Invazia

More than ever, the ideals of reason, science, humanism, and progress need a wholehearted defense. We take its gifts for granted: newborns who will live more than eight decades, markets overflowing with food, clean water that appears with a flick of a finger and waste that disappears with another, pills that erase a painful infection, sons who are not sent off to war, daughters who can walk the streets in safety, critics of the powerful who are not jailed or shot, the world’s knowledge and culture available in a shirt pocket. But these are human acomplishments, not cosmic birthrights. In the memories of many readers of this book – and in the experience of those in less fortunate parts of the world – war, scarcity, disease, ignorance, and lethal menace are a natural part of existence. We know that countries can slide back into these primitive conditions, and so we ignore the achievements of the Enlightenment at our peril.[1]

Steven Pinker

Invazia Rusiei în Ucraina este mai mult decât „un alt război”. Este, totodată, un asalt înspăimântător (de-acum trecut din planul simbolic, al discursului, în cel concret, scris în gloanțe și sânge) împotriva rațiunii, științei, umanismului și progresului – valorile care au animat civilizația occidentală începând cu Epoca Luminilor, oferindu-i combustibilul necesar pentru a trece, într-o perioadă extrem de scurtă (mai ales ținând cont de profunzimea transformărilor produse), comparativ cu ritmul normal al evoluției istorice, de la obtuzitatea și pasivitatea specifice Evului Mediu la o luptă aproape generală cu mizeria și suferința, în numele unei proaspăt înfiripate conștiințe umaniste. O conștiință umanistă globală – această noțiune era de neconceput într-un trecut fărâmițat, individualist, în care presiunea supraviețuirii ne consuma aproape toate resursele. După al Doilea Război Mondial, valorile create deja de avangarda iluminismului au căpătat tot mai mult avânt; omul civilizat al timpurilor noastre, deși apăsat în continuare de anxietatea numeroaselor provocări ivite la tot pasul, precum Războiul Rece sau, mai recent, încălzirea globală, a înțeles totuși că singura cale către viitor este una în care întreaga specie își coordonează resursele și eforturile. Răspândirea principiilor occidentale a explodat după destrămarea Uniunii Sovietice, iar, din acest moment, liderii notorii care li s-au opus vehement, precum Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Saddam Hussein, Ali Khamenei sau Kim Jong-un, au fost percepuți de „lumea civilizată” în continuă expansiune drept paria, marginalizați, tratați asemenea unor antihriști și, atunci când în cazul unora dintre ei s-a ivit posibilitatea, eliminați fără prea multe regrete și ezitări de pe scena puterii și a deciziilor politice. Începând cu anii ’90, opoziția față de calea valorilor occidentale a devenit practic nesemnificativă în peisajul puterii politice și militare globale, eșecul comunismului constituind încă o dovadă empirică a dezastrului produs de abdicarea de la aceste valori, așa cum fusese cazul și cu fascismul în al Doilea Război Mondial. Treptat însă, odată ce praful cataclismelor provocate de credințele iraționale ce au bântuit secolul al XX-lea s-a așezat, iar supraviețuitorii lor au fost reduși la tăcere de cenzura mormintelor, discursul anti-occidental a revenit, tot mai îndrăzneț, mai virulent, mai periculos. Figuri caricaturale, care de care mai sinistre, precum Nigel Farage, Donald Trump, Viktor Orbán, Jair Bolsonaro, Jarosław Kaczyński, Rodrigo Duterte, Marine Le Pen, Matteo Salvini sau Björn Höcke, au început să aibă tot mai puține rețineri în a afirma cu răspicare că există o alternativă superioară valorilor cu ajutorul cărora a fost clădită lumea postbelică. Firește, pentru orice observator obiectiv, problema evidentă este că astfel de personaje au eșuat să schițeze în termeni concreți calea alternativă propusă, definindu-se, în esență, doar prin negarea unor idei, și nu prin viziuni pozitive, constructive – la fel cum facțiunile de inspirație fascistă care protestau isteric împotriva „dictaturii sanitare” au intrat în șomaj odată cu eliminarea măsurilor împotriva pandemiei COVID-19, căutând noi oportunități de a își canaliza veninul; la fel cum Marea Britanie s-a confruntat după Brexit cu o penurie severă de muncitori, „eliberată” de imigranții care „furau” băștinașilor locurile de muncă[2]. Politicienii anti-occidentali ai Occidentului nu reușesc să articuleze un răspuns coerent împotriva genocidului din Ucraina deoarece, deși identitatea lor este definită exclusiv de opoziția față de valorile occidentale, această opoziție este exprimată în timp ce profită din plin de avantajele unei vieți trăite la adăpostul confortului construit exact prin intermediul respectivelor valori. Așadar, le vine greu să nu condamne deloc acțiunile Rusiei, pentru că nu și-ar dori să trăiească sub putinism (jocul dictaturii nu este la fel de amuzant când nu ești tu dictatorul), dar, în același timp, nu au un principiu în jurul căruia să își coaguleze și justifice opoziția față de războiul purtat de Putin împotriva principiilor Occidentului. Astfel, Boris Johnson (unul dintre populiștii notorii ai Europei recente, parte din valul de isterie care a culminat cu ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană) adoptă un ton sever împotriva agresiunii ruse, aparent întrezărind o șansă de a se erija într-un nou Winston Churchill (despre care crede că a salvat „de unul singur” civilizația occidentală în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[3]), în timp ce, fără a i se declanșa simțul ridicolului, compară ucrainenii care își apără eroic țara de invazie, prinși involuntar în mijlocul unei terori imediate, sub amenințarea distrugerii, cu britanicii care au vrut să fie, la rândul lor, „liberi”, „luptând” pentru desprinderea de Uniunea Europeană[4] – de fapt, urmându-și orgoliul, îndeplinindu-și un moft naționalist în siguranța din cabinele de vot! Același Johnson susține că Vestul trebuie să dea dovadă de unitate în fața Rusiei, să reacționeze coordonat, uitând că tratatele Uniunii Europene reprezintă doar „o povară inutilă”, așa cum afirma în trecut[5] – aparent, cooperarea este utilă doar când nu există o alternativă mai profitabilă. Marine Le Pen, o veche admiratoare și aliată a lui Vladimir Putin, care a susținut fără echivoc că anexarea Peninsulei Crimeea în 2014 a fost perfect legală[6], s-a văzut și ea nevoită să condamne formal agresiunea Rusiei, fiind însă de părere că Putin poate deveni din nou, fără probleme, un aliat al Franței după încheierea războiului din Ucraina. Cu un cinism morbid, Le Pen consideră că interesele politice sau economice ale unui stat primează întotdeauna și nu pot fi deturnate nici măcar de comiterea crimelor împotriva umanității. Paradoxal, îngrijorarea francezilor față de criza financiară pe care o va genera, direct și indirect, războiul (cauzat de un politician de aceeași factură cu Le Pen!) poate fi chiar unul dintre factorii decisivi în favoarea candidatei extremiste în viitoarea confruntare electorală cu Emmanuel Macron. Acesta din urmă a învins-o în cursa prezidențială din 2017 și nu putem decât să sperăm că o va face din nou; cinci ani cu un președinte francez populist, care să îl simpatizeze în mod deschis pe Vladimir Putin, în contextul curent, reprezintă un viitor insuportabil de sumbru (poate doar un al doilea mandat al lui Donald Trump să ne înspăimânte mai mult) – Macron și Joe Biden au fost liderii de bază ai Occidentului în criza ruso-ucraineană. Mai departe… Viktor Orbán, un lider din interiorul Uniunii Europene cu afinități puternice pentru autoritarismul paranoic al lui Vladimir Putin, s-a deplasat la Moscova pe 1 februarie pentru a discuta cu Președintele Rusiei și a declarat că revendicările acestuia față de Ucraina sunt „rezonabile”, eventualele sacțiuni sunt „sortite eșecului”, iar Ungaria nu va permite trupelor NATO să pătrundă în țară[7]. Bineînțeles, așa cum îi stă bine unui politician populist, după ce armata Rusiei a atacat Ucraina, iar amenințarea lui Putin a început să devină parcă prea fierbinte chiar și pentru Orbán (Armata Roșie a mai vizitat Budapesta), acesta din urmă a susținut sancțiunile Occidentului și a permis accesul soldaților NATO, încercând, practic, să obțină toate beneficiile oferite de Occident, deși continuă să îi nege vehement valorile. Proaspăt victorios alături de partidul său în alegerile parlamentare din Ungaria și pregătindu-se pentru un al patrulea mandat de prim-ministru, Orbán nu a ezitat să includă numele Președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, printre inamicii în „număr uriaș” cu care a trebuit să se lupte (alături de „birocrații” de la Bruxelles sau mass-media internațională)[8]… Lista este mult mai lungă, însă mai ofer un singur exemplu, poate cel care surprinde cel mai bine falimentul moral înregistrat de populismul anti-occidental din Vest. Politicianul italian de extremă dreapta Matteo Salvini este cunoscut pentru convingerile sale puternice împotriva primirii imigranților în Europa. În anul 2019 a interzis unei nave cu imigranți să acosteze în Italia, pasagerii fiind blocați pe vas timp de mai multe zile, în condiții extrem de precare – faptă pentru care este și judecat în momentul de față[9]. Ei bine, același Salvini a vizitat recent un centru pentru refugiați ucraineni din Polonia, oferindu-le transport către Italia, finanțat de partidul său extremist, Liga Nordului[10]. Ar fi admirabil dacă am putea să luăm în serios acest gest, privindu-l drept un reviriment moral, dar este clar că avem de-a face doar cu încă un act calculat și cinic, o încercare de a găsi cele mai eficiente modalități pentru a extrage un maximum de beneficii personale și capital politic din tragedia războiului.

