Mi s-a spus cândva că aș fi o persoană curajoasă, deoarece nu ezit să exprim, în majoritatea textelor mele, idei și sentimente extrem (poate chiar patologic) de personale. Deși scrierile mele sunt, bineînțeles, absolut necunoscute, curgând solitar și discret prin canalizarea culturii și a societății, simplul lor caracter public creează o potențială vulnerabilitate activă: există oricând riscul să fie descoperite de oricine și, odată cu ele, viziunile mele cele mai adânci să fie expuse.
Curaj? Din păcate (din păcate venim, din păcate ne ducem), poltron ce sunt, cred că, dacă aș fi pus în fața unui asemenea târg, aș vinde toate generațiile trecute și viitoare ale omenirii pentru a obține, doar eu, jumătate de oră de viață în plus. Riscuri? Nu există riscuri mai mari decât speranțele care nu acceptă să moară, oricât le-ai strangula – refuză asfixierea, fixându-te, sfidător și viu, privind în ochii tăi tot mai morți. Strivesc, călcând cu lehamite îmbogățită cu netrebnicie și smintire, speranță după speranță și totuși sunt necontenit atacat – speranțele își înfig ghearele în mine și mă doboară. Apoi rămân la pământ, sperând epileptic. Speranțele mele nu mai au puls, dar nu sunt nici moarte. Pe când eu sunt mort, dar încă am puls. Puls! Ce mod ridicol de a măsura și defini limitele vieții, doar în funcție de zvâcnirile sângelui. Să fie sânge! Și a fost.
Iar dacă toate creațiile mele vor fi, în cele din urmă, adunate și scoase de prin canale, citite, judecate, apoi, afurisite și vituperate, iar eu, excomunicat din tagma scriitorilor cu autorizație de funcționare, ați face bine să știți că nimeni nu poate aprinde, oricum, vreodată, o ură mai înflăcărată față de aceste vreascuri literare decât mine. De fiecare dată când privesc către cărțile mele, noi erori de neiertat și stângăcii spurcate îmi întinează