn-care-chinezii-muncesc-activity-7212336004345581569-NK3W/, accesat în data de 13.07.2024.
[15] Ibidem.
[16] „Arthur Schopenhauer”, Stanford Encyclopedia of Philosophy, 12.05.2023, https://plato.stanford.edu/entries/schopenhauer/, accesat în data de 14.07.2024. Traducerea autorului: „Lumea, așa cum este în ea însăși, reprezintă o strădanie nesfârșită și un impuls orb fără niciun scop, lipsită de cunoaștere, fără legi, absolut liberă, complet autodeterminată și atotputernică. Nu există niciun Dumnezeu care să fie înțeles, iar lumea este concepută ca fiind în mod inerent lipsită de sens. Se străduiește la nesfârșit pentru nimic anume și nu ajunge, în esență, nicăieri.”