Toți acești pretinși apărători ai tradițiilor nu au, de fapt, cultura necesară pentru a înțelege că valorile occidentale moderne reprezintă doar stadiul curent al unei evoluții ideatice întinsă de-a lungul mileniilor, avându-și rădăcinile, în esență, tocmai în Grecia Antică (sau nu au moralitatea necesară pentru a nu se mai preface că nu înțeleg). Știința și democrația nu au fost revelații subite, ci sisteme la care s-a ajuns în urma a numeroase reflecții și teste empirice. Credem în știință deoarece religia nu a oferit rezultate; credem în democrație deoarece totalitarismul și autoritarismul nu au oferit (nici măcar o singură dată!) rezultate durabile. În orice caz, revenind la criza care ne provoacă dureri acute în momentul de față, tiranul Vladimir Putin, fabricat de ruginita industrie grea a Uniunii Sovietice, a sesizat oportunitatea, asumându-și rolul de purtător de cuvânt (și de armă) al tuturor celor care, încurajați de direcția în care curenții politici ai prezentului încep să împingă viitorul, nu se mai sfiesc să conteste deschis, la nivelurile cele mai înalte, valorile și principiile fundamentale pe baza cărora a fost clădită modernitatea. Invazia Rusiei în Ucraina este o nouă cruciadă – nu în sens metaforic, ci efectiv o cruciadă propriu-zisă, o invazie militară pornită în numele unei noi dogme: un iraționalism regresiv, care, după ce s-a refugiat în colțurile îndepărtate ale lumii moderne, descurajat de fascinația globală generată de prosperitatea Occidentului, s-a regrupat cu succes în ultimii ani, s-a reinventat și, în cele din urmă, a atacat. Mulți dintre agresorii care alcătuiesc armata barbară atacă și astăzi tot cu crucea în mână, atașându-i însă acesteia viziuni condensate în jurul unor aspecte moderne, adaptându-se rigorilor timpurilor noastre – nu pentru a răspunde cu adevărat nevoilor, ci pentru a mima utilitatea, devenind astfel mai infecțioase, întărite, practic, de selecția naturală a ideilor. Euroscepticismul, „trumpismul”, conservatorismul ortodox din Europa de Est, capitalismul sălbatic, care contestă autoritatea statului și legalitatea sistemelor sociale, curentul antiștiințific – toate sunt, în realitate, fațete ale aceluiași curent: dictatura iraționalului. Sub masca revendicării dreptului de a avea opinii diferite de majoritate (de parcă umanismul, care, conform dicționarului, are în centru omul, bunăstarea și demnitatea lui, este o simplă opinie ca oricare alta, pentru care este firesc să avem și alternative), politicienii antidemocratici susțin, de fapt, dreptul de a fi irațional – adică de a nu fi nevoiți să își justifice prin argumente raționale, coerente și logice legitimitatea, puterea, metehnele, credințele și metodele. Aici este cheia înțelegerii scopurilor politicienilor anti-occidentali: atunci când nu răspund în fața normelor rațiunii, ei nu mai răspund în fața nimănui, deci au dreptul de a își impune voința prin orice mijloace. Raționalitatea nu poate fi niciodată impusă cu forța, deoarece o asemenea pornire este pur și simplu incompatibilă cu definiția ei – raționalitatea este asumată în mod voluntar, atunci când beneficiile ei practice și morale sunt înțelese; de aceea, ea poate prospera în democrație și numai în democrație. Iraționalitatea nu are cum să producă însă beneficii reale și durabile, având nevoie de o mână de fier pentru a fi impusă și mai ales menținută; de aceea, ea nu poate prospera decât în autoritarism.

Așadar, extinderea Occidentului și propagarea valorilor sale reprezintă în mod categoric o amenințare „existențială” la adresa Rusiei, un termen pe care Putin și servitorii săi l-au aruncat deseori în discursuri după declanșarea crizei din Ucraina (evident, nu amenință existența statului rus, ci doar a regimului autoritar care l-a acaparat). De aceea, din punctul de vedere al dictatorului, intervenția aparent lipsită de noimă, care a șocat (aproape) întreaga lume, este perfect justificată, pentru a încerca să mențină societatea rusă cât mai departe (și la propriu, geografic, și la figurat, ideologic) de contagiozitatea libertății de inspirație vestică, care se poate infiltra speculând disfuncționalități sistemice fatale, așa cum au simțit pe propria piele și ultimii lideri sovietici. Se spune despre democrație că nu este un dat, și că trebuie să depunem constant eforturi pentru a o întreține, în caz contrar aceasta riscând să se degradeze, chiar până într-un punct ireversibil. Evident, aceste eforturi trebuie depuse, în primul rând, de către cetățeni, deoarece ei sunt proprietarii instituțiilor guvernamentale. În dictatură, eforturile de întreținere sunt chiar și mai mari, deoarece tot ceea ce reprezintă un astfel de sistem politic este în opoziție cu adevărul, doar că de această dată eforturile sunt depuse de către conducerea statului. În totalitarism, fiecare rază de adevăr trebuie absorbită de reprezentanții de încredere ai regimului și apoi emisă mai departe la lungimea de undă considerată potrivită de către mașinăria de propagandă. Rațiunea, știința și umanismul nu tolerează provincialismul, ele fiind universale, aplicându-se în mod identic fiecărei ființe de pe planeta noastră.

Occidentul trebuie la rândul său criticat, pentru că aceasta este singura cale către progres. Aspectele sale negative trebuie identificate, analizate, discutate și, într-un fel sau altul, remediate. Venerația nelimitată a multor cetățeni înstăriți pentru capitalism, în condițiile în care acesta nu pare a fi capabil, pe cont propriu, să rezolve problema sărăciei și a inegalității sau să gestioneze în mod responsabil resursele planetare, este un exemplu de supunere irațională, dogmatică în fața tradițiilor occidentale. Dar modul de a rezolva această problemă nu are cum să fie abandonarea a tot ceea ce capitalismul ne-a oferit vreodată, deoarece el a contribuit indiscutabil la eficientizarea producției și la crearea unui nivel nemaiîntâlnit de bunăstare la nivel global – de asemenea, știm că economia planificată a eșuat catastrofal de fiecare dată când a fost încercată în practică, iar metodele de redistribuire masivă a bogăției gândite până acum de stat au fost doar o acoperire pentru tâlhărie instituționalizată și crime împotriva umanității. Calea rațională pe care pare firesc să o urmăm, pentru moment, este să temperăm pornirile capitaliste care degenerează deseori în lăcomia unui număr restrâns de indivizi și companii, lezând profund interesele majorității; să trezim în lumea capitalismului o conștiință morală a responsabilității față de specia umană, planetă și viitorul amândurora. Ce altă opțiune concretă și realistă avem la dispoziție acum? Ce exemple de succes ne oferă statele care pretind că se opun din punct de vedere ideologic viziunilor occidentale? Sistemul comunist chinez, care, în esență, se dovedește mai capitalist decât cel mai sălbatic capitalism occidental, ne oferă o imagine asupra acestor „alternative”. De fapt, nu există idei concrete de îmbunătățire, iar opoziția „ideologică” se manifestă doar față de acele tendințe occidentale care sunt incompatibile cu un sistem politic autoritar – altfel, statele comuniste nu au nicio reținere să pună în aplicare mecanismele pe care Vestul le-a utilizat, în tandem cu sistemul democratic, pentru a își fabrica prosperitatea. Rusia, Coreea de Nord sau China nu se mai ascund astăzi în spatele idealurilor egalitariste care ofereau legitimitate regimurilor totalitare din a doua jumătate a secolului trecut. Ele își bazează acum opoziția pe o pretinsă luptă în numele unei purități morale care ne duce cu gândul, cum spuneam, la cruciadele trecutului. La fel ca atunci, nu este vorba decât de un pretext pentru a jefui, ucide și subjuga alte popoare. De aceea, dacă ne trezim vreodată clătinând afirmativ din cap în timp ce Vladimir Putin sau Xi Jinping formulează unele critici la adresa modelului occidental (care, așa cum am spus, nu este perfect, are slăbiciuni și are nevoie să fie criticat), trebuie să ne întrebăm care este alternativa concretă pe care aceștia o propun. Și, mai ales, să reflectăm serios la următoarea întrebare: de ce este nevoie să căutăm o altă cale decât civilizația modernă occidentală? Ce neajunsuri atât de severe are occidentalismul încât este nevoie să îl abrogăm integral, în loc să continuăm a îl îmbunătăți, așa cum am făcut-o constant în lumea postbelică?

După prăbușirea Uniunii Sovietice și încheierea Războiului Rece, ordinea mondială a fost dominată de o singură superputere, Statele Unite ale Americii, care a profitat, bineînțeles, de acest statut și de lipsa unor adversari considerabili pentru a își extinde la maximum posibil sfera de dominație economică, politică și militară, inclusiv în statele recent eliberate de sub deceniile de dominație sovietică. În paralel cu expansiunea influenței directe, au fost exportate și valorile occidentale aflate la baza modelului american: consolidarea statului de drept și a democrației, respectarea drepturilor omului, existența unei piețe libere. Odată cu această dominație din ce în ce mai accentuată, au apărut inevitabil și numeroși contestatari ai politicii externe americane, considerată hegemonică, imperialistă, insensibilă față de nevoia de a conserva diversitatea politică a lumii și chiar încălcând dreptul la autodeterminare. Antiamericanismul pare chiar mai popular decât sentimentele naționaliste și anti-globalizare cu care ne luptăm astăzi; problema multor occidentali europeni este că Statele Unite ar impune „cu forța” modelul occidental de organizare unor țări care nu ar dori acest lucru (de exemplu, prin intervențiile efectuate în Orientul Mijlociu) – practic, americanii sunt acuzați de o viziune, în esență, șovinistă în mod sistematic. În ultimele două decenii, pe măsură ce valorile occidentale și implicit soliditatea instituțiilor democratice au început să intre într-un puternic declin chiar în interiorul Statele Unite (atingând un prim punct culminant odată cu epoca Trump și tentativa de insurecție din 2021), iar China, profitând de monopolul pe care l-a obținut în numeroase industrii de bază ale modernității, se pregătește să devină, probabil, cea mai mare economie a lumii în următorii ani, America își vede contestată funcția de „poliție globală” (și, totodată, capacitatea de a îndeplini acest rol). Cum arată, așadar, lumea, odată cu începutul refluxului supremației americane și stoparea exportului valorilor occidentale care venea odată cu aceasta? Observăm, într-adevăr, premisele unei creșteri a prosperității mondiale, așa cum susțineau cei care ne predicau despre faptul că Statele Unite își apropriază resursele statelor sărace, pe care le subjugă economic și militar? Observăm, într-adevăr, intrarea într-o nouă ordine mondială dominată de pace perpetuă, odată ce pretinsa agresivitate militară americană se transformă într-o atitudine nonintervenționistă, mai mult pasivă și impotentă decât precaută? Realitatea empirică este cea care ar trebui să confirme sau să infirme teoriile (regulă pe care, bineînțeles, cei care se opun raționalității o resping) – așadar, se înscrie lumea pe o direcție progresistă odată cu schimbarea raporturilor de putere? Invazia Rusiei în Ucraina răspunde foarte brutal și direct la toate aceste întrebări, călcând cu șenile însângerate pestedeficiențele logice și sofismele prin care occidentalii, răsfățați de ani de îndestulare generată tocmai de valorile Occidentului, își justificau opoziția crescândă împotriva occidentalismului. Privind înapoi către epoca de stabilitate dintre încheierea Războiului Rece și începutul celui fierbinte din Ucraina, avem o imagine clară a faptului că Occidentul învățase din greșelile istoriei și părea hotărât să nu le mai repete (bineînțeles, vorbim de tendințe generale, care tolerează excepțiile de rigoare). Germania și-a acceptat păcatul de neșters al nazismului și a refuzat constant să devină din nou o forță militară. Franța, Anglia, Spania, Olanda sau Belgia și-au acceptat păcatele colonialismului (Emmanuel Macron nu s-a sfiit să descrie acțiunile colonialismului francez drept „crime împotriva umanității”[11]), iar atunci când nu au consemnat acest lucru în mod oficial, prin declarații și documente, principiul, oricum, s-a subînțeles. Revizionismul teritorial și conflictele militare (acestea din urmă fiind de cele mai multe ori asociate revizionismului, în timpurile moderne, așa cum este cazul și în războiul ruso-ucrainean) au fost practic eradicate între toate marile state occidentale și partenerii acestora, pretențiile teritoriale reciproce sau agresiunile unilaterale neprovocate devenind, treptat, de neînchipuit. Naționalismul virulent și identitatea etnică au fost descurajate și suprimate, fiind înlocuite cu spiritul apartenenței la o comunitate globală unită de interese comune privind pacea și prosperitatea generale. Cu alte cuvinte, fără a pretinde că are toate răspunsurile sau că deține o superioritate morală sau istorică implicită, Occidentul a depus eforturi, prin liderii săi politici din ultimele trei decenii, să găsească cele mai bune soluții pentru viitorul populațiilor sale și al întregii umanități, urmând calea rațiunii, tocmai pentru că își conștientiza trecutul tenebros și înțelegea volatilitatea unei lumi fărâmițate politic și ideologic. Barack Obama a subliniat foarte pregnant această nevoie de a nu lăsa povara trecutului să împiedice progresul nostru comun în viitor, sfătuind liderii africani să își asume responsabilitatea pentru stagnarea economică și socială de pe continentul lor, căutând soluții concrete în contextul politic global actual, în loc să se folosească obsesiv de invocarea ororilor colonialismului ca pretext pentru a își justifica eșecurile[12]. Invazia Rusiei în Ucraina nesocotește toate aceste reguli, fiind o agresiune militară neprovocată asupra unui stat suveran, în virtutea unor privilegii imaginate ale națiunii ruse și pentru remedierea unor pretinse nedreptăți istorice privind granițele teritoriale și echilibrul geopolitic. Aceste revendicări sunt profund iraționale (Federația Rusă ar fi avut o șansă mult mai mare de a deveni un stat prosper, dacă acesta ar fi fost obiectivul său, menținând relații firești cu Occidentul și respectând ordinea mondială actuală, iar pretențiile sale sunt în dezacord cu legile modernității și imposibil de satisfăcut fără a amenința prăbușirea întregului echilibru politic și economic global, cu grave consecințe în materie de suferință umană), prin urmare, Putin nu s-a angajat niciodată într-un dialog rațional cu Occidentul în vederea dezamorsării situației. De aici vine, de fapt, marea amenințare: atunci când cineva refuză regulile rațiunii, comunicarea devine imposibilă; atunci când cineva refuză să prețuiască valorile umaniste, conviețuirea devine imposibilă… Continuând analiza celor trei decenii dintre prăbușirea URSS și încercarea resuscitării acesteia sub neostalinismul putinist, să ne referim acum la acțiunile militare ale Statelor Unite din perioada respectivă, o sursă firească de controversă, întrucât agresivitatea militară este totuși incompatibilă cu valorile occidentale. Trebuie să remarcăm, în primul rând, că, deși actul războiului este întotdeauna reprobabil, iar pentru victimele dezmembrate fizic și psihic de bombe și atrocități nu mai există vreo posibilitate de consolare, pentru înțelepciunea viitoare a speciei este important să facem distincția între un război purtat și unul declanșat. Armatele Aliaților au distrus și au ucis, însă nu aveau de ales, deoarece au fost nevoite să respingă asaltul fascismului și apoi să elimine doctrina respectivă, smulgând Răul din rădăcini. De aceea, nu putem acuza armatele Aliaților pentru purtarea celui de-al Doilea Război Mondial, ci doar pentru crimele izolate de război pe care soldații lor le-au comis pe front. Este cazul să privim în același fel și acțiunile militare ale Statelor Unite după 1991. Deși ar fi o falsificare a istoriei să pretindem că America a fost pusă, în intervalul de timp respectiv, în situații care să se apropie de o amenințare la fel de directă precum cea a fascismului, cred că marile războaie purtate de Statele Unite după încheierea Războiului Rece, în Afganistan (ca răspuns la atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001) și Irak (unde, în ciuda invocării unor motive false pentru declanșarea invaziei militare, a fost înlăturat de la putere Saddam Hussein, un dictator extrem de periculos, cu multe vieți umane pe conștiință) pot fi justificate fără probleme în fața unui ipotetic tribunal moral. După ce Occidentul a asistat pasiv la genocidele din Srebreniţa și Rwanda, Statele Unite și-au asumat, prin intermediul NATO, un rol activ în evitarea unui nou masacru ce se contura în Kosovo, bombardând Iugoslavia și accelerând prăbușirea unui alt dictator care amenința stabilitatea și pacea europeană, Slobodan Milošević. În 2011, NATO a impus o zonă de interdicție aeriană în Libia, contribuind astfel la căderea lui Muammar Gaddafi (încă un tiran) și punând în practică principiul responsabilității de a proteja, adoptat de Națiunile Unite în 2005. Acesta prevede obligația statelor suverane de a își proteja populația de genocid, crime de război, purificare etnică și crime împotriva umanității și, mai departe, obligația Națiunilor Unite de a garanta protejarea populațiilor, în caz că autoritățile statale refuză sau nu sunt capabile să facă acest lucru, mai întâi prin mijloace diplomatice și, dacă acestea eșuează, prin intervenții militare unilaterale. Într-o civilizație unitară, bazată pe principii umaniste, în care viața și integritatea fiecărui individ în parte contează, o asemenea prevedere este vitală, deoarece, în absența ei, nu există nicio autoritate legitimă care să protejeze persoanele aflate în fața exterminării din partea propriului guvern sau a unei armate ocupante. Intervenția militară în Iugoslavia poate fi privită, așadar, retroactiv, în ciuda criticilor la scară largă că ar fi ilegală, la vremea respectivă, drept o aplicare firească a acestui principiu esențial, care încă nu își găsise locul scriptic în legislația internațională, dar decurgea logic din premisele unei civilizații globale umaniste. Războiul declarat de SUA și aliații săi împotriva terorismului, cu toate operațiunile și ramificațiile sale extrem de complexe, este și el acoperit de același principiu. Luptând împotriva unor regimuri autocratice precum cele din Afganistan și Irak, care nu au ezitat să își reprime cu brutalitate și să își ucidă proprii cetățeni, occidentalii au pus în aplicare principiul responsabilității de a proteja – la fel, în cadrul diverselor operațiuni desfășurate împotriva organizației teroriste Statul Islamic. Departe de mine intenția de a idealiza, în orice situație, obiectivele și conduita politicienilor, generalilor și soldaților americani. Au existat numeroase masacre terifiante și abuzuri comise împotriva civililor sau prizonierilor de război în Afganistan sau Irak, iar închisoarea de la Guantanamo rămâne o gravă și flagrantă culpă morală pentru Statele Unite. Privind și mai mult spre trecut, niciun om rațional, onest și informat nu poate nega teribilele crime de război comise de americani în Filipine, Haiti, Japonia, Coreea, Vietnam sau chiar în Franța și Germania în al Doilea Război Mondial. Însă este foarte greu de susținut că vreuna dintre acțiunile militare moderne ale Statelor Unite a avut ca mobil crima de război sau genocidul, așa cum s-a întâmplat în cazul Germaniei naziste, Japoniei imperiale sau a Rusiei putiniste. Multe dintre marile crime ale războiului din Afganistan, de exemplu, au fost recunoscute de conducerea Statelor Unite, care și-a exprimat scuzele și regretul, iar cei responsabili au fost deferiți justiției (precum în cazul masacrelor de la Kandahar sau Maywand). Pe de altă parte, cu siguranță că nu vom trăi niciodată clipa în care Bashar al-Assad sau Vladimir Putin să admită că trupele lor au comis crime de război (nici măcar în fața Curții Penale Internaționale, unde sperăm că vor ajunge, poate, cândva), tocmai pentru că acestea au fost, aproape cu certitudine, ordonate direct de către ei. De aceea, fără a tolera gravele abateri legale și morale comise sub comandă americană, este foarte important să păstrăm proporțiile și să judecăm evenimentele în contextul mai larg al acțiunilor militare respective. Statele Unite ale Americii nu au girat niciodată, la nivel înalt, în vremurile moderne, crime de război sau genocide. În ciuda tuturor abuzurilor, putem fi siguri măcar că armata americană nu a intrat în Afganistan și Irak având ordine de la cel mai înalt nivel de a lichida populația civilă, așa cum s-a întâmplat în cazul soldaților ruși în Siria și Ucraina. La urma urmei, trebuie să privim cu pragmatism și să ne întrebăm cine am prefera să dețină rolul de „poliție globală” în locul Statelor Unite ale Americii, pentru că nu încape îndoială că, odată cu retragerea acestora, vidul de putere creat va fi ocupat imediat de altcineva. Prin acțiunile din Ucraina, Rusia își manifestă exact această expansiune incipientă, care ar fi fost imposibilă fără slăbirea poziției Statelor Unite din ultimul deceniu. Opoziția manifestată (inclusiv în interiorul Occidentului) față de așa-numita hegemonie americană nu este altceva decât o susținere indirectă a adversarilor Statelor Unite, deoarece în actuala arhitectură globală este pueril să credem că nu vom avea pretendenți noi la poziția de lider mondial. O alianță strânsă între China și Rusia, așa cum se conturează aproape tacit printre ruinele și flăcările ce îneacă Ucraina, are forța și apetitul să conducă lumea. Iată în ce direcție ne-au tot îndemnat opozanții radicali ai occidentalismului și americanismului să ne îndreptăm: către o lume în care aceste sisteme robuste de valori sunt înlocuite cu cele fabricate în China și Rusia – o domnie a iraționalului, în care între realitate și societate există realitatea alternativă confecționată de stat, în spatele căreia pot prospera personaje și doctrine care nu ar fi avut, altfel, nicio șansă într-o luptă corp la corp cu adevărul. Oricâte critici ar fi aduse în legătură cu epoca de dominație a Statelor Unite, cert este că aceasta a lăsat în urmă Europa modernă (reconstruită, într-o bună măsură, după al Doilea Război Mondial, prin influența directă și imboldul ideologic oferite de Planul Marshall), care a redefinit standardele morale, materiale și politice ale omenirii, netezind drumul către posibilitatea unui viitor demn și prosper. Ce vor lăsa în urmă China și Rusia? Există unele voci care consideră că reechilibrarea raportului dintre marile puteri este justă și chiar ar putea fi benefică, temperând abuzurile Statelor Unite și reprezentând un fel de restituție a unor drepturi pe care Rusia le-a pierdut pe nedrept după destrămarea Uniunii Sovietice, deși i-a moștenit trecutul. Însă disperarea cu care statele aflate în blocul sovietic s-au aruncat către Vest după căderea Cortinei de fier vorbește de la sine. O lume bipolară nu este preferabilă unei lumi unipolare doar de dragul variației sau echilibrului, mai ales dacă una dintre superputeri își câștigă și păstrează partenerii prin argumente aflate pe țeava unei arme sau apelând la un drept național de origine divină. Un alt aspect al pretinsei hegemonii occidentale în privința căruia am auzit deseori critici formulate este reticența manifestată de Statele Unite și partenerii săi în legătură cu dezvoltarea armelor nucleare de către state care nu dețin în momentul de față această tehnologie, precum în cazul Irakului (în ultima perioadă a regimului Saddam Hussein), Iranului sau Coreei de Nord (care între timp și-a atins, din nefericire, obiectivul). De ce este negat dreptul acestor state de a obține, la rândul lor, arme pe care alții le dețin în mod legal? În primul rând, trebuie specificat faptul că această presiune provine, în general, din partea tuturor statelor semnatare ale Tratatului de Neproliferare Nucleară. Respectivul tratat include și două puteri nucleare profund anti-occidentale: Rusia și China (alături de trei occidentale – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța). Doar cinci state nu fac parte în acest moment din tratat: India, Israel, Coreea de Nord, Pakistan și Sudanul de Sud (primele patru, la rândul lor puteri nucleare). Așadar, reprezentanții politici ai omenirii sunt de acord aproape în unanimitate că răspândirea armelor nucleare este indezirabilă din perspectiva stabilității viitorului. În al doilea rând, criza ruso-ucraineană ne demonstrează din plin complicațiile teribile care apar atunci când un stat dotat cu arme nucleare este acaparat de un regim care dezavuează toate principiile globale de care depind pacea și ordinea mondială. După ce și-a manifestat constant disprețul față de legislația internațională, diplomație, valori morale și umanism, Rusia comandată de Vladimir Putin a ajuns să recurgă fără niciun fel de rețineri la crime împotriva umanității și genocid pentru a își îndeplini obiectivele militare iraționale, născute dintr-o ideologie imperialistă desuetă. Germania nazistă a putut fi oprită din comiterea atrocităților, în cele din urmă, printr-un conflict militar „convențional”, iar Iugoslavia lui Milošević prin bombardamente de la distanță. Orice intervenție directă în apărarea Ucrainei ar însemna însă, probabil, declanșarea unui război nuclear total între NATO și Rusia, ceea ce, ținând cont de arsenalele deținute de cele două părți, ar echivala cu distrugerea civilizației umane. Întrebarea pe care Occidentul se vede nevoit să și-o adreseze este una extrem de simplă (și tocmai această simplitate este demoralizantă, deoarece nu există o complexitate în interiorul căreia să speri că vei găsi o soluție neașteptată) – ce este preferabil: să fie torturați și uciși zeci sau poate chiar sute de mii de cetățeni ai Ucrainei sau să piară toți cei aproape 8 miliarde de locuitori ai Pământului? Este sinuciderea planetară un preț pe care merită să îl plătim pentru a opri acțiunile depravate ale Rusiei? Teribila dilemă morală cu care ne confruntăm acum ar apărea mult mai frecvent în absența unui control strict al listei restrânse a statelor care posedă arme nucleare. Privind din acest unghi, este ușor de justificat cursa disperată a Statelor Unite de a produce o bombă atomică înaintea lui Hitler sau a regimului imperial nipon. Folosirea armelor nucleare de către americani împotriva Japoniei este indiscutabil condamnabilă. Pot fi aduse în discuție potențiale circumstanțe atenuante: era vorba despre o armă nouă și încă nereglementată în mod specific (deși se pare că ar fi încălcat oricum Convențiile de la Haga aflate în vigoare la momentul respectiv, provocând „suferință inutilă”[13]), cele două detonări au scurtat considerabil războiul, evitând o invazie terestră a Japoniei, care ar fi produs mult mai multe victime, Statele Unite erau angajate într-un război total cu adversarii lor (ținând cont de crimele de război comise constant de Germania și Japonia) ș.a.m.d. Dar adevărul este că uciderea fără discernământ a civililor nu poate fi niciodată justificată – punct. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem însă, atunci când negăm însăși valoarea principiilor occidentale doar din cauza evenimentelor petrecute la Hiroshima și Nagasaki, este din nou una pragmatică: ce s-ar fi întâmplat dacă puterile Axei ar fi fost cele în mâinile cărora s-ar fi aflat această armă, atât în timpul conflictului, cât și pe termen lung? Revenind la prezent, este tragic că statutul de putere nucleară este suficient pentru a proteja Rusia de orice repercusiuni militare, indiferent de magnitudinea crimelor comise. Pur și simplu nu există varianta ca apărătorii civilizației, împinși de frustrare, disperare sau convingeri morale să ridice armele și să încerce să neutralizeze amenințarea existențială venită dinspre est. Nu mai avem la îndemână mijloacele cu care Hitler a fost învins acum aproape opt decenii. Occidentul, dacă va supraviețui acestei crize, va trebui să inventeze un mod de a gestiona astfel de situații în viitor, de a demonta atotputernicia militară impenetrabilă conferită de posesia armelor nucleare.

Concluzionând, cred că este extrem de important să nu trecem cu vederea abuzurile și crimele comise de Statele Unite ale Americii de-a lungul mandatului de lider global necontestat. Este la fel de important să nu deformăm contextul real doar de dragul unei false imparțialități cu care să ne învelim pentru a ne simți mai bine în propria piele. Sub dominația valorilor occidentale fabricate și exportate de America și partenerii săi din plan secund, omenirea a ajuns la un nivel al păcii și prosperității generale nemaiîntâlnit vreodată în istorie – toate statisticile și cercetările confirmă acest lucru, iar și iar. Cu toate carențele pe care sistemul de inspirație occidentală încă le are, China și Rusia pur și simplu nu pot fi considerate alternative superioare sau viabile, deoarece nu există nicio dovadă care să ne determine să credem acest lucru. Iar o lume, în anul 2022, în care să nu fie prezentă nicio superputere nu este o așteptare deloc realistă, deoarece, cum spuneam, vidul apărut după retragerea Americii va fi imediat ocupat – este ocupat chiar în timp ce scriu aceste cuvinte. Supremația Occidentului lasă în urmă o lume în care, contrar tuturor curentelor filosofice mizantropice și suicidare, născute mai mult din plictis, progresul accelerat al standardelor de viață rămâne o realitate de netăgăduit și există suficiente premise, cu toate provocările majore apărute, ca acesta să continue pe termen nelimitat. Singura transformare care poate curma chiar și speranța progresului este abandonarea valorilor occidentale, deoarece criticii iraționali ai acestora nu sunt interesați de progres și nici nu sunt capabili să îl obțină. În cartea magistrală pe care am citat-o și la începutul acestui eseu, Steven Pinker face knock-out, în doar câteva cuvinte bogate în sarcasm, pretinsa criză morală a Occidentului: „Longevity, health, understanding, beauty, freedom, love? There’s got to be more to life than that![14] Într-adevăr, făcând slalom în ultimii ani printre amenințări precum Statul Islamic, Donald Trump (probabil cel mai anti-occidental lider pe care statele occidentale l-au avut vreodată), genocidul sirian susținut de Rusia și, acum, criza din Ucraina (din nou Rusia), nu cred că este cazul să mai avem vreo îndoială că principiile și valorile occidentale reprezintă cea mai bună invenție politică, economică și morală de până în prezent a civilizației umane. Din nou, Pinker găsește, mult mai bine decât mine, cuvintele potrivite pentru a evidenția faptul că relativizăm excesiv unele idei care sunt mult mai clare decât s-ar crede, așa că îl citez:

What is progress? You might think the question is so subjective and culturally relative as to be forever unanswerable. In fact, it’s one of the easier questions to answer.

Most people agree that life is better than death. Health is better than sickness. Sustenance is better than hunger. Abundance is better than poverty. Peace is better than war. Safety is better than danger. Freedom is better than tyranny. Equal rights are better than bigotry and discrimination. Literacy is better than illiteracy. Knowledge is better than ignorance. Intelligence is better than dull-wittedness. Happiness is better than misery. Opportunities to enjoy family, friends, culture, and nature are better than drudgery and monotony.[15]

Aceasta este o descriere perfectă a progresului, așa cum este el imaginat în virtutea valorilor și principiilor occidentale, născute din frământările optimiste ale iluminismului și aprofundate tot mai mult după cel de-al Doilea Război Mondial și sfârșitul Războiului Rece. Protejarea vieții și a sănătății, sustenabilitatea, abundența, pacea, siguranța, libertatea, drepturile, alfabetizarea, cunoașterea ș.a.m.d. – toate acestea transcend, cu excepții neglijabile, particularitățile culturale și biologice și putem spune cu un grad rezonabil de încredere că majoritatea oamenilor le doresc pentru ei înșiși. În epoca globalizării, statele au la îndemână mijloacele necesare pentru a deveni o parte din rețeaua mondială a prosperității moderne. Handicapurile istorice există și încă produc anumite efecte, dar, așa cum îi sfătuia Obama pe liderii politici africani, trebuie să renunțăm la invocarea exasperantă a blestemelor trecutului și dospirea neproductivă a resentimentelor reciproce imemoriale, care nu au cum să creeze niciodată bunăstare. Suprapunerea dintre prosperitate, nivelul ridicat de trai și statele organizate după valori de tip occidental nu are cum să fie doar o coincidență, un accident istoric perpetuu. La fel, devastarea materială și morală pe care au lăsat-o în urmă marii adversari declarați ai Occidentului aflat sub protecție americană din epoca modernă (Germania nazistă, Uniunea Sovietică, islamismul radical) nu are cum să fie doar o coincidență, un accident istoric…

Este esențial, ca adepți ai rațiunii, să ne punem tot timpul sub semnul întrebării convingerile, pentru a evita să cădem pradă unor credințe care doar prezintă o aparență de raționalitate (așa cum se întâmplă, de altfel, cu adversarii occidentalismului, care nu își privesc niciodată propriile idei cu scepticism). Așadar, chiar dacă ideile discutate mai sus ar părea solide din punct de vedere logic, merită să investigăm și mai departe dacă într-adevăr putem vorbi despre o superioritate a valorilor occidentale. În acest sens, aș vrea să mă raportez la două aspecte. În primul rând, trebuie să privim relația dintre valorile occidentale, cele anti-occidentale și adevăr. Pentru a putea aduce argumente în acest sens, bineînțeles, este obligatoriu să recunoaștem mai întâi că adevărul este preferabil minciunii sau erorii, idee ea însăși contestată deseori în afara viziunii occidentale despre lume (de cele mai multe ori involuntar, prin subordonarea față de idei false din cauza insuficienței culturale sau intelectuale, dar uneori atacată direct, ostentativ, fără menajamente). Dacă acceptăm însă superioritatea adevărului în raport cu minciuna, este suficient să privim tragicul război ruso-ucrainean pentru a înțelege cum sunt situate cele două ideologii antagonice în raport cu acesta. În lunile de dinaintea invaziei, Statele Unite și aliații săi au vorbit deschis (ca parte dintr-un plan de război psihologic sau nu, este irelevant) despre faptul că Rusia se pregătește, conform informațiilor culese, de o agresiune militară asupra Ucrainei, insistând, odată cu trecerea timpului, că intervenția este una practic iminentă, în ciuda faptului că opinia publică, analiștii politici și chiar majoritatea liderilor politici păreau sceptici că o asemenea decizie irațională va fi pusă într-adevăr în aplicare. De partea cealaltă, Vladimir Putin și subordonații săi au continuat să dezmintă constant că ar avea planuri de a își trimite trupele în afara granițelor, pretinzând că efectuează exerciții militare, că au început deja retragerea sau că este vorba doar de propagandă rusofobă din partea unui Occident ostil. Realitatea a dovedit, neutră ca întotdeauna, care dintre cele două părți era agentul de propagandă și care afirma în mod deschis adevărul. Și statele democratice sunt deturnate uneori de minciuni, însă în majoritatea cazurilor acestea ies la iveală sau, dacă nu ies, în orice caz, nu sunt definitorii pentru statele respective. Sistemele ideologice anti-occidentale din Coreea de Nord, China, Iran sau Rusia nu pot exista în absența miturilor fondatoare aflate la baza regimurilor respective. Injecția adevărului nefiltrat în societățile acestor state ar conduce imediat la o prăbușire totală și ireversibilă a ideologiilor impuse de structurile dictatoriale. Atunci când anti-occidentalii aduc în discuție faptul că există numeroase cazuri de propagandă și minciuni dovedite, pornite de la cel mai înalt nivel, și în Vest, ei trec cu vederea că aceste distorsiuni ale realității au ieșit la iveală tot în cadrul democrației, fără o schimbare a regimului. De exemplu, declanșarea războiului din Irak pe baza unor dovezi falsificate privind deținerea armelor de distrugere în masă de către regimul lui Saddam Hussein și posibila comitere a unor crime de război de armata americană în timpul bombardamentelor efectuate împotriva Statului Islamic în orașul sirian Raqqa au fost relatate pe larg de toate canalele de televiziunile și publicațiile importante din Statele Unite ale Americii, chiar în timpul administrațiilor care le-au ordonat – dovezi că sistemul circulator al adevărului continuă să funcționeze. În Rusia, cenzura statului asupra conținutului răspândit de mass-media este atât de severă, încât nici măcar nu poate fi folosit cuvântul „război” în legătură cu evenimentele din Ucraina, existând obligativitatea ca jurnaliștii să se refere la acestea drept parte dintr-o „operațiune militară specială”. Adevărul nu poate circula într-o astfel de arhitectură socială; adevărul este incompatibil cu regimul respectiv. Statele din această sferă trăiesc efectiv într-o sinistră realitate paralelă, atât de încâlcită și anormală încât, de la un punct, nu mai poți desluși unde se termină manipularea cinică și începe nebunia sinceră. Patriarhul Kiril al Moscovei consideră că masacrul din Ucraina era necesar pentru că în această țară au loc parade gay, iar lupta Rusiei împotriva decadenței occidentale (manifestată în mod special prin aceste infame parade gay) are o „semnificație metafizică”[16]. Recunoaștem, din păcate, exact același tip de discurs și adânc în interiorul Occidentului, în Polonia sau Ungaria, unde oligarhii conservatoare au reușit să confiște puterea, deși respectivele state păreau să fi dezvoltat instituții democratice solide după eliberarea de comunismul sovietic. Jaroslaw Kaczynski (liderul partidului de guvernământ din Polonia) a declarat că „afirmarea homosexualității va duce la prăbușirea civilizației”[17]. Astfel de preocupări, care frizează debilitatea mintală, ar fi ilare dacă nu ar fi criminale, aducând in mijlocul modernității rămășițele în putrefacție ale Inchiziției. Caracterul lor revoltător devine cu atât mai apăsător în timp ce civilii ucraineni sunt torturați și uciși pe străzile propriilor orașe, iar gropile comune reapar în Europa, pentru prima dată după încheierea sângerosului coșmar iugoslav, care credeam că reprezintă un accident de care ne vom distanța rapid. Iată până unde poate duce orbirea iraționalului – ne simțim amenințați de homosexualitate, nu de genocid; iată de ce, mai mult ca niciodată, trebuie să ne scuturăm de pasivitate și să apărăm valorile culturii occidentale în fața invaziei. Lupta împotriva domniei iraționalului este însă una dificilă, fără un antidot clar și eficient la îndemână. În lumea rațiunii, ideile pot fi susținute sau respinse prin argumente și dovezi, dar dacă masele refuză să accepte această metodă de a discerne între adevăr și falsitate, ce mai rămâne de făcut? În ciuda faptului că nu există nici măcar o singură dovadă că alegerile pentru președinția Statelor Unite din anul 2020 ar fi fost fraudate, Donald Trump și partenerii săi din clanul republican continuă să susțină acest lucru, clasificând orice opinie contrară drept „fake news”. Când „ba nu!” este considerat de o parte considerabilă a populației drept un răspuns satisfăcător și pertinent, nu este clar ce metode îi mai rămân la dispoziție omului rațional pentru a demasca minciuna flagrantă. La fel, grupul de criminali de război aflat în fruntea Rusiei nu trebuie nici măcar să depună un minim efort pentru a ascunde atrocitățile comise împotriva civililor ucraineni, deoarece, în ochii susținătorilor putinismului, este suficient ca aceste acuzații să fie respinse drept propagandă occidentală. Din păcate, întăriți de această imunitate și lipsă de răspundere în fața tribunalului rațiunii, politicienii autocrați sunt foarte greu de înlăturat odată ce au reușit să acapareze instituțiile statului – după cum este dureros de clar, Viktor Orbán sau Vladimir Putin sunt aici pentru a rămâne (nici o revenire a lui Donald Trump nu este deloc improbabilă, ceea ce ar putea fi dezastruos pentru membrii NATO din Europa Centrală și de Est, a căror existență pare a depinde, mai mult ca niciodată, de soliditatea celebrului Articol 5 din Tratatul Nord-Atlantic). După modelul Trump, președintele extremist al Braziliei, Jair Bolsonaro, a anunțat că va contesta eventuala sa înfrângere în alegerile electorale de anul acesta, declarând că doar Dumnezeu ar putea să-l înlăture de la putere[18]. Pare că politicienii de această teapă deja nu mai au motive să mențină nici măcar o aparență a raționalității, deoarece susținătorii lor sunt atrași tocmai de un discurs contrar acesteia, de o contestare fățișă a „dictaturii rațiunii” (obligativitatea de a subscrie unui adevăr demonstrat obiectiv). În lumea iraționalului, alegerile pot fi contestate înainte de a se produce, iar acuzația de fraudă electorală nu trebuie să fie susținută de dovezi (dacă rezultatele scrutinului nu sunt cele dorite de facțiunea respectivă). Privind aceste complicații pe care democrația nu știe cum să le gestioneze, înțelegem cât de important este ca amenințările la adresa democrației și a modelului occidental să fie contracarate înainte de a infecta sistemul. Ne confruntăm cu un astfel de pericol major și în România, unde partidul extremist neofascist de inspirație legionară AUR (Alianța pentru Unirea Românilor), care a reușit să intre în Parlament în urma alegerilor din 2020 și a continuat să câștige în popularitate, depășind la un moment dat chiar pragul de 20% în sondaje (cu un ușor recul în urma eliminării măsurilor restrictive împotriva COVID-19, care i-a lăsat fără cea mai fertilă sursă de propagandă, și începerea războiului din Ucraina, ținând cont de apropierea lor de personaje care susțin regimul de la Moscova). Călin Georgescu, propus pentru funcția de prim-ministru și invitat să devină președinte de onoare de către cei de la AUR, declara, cu puțin timp înainte de invazia Rusiei: „Vladimir Putin este un om care-și iubește țara. E o persoană care, din punctul meu de vedere, cunoaște foarte bine unghiurile diplomatice, le stăpânește și este înconjurat de foarte buni profesioniști.[19] Ținând cont de poziția geografică a României și de potențialul anti-occidental care poate fi trezit de propagandă în populația larg infectată de conservatorism religios și tendințe antiștiințifice, este vital ca asemenea formațiuni să fie oprite înainte de a reuși să aibă un cuvânt de spus în deciziile luate de forurile statului. De aceea, avem nevoie de o coagulare a viziunilor pro-occidentale și nu de afirmații puerile și iresponsabile precum cea lansată de Marcel Ciolacu, liderul PSD (care ar părea că denotă un pretins echilibru democratic, dar, de fapt, este menită să nu compromită șansele de a atrage electorat și din zona naționalist-extremistă a spectrului politic): „AUR se află în Parlament în urma votului românilor iar românii au întotdeauna dreptate. Trebuie să respectăm acest lucru chiar dacă ne convine, chiar dacă nu ne convine.”[20] Nu, românii nu au întotdeauna dreptate, la fel cum nici rușii nu au întotdeauna dreptate – nimeni nu are dreptate până când nu demonstrează că are dreptate, folosind uneltele obiective ale rațiunii.

În al doilea rând (și ajung astfel la ideea centrală pe care voiam, de fapt, să o exprim în acest text), pe lângă compatibilitatea unică dintre valorile occidentale și adevăr, consider că o altă idee care dovedește suprapunerea dintre Occidentul rațional și Bine este cultivarea a ceea ce eu aș numi dreptul la intimitate, o invenție remarcabilă și extrem de rară în cadrul civilizației umane. O versiune formală a unui drept similar, „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, este sintetizată în Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (adoptată de Consiliul Europei și intrată în vigoare în anul 1953):

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.[21]

Cred că acest drept la intimitate reprezintă coloana vertebrală a civilizației occidentale, el fiind, în afara Vestului, întâlnit într-o formă mult mai slabă, inexistent sau chiar respins în mod explicit. Din păcate, ne concentrăm deseori asupra noțiunilor directe, concrete, practice ale acestui drept, precum cele la care se face referire în Convenția Europeană a Drepturilor Omului – viață privată și de familie, domiciliu, corespondență. Însă intimitatea are un conținut mult mai larg, ale cărui nuanțe se disipează în abstract, conturând însăși esența existenței umane. Cred că apogeul progresului coincide cu siguranța supremă pe care societatea o poate oferi membrilor săi: cea de a avea un loc în care să se retragă și să fie ei înșiși, protejați de orice formă de invazie. Istoria nu a fost blândă cu dreptul la intimitate. În natura în stare pură, o asemenea garanție este imposibilă; oricât de adânc te-ai refugia în adâncul unui grup sau al unei peșteri, întotdeauna există riscul ca un prădător iscusit să se fi furișat printre toate măsurile de pază și să atace din spatele fiecărui moment, chiar dacă acesta pare cufundat în acalmie. Sălbăticia este profund incompatibilă cu dreptul la intimitate, deoarece, din păcate, nu există posibilitatea ca participanții la cursa eternă a evoluției naturale să solicite un time-out din partea mediului înconjurător. Chiar și după ce omul modern a inventat civilizația, este incorect să credem că eliberarea treptată de natură ar fi rezolvat, pe cont propriu, problema intimității. Până la apariția extrem de recentă și aplicarea eficientă a noțiunii moderne de stat de drept (un garant impersonal și obiectiv al drepturilor fiecărui individ – drepturi care au o bază rațională), voința puterii se confunda integral cu voința indivizilor aflați în funcțiile de conducere politică. Astăzi, în democrație, cetățeanul care se consideră victima unui abuz din partea statului se poate adresa justiției pentru a căuta (și, de multe ori, a obține) dreptatea. Acest lux modern își are originea în filosofia politică născută din zbaterile intelectuale și etice ale perioadei iluministe, în ideea că societatea poate fi organizată pe baza unor criterii raționale. Ideea unor drepturi umane inalienabile este una la care nu se poate ajunge altfel decât pe calea rațiunii, în primul rând, deoarece o pace generală durabilă nu poate fi atinsă decât pe calea rațiunii. Dând frâu liber instinctelor, emoțiilor, dorințelor și ideilor netemperate de filtrul rațiunii, este imposibil să menții pacea – istoria este un uriaș experiment empiric care ne demonstrează acest lucru, războiul fiind omniprezent de-a lungul tuturor generațiilor trecute și cunoscând cel mai puternic declin tocmai în perioada în care valorile occidentale moderne au dominat lumea, după finalul Războiului Rece. Cooperarea între state, angajarea dialogului în vederea evitării violenței nu sunt reacții viscerale, reflexe ale ființei umane, ci decurg dintr-o analiză rațională a beneficiilor și riscurilor. Dincolo de hotarele rațiunii, în domeniul emoțiilor și instinctelor, violența este o reacție firească – nu întâmplător, antiintelectualismul și romantismul idealist se hrănesc din glorificarea eroismului și disponibilitatea de a îți da viața pentru diverse cauze, precum statul sau onoarea. Cum consolidarea și protejarea drepturilor omului este imposibilă într-o stare constantă de război, pacea născută din rațiunea care ne temperează reacțiile înnăscute reprezintă o fundație obligatorie pentru cultivarea dreptului la intimitate. Puterea arbitrară a liderilor este și ea incompatibilă cu intimitatea individului, deoarece, într-o configurație politică în care legitimitatea este bazată pe pretinse drepturi divine sau pe forța pură, voința unei persoane sau a unui grup extrem de restrâns reprezintă singurul criteriu activ în organizarea societății – iar voința personală nu știe cum și nu are de ce să respecte limitele intimității individuale. Un stat de drept robust, de tip occidental, construit pe baza unor principii raționale și umaniste reprezintă cea mai directă și eficientă cale pentru crearea unei zone-tampon în jurul fiecăruia dintre noi, dincolo de care avem opțiunea să ne refugiem oricând dorim. Locuințele moderne, dotate cu uși și ferestre pe care le putem încuia, ne apără de ostilitatea invazivă a naturii, iar legile împotriva tâlhăriei, furtului și violenței ne apără de ostilitatea invazivă a semenilor. Cu cât coborâm pe scara criteriilor în funcție de care judecăm gradul de civilizație a unui stat, cu atât observăm că intimitatea individului este tot mai restrânsă. „Gura satului”, o bârfă epidemică generalizată care domină comunitățile rurale uitate în urmă de modernitate, suprimă orice șansă de retragere în intimitate – toate acțiunile individului sunt observate cu atenție, dezbătute și judecate cu patos. Comparând străzile Indiei, ale Afganistanului sau Republicii Democratice Congo cu cele ale statelor scandinave, ne facem, de asemenea, o idee despre modul în care valorile occidentale acționează pentru a elibera individul de indiscreția semenilor săi. Unde să găsești măcar o fărâmă de intimitate în haosul incontrolabil cu iz de bazar din statele din lumea a treia? Intenția mea nu este aici să denigrez în vreun fel popoarele respective, încerc doar să subliniez că în astfel de regiuni ale globului, dreptul la intimitate este extrem de redus prin însăși natura fluxurilor sociale, hrănite din anarhia vacarmului. Liniștea care se scurge pe străzile îngrijite ale țărilor scandinave ne permite să fim singuri cu noi înșine, aflându-ne totodată în mijlocul unei comunități pe care o putem accesa oricând, dar care nu ne violează intimitatea; gândurile noastre nu se mai pierd în zgomotul lipsit de rost al furnicarului uman. În satele înapoiate ale țării noastre, oamenii te urmăresc lung cu privirile, cât timp de afli în câmpul lor vizual, de parcă ar asista la o întâlnire de gradul al treilea, interzicându-ți să fii tu pentru tine însuți. Ce contrast cu senzația de eliberare pe care am avut-o, de exemplu, în Oslo, când am constatat că hotelul la care mă cazam nu avea nici măcar o recepție propriu-zisă, contactul uman forțat fiind înlocuit cu un aparat automat pentru check-in. Acesta este gradul de rafinament la care civilizația occidentală a reușit să ajungă, urmându-și principiile, cultivând dreptul la intimitate. În continuare, există mult loc pentru îmbunătățire, intimitatea fiind sever afectată și în regiunile cu un nivel ridicat de trai de constrângerile necesare pentru a menține o economie funcțională, care să ne permită să ne bucurăm de dreptul la intimitate în restul timpului liber. Locul de muncă este următoarea zonă în care va fi nevoie de transformări și idei noi pentru a continua avântul dreptului la intimitate. Deja discutăm aici însă despre ajustări de finețe; momentan, trebuie să fim preocupați de menținerea integrității întregului mecanism. Ar putea părea că dreptul la intimitate se suprapune cu libertatea și, într-adevăr, există o similaritate între cele două, dar și numeroase diferențe destul de subtile. În primul rând, libertatea este un concept atât de vag, încât multiplele sale interpretări îi întind semnificația până când termenul se destramă – în funcție de locul în care cineva este situat de-a lungul spectrului politic clasic (stânga-dreapta), el va defini cu totul altfel libertatea. Libertatea este o componentă mai mult socială decât individuală, gradul său de permisivitate fiind veșnic ajustabil (în limitele tolerate de epoca respectivă), în funcție de necesitățile impuse de un anumit context, iar scopul său ultim rămânând menținerea funcționalității unei comunități. Intimitatea, în schimb, este monocoloră: avem nevoie doar de un loc în care să ne putem separa de lume și să fim singuri în siguranță. Deși libertatea este o condiție obligatorie pentru o calitate a vieții în acord cu standardele umaniste, servind deci și individului, ea îl privește întotdeauna din exterior – pe bună dreptate, deoarece sistemul politic trebuie să sincronizeze simultan libertățile tuturor cetățenilor. Intimitatea este o experiență exclusiv interioară. În al doilea rând, există și unele diferențe destul de clare între libertate și intimitate. Închisoarea te privează de libertate, ceea ce este just și inevitabil din punct de vedere social, însă nu trebuie să îți violeze și intimitatea, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor lumii în acest moment. Numeroși oameni liberi, care trăiesc în democrații occidentale, rămân fără locuință și sunt condamnați să trăiască „pe străzi”, suferind, implicit, de o lipsă absolută de intimitate – unde s-ar putea refugia? Vorbeam mai devreme despre incompatibilitatea dintre starea naturală a omului de dinainte de apariția civilizației și intimitate (care nu poate fi obținută în peșteră); aici avem iarăși o expresie a diferenței dintre noțiuni, deoarece apogeul libertății umane, în sensul cel mai larg, este cea de dinainte de „semnarea” contractului social. În ciuda libertății, intimitatea oamenilor este tulburată, în continuare, de șobolani, gândaci, virusuri și alți invitați nedoriți în spațiul nostru sigur – civilizația occidentală depune eforturi majore să elimine și acești invadatori, cultivând o disciplină sanitară tot mai sterilă. Observăm că valorile supreme ale Occidentului își au rădăcinile tocmai în zonele în care libertatea și intimitatea diferă. Exact acestea sunt și direcțiile în care Occidentul se poate dezvolta mai departe, pe măsură ce satisfacerea nevoilor primare ale populației va fi realizată cu tot mai puțin efort activ, devenind o simplă inerție a timpurilor. Dreptul la intimitate conține exact acele dimensiuni profund umaniste care îi lipsesc libertății, în accepția sa cel mai larg folosită, de libertate negativă. Pentru a te putea bucura de intimitate, fără ca aceasta să rămână doar o ficțiune, ai nevoie de o locuință, de resursele necesare supraviețuirii, de o garantare a sănătății. În același timp, intimitatea reprezintă esența interiorizată a libertății, lăsând în urmă unele pretenții puerile de a nu ne fi încălcată libertatea – un stat încalcă libertatea cetățenilor dacă utilizează numeroase mijloace de supraveghere a acestora, însă nu încalcă intimitatea cetățenilor dacă imaginile și informațiile respective sunt utilizate numai și numai pentru binele comun: prevenirea unor atacuri teroriste, identificarea unor criminali ș.a.m.d. Dacă intimitatea poate părea un moft abstract al unor occidentali rupți de problemele adevărate ale lumii, trebuie să ne aducem aminte că fiecare dintre drepturile de care ne bucurăm astăzi în lumea civilizată a fost, cândva, catalogat astfel de către cei care aveau interesul să ne priveze de ele. Progresul uman nu este altceva decât o incursiune în adâncurile abstracte ale rațiunii. Fiecare om să aibă posibilitatea de a fi el însuși pentru el însuși – iată apogeul ireductibil al viziunii occidentale asupra lumii. Astăzi, Vladimir Putin, pe lângă faptul că săvârșește crime reprobabile, lovește, totodată, agresiv în porțile care protejează intimitatea fiecăruia dintre noi (la fel ca în celebrul motiv creștin în care Iisus bate la ușa inimii noastre, pentru a ne propune să ne salveze… de ceea ce se va întâmpla dacă nu îl lăsăm să intre – un soi de taxă transcendentală de protecție), consolidate, în special, de câteva decenii de avânt democratic intens – dar, cu toate acestea, mult mai fragile decât ne plăcea să credem. Nu există refugiu din calea iraționalului, deoarece dreptul la viață și dreptul la intimitate nu sunt altceva decât construcții ale rațiunii. Trebuie să ne trezim din letargie și să ne reamintim că toate beneficiile oferite de traiul într-o societate organizată conform principiilor occidentale nu sunt drepturi naturale, ci reguli artificiale – iar pentru dispariția unor reguli este suficient ca ele să nu fie respectate. Vladimir Putin este Răul care apare de fiecare dată când uităm să menținem curățenia pe străzile civilizației noastre, un șobolan hrănit din gunoaiele rațiunii, întruchiparea unui plictis morbid care nu poate fi satisfăcut decât de fantezii eroice.

În scrierile mele trecute am atras întotdeauna atenția că este esențial să nu forțăm complexitatea lumii să se plieze pe dualismul bine-rău cu care am fost obișnuiți de evoluția noastră culturală, deoarece pacea și democrația nu pot fi asigurate decât prin dialog și compromisuri constante (imposibil de obținut dacă cei doi interlocutori cu opinii divergente trebuie neapărat să fie descriși drept personaje pozitive sau negative, fără nuanțe intermediare). La fel de important este să nu ne îndepărtăm însă nici înspre cealaltă extremă, refuzând să vedem opoziția dintre bine și rău chiar și atunci când aceasta este clară ca lumina zilei, deoarece există și astfel de excepții istorice (cum ar fi arătat o lume în care Hitler și aliații săi ar fi câștigat al Doilea Război Mondial?). Valorile occidentale născute în epoca iluministă și consolidate și dezvoltate în special în lumea postbelică (raționalitatea, știința, umanismul, progresul, democrația, secularismul, dreptul la intimitate) reprezintă cea mai exactă expresie a Binelui pe care specia noastră a reușit până acum să o articuleze, prin sacrificiul și efortul colectiv al tuturor generațiilor trecute care au contribuit, într-un fel sau altul, la acest edificiu de cunoaștere. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei este o invazie a iraționalului în viețile fiecăruia dintre noi, după revirimentul neașteptat pe care acesta l-a înregistrat în ultimii ani. Nu putem face prea multe pentru încheierea măcelului orchestrat de psihoza putinistă (nici măcar din punct de vedere militar, așa cum am văzut), dar este datoria fiecărui individ care speră că Binele va triumfa totuși în viitorul poveștii omenirii, dacă va mai exista unul, să devină un ambasador al valorilor și principiilor occidentale. Cum ar arăta o lume în care Putin și aliații săi ar câștiga?

În octombrie 2021, NASA a lansat în spațiu sonda Lucy, care între anii 2027 și 2033 va vizita șapte asteroizi troieni (aceștia orbitează Soarele grupați în punctele Lagrange L4 și L5 ale sistemului Jupiter-Soare) și, în prealabil, un asteroid situat în centura principală dintre Marte și Jupiter. După încheierea misunii, sonda va rămâne într-o orbită heliocentrică stabilă pentru sute de mii sau chiar milioane de ani. Primele sonde robotice care au părăsit sistemul solar, aventurându-se către spațiul intergalactic (Pioneer 10 și 11, Voyager 1 și 2), au purtat și plăci sau discuri menite să semnalizeze și să descrie succint viața terestră unor eventuale specii extraterestre care ar intercepta una dintre nave în viitorul îndepărtat. Lucy, condamnată de constrângerile mecanicii orbitale să rămână în vecinătatea Soarelui, are și ea la bord o astfel de placă, însă de această dată adresată urmașilor speciei noastre (poate mai extratereștri decât o specie extraterestră), în caz că vor recupera vreodată sonda, întâmplător sau intenționat. Această capsulă a timpului conține, pe lângă o diagramă ce prezintă poziția planetelor la momentul lansării, mai multe mesaje adresate Omului Viitorului de către diverse personalități culturale. Charles Simic, un poet american de origine sârbă, laureat al Premiului Pullitzer, lansează următorul mesaj, în spațiu și timp, alături de Lucy:

I’m writing to you from a world you’ll have a hard time imagining, to a world I can’t picture no matter how hard I try. Do you still have birds that wake you up in the morning with their singing and lovers who gaze at the stars trying to read in them the fate of their love? If you do, we’ll recognize one another.[22]

Nu există nicio lege naturală care să garanteze că rațiunea, știința, umanismul și progresul vor rămâne principii directoare sau măcar idealuri ale civilizației noastre pe termen lung. Ele ar putea reprezenta doar un accident al istoriei și nu o concluzie a sa, așa cum ne-am pripit să deducem. Ne vom recunoaște, oare, reciproc noi și oamenii viitorului? Va mai asculta cineva, protejat de bariera intimității de a fi pentru el însuși, păsările dimineții? Va mai privi cineva iscoditor către stele? Sau vom rămâne toți cu timpanele sparte și ochii expulzați din orbite în urma invaziei iraționalului?


[1] Steven Pinker, Enlightenment Now: The Case for Reason, Science, Humanism and Progress, Penguin Books, 2019, p. 4. Traducerea autorului: „Mai mult ca oricând, idealurile rațiunii, științei, umanismului și progresului au nevoie de o apărare din toată inima. Luăm darurile lor de-a gata: nou-născuți care vor trăi mai mult de opt decenii, piețe pline ochi de mâncare, apă curată care apare la o mișcare din deget și deșeuri care dispar la o altă mișcare, pastile care elimină o infecție dureroasă, fii care nu sunt trimiși la război, fiice care pot merge pe străzi în siguranță, critici ai celor puternici care nu sunt închiși sau împușcați, cunoașterea și cultura lumii disponibilă într-un buzunar al hainei. Dar acestea sunt realizări umane, nu drepturi cosmice înnăscute. În amintirile multor cititori ai acestei cărți – și în experiențele celor din zone mai puțin norocoase ale lumii – războiul, sărăcia, boala, ignoranța și amenințările letale reprezintă o parte naturală a existenței. Știm că statele pot aluneca din nou către aceste condiții primitive și, prin urmare, ignorăm realizările Iluminismului pe propriul risc.”

[2] Alasdair Sandford, Luke Hanrahan, „A year since Brexit: How bad are the UK’s labour shortages now?”, Euronews, 03.01.2022, https://www.euronews.com/2021/12/30/a-year-since-brexit-how-bad-are-the-uk-s-labour-shortages-now, accesat în data de 15.04.2022.

[3] Richard J Evans, „«One man who made history» by another who seems just to make it up: Boris on Churchill”, The New Statesman, 13.11.2014, https://www.newstatesman.com/culture/2014/11/one-man-who-made-history-another-who-seems-just-make-it-boris-churchill, accesat în data de 15.04.2022.

[4] Mary O’Connor, „Ukraine war: Boris Johnson sparks fury after comparison to Brexit”, BBC News, 20.03.2022, https://www.bbc.com/news/uk-politics-60809454, accesat în data de 15.04.2022.

[5] Ellie Cook, „«Boris is Remainer!» Farage exposes moment PM revealed true side with brutal put down”, Express, 20.02.2022, https://www.express.co.uk/news/politics/1568823/nigel-farage-news-brexit-leave-campaign-2016-referendum-boris-johnson-news, accesat în data de 15.04.2022.

[6] Tom Batchelor, „Marine Le Pen insists Russian annexation of Crimea is totally legitimate”, Independent, 03.01.2017, https://www.independent.co.uk/news/world/europe/marine-le-pen-crimea-russia-putin-ukraine-illegal-annexation-france-front-national-fn-a7507361.html, accesat în data de 15.04.2022.

[7] Valerie Hopkins, „Hungary’s leader, visiting Moscow, calls Russian demands reasonable and says sanctions are pointless”, The New York Times,01.02.2022,  https://www.nytimes.com/2022/02/01/world/europe/orban-putin-moscow-ukraine.html, accesat în data de 15.04.2022.

[8] Rob Picheta, Balint Bardi, „Viktor Orban, Hungary’s authoritarian leader and key Putin ally, calls Zelensky an «opponent» after winning reelection”, CNN, 04.04.2022, https://edition.cnn.com/2022/04/03/europe/hungary-election-results-viktor-Orban-intl/index.html, accesat în data de 15.04.2022.

[9] „Italy: Former minister Matteo Salvini on trial for preventing migrant ship from docking”, Deutsche Welle, 23.10.2021, https://www.dw.com/en/italy-former-minister-matteo-salvini-on-trial-for-preventing-migrant-ship-from-docking/a-59602987, accesat în data de 15.04.2022. 

[10] Hannah Roberts, „Italy’s Matteo Salvini recasts himself as champion of Ukraine’s refugees”, Politico, 11.03.2022, https://www.politico.eu/article/italys-matteo-salvini-recasts-himself-as-champion-of-ukraines-refugees/, accesat în data de 15.04.2022.

[11] „Why colonisation remains a political football in France”, France24, 18.04.2015, https://www.france24.com/en/20170217-french-colonisation-still-political-football-emmanuel-macron-france-elections, accesat în data de 15.04.2022.

[12] Maeve Shearlaw, „«Africa should stop blaming history for its economic problems» – is Obama right?”, The Guardian, 30.07.2014, https://www.theguardian.com/world/2014/jul/30/-sp-obama-africa-colonial-excuses-poll, accesat în data de 15.04.2022.

[13] Christopher Vail, The Legality of Nuclear Weapons for Use and Deterrence, în Georgetown Journal of International Law, volumul 48, numărul 3, Georgetown University Law Center, Washington, D.C., 2017, p. 846.

[14] Steven Pinker, op. cit., p. 35. Traducerea autorului: „Longevitate, sănătate, înțelegere, frumusețe, libertate, iubire? Viața trebuie să însemne mai mult decât atât!

[15] Ibidem, p. 51. Traducerea autorului: „Ce este progresul? Ați putea crede că întrebarea este atât de subiectivă și relativă cultural, încât va rămâne pentru totdeauna fără un răspuns. De fapt, este una dintre întrebările la care putem răspunde cu ușurință.

Majoritatea oamenilor sunt de acord că viața este mai bună decât moartea. Sănătatea este mai bună decât boala. Sustenabilitatea este mai bună decât foamea. Abundența este mai bună decât sărăcia. Pacea este mai bună decât războiul. Siguranța este mai bună decât pericolul. Libertatea este mai bună decât tirania. Drepturile egale sunt mai bune decât bigotismul și discriminarea. Știința de carte este mai bună decât analfabetismul. Cunoașterea este mai bună decât ignoranța. Inteligența este mai bună decât prostia. Fericirea este mai bună decât suferința. Oportunitățile de a te bucura de familie, prieteni, cultură și natură sunt mai bune decât truda și monotonia.

[16] Delia Gallagher, „Russian Orthodox Church alleges gay pride parades were part of the reason for Ukraine war”, CNN, 08.03.2022, https://edition.cnn.com/europe/live-news/ukraine-russia-putin-news-03-08-22/h_de0516e0f59ac2214af21bbb0aaf152e, accesat în data de 17.04.2022.

[17] Tomek Kitlinski, Pawel Leszkowicz, „New Anti-Gay Regime in Poland”,  The Gully, 10.11.2005, http://www.thegully.com/essays/gaymundo/051110_poland_election.html, accesat în data de 17.04.2022. 

[18] Adriana Matcovschi, „Președintele Jair Bolsonaro amenință democrația în Brazilia, denunță organizația Human Rights Watch”, Agerpres, 13.01.2022, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2022/01/13/presedintele-jair-bolsonaro-ameninta-democratia-in-brazilia-denunta-organizatia-human-rights-watch–846906, accesat în data de 17.04.2022.

[19] Dan Istratie, „Călin Georgescu, despre Vladimir Putin: «Își iubește țara! Este înconjurat de foarte buni profesioniști»”, Realitatea.net, 06.02.2022, https://www.realitatea.net/stiri/actual/calin-georgescu-despre-vladimir-putin-isi-iubeste-tara-este-inconjurat-de-foarte-buni-profesionisti_6200446f72e48c7bc2694157, accesat în data de 17.04.2022.

[20] Dana Piciu, „Ciolacu: AUR se află în Parlament în urma votului românilor iar românii au întotdeauna dreptate”, Agerpres, 04.01.2022, https://www.agerpres.ro/politica/2022/01/04/ciolacu-aur-se-afla-in-parlament-in-urma-votului-romanilor-iar-romanii-au-intotdeauna-dreptate–841773, accesat în data de 17.04.2022.

[21] „Convenția europeană a drepturilor omului”, European Court of Human Rights, https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf, accesat în data de 17.04.2022.

[22] Charles Simic, The Lucy Plaque, 12.07.2021, http://lucy.swri.edu/LucyPlaque.html, accesat în data de 17.04.2022. Traducerea autorului: „Vă scriu dintr-o lume pe care veți avea dificultăți să v-o imaginați, către o lume pe care nu mi-o pot închipui oricât de mult aș încerca. Încă aveți păsări care vă trezesc dimineața cu cântecul lor și îndrăgostiți care privesc stelele, încercând să citească în ele soarta iubirii lor? Dacă da, ne vom recunoaște unul pe celălalt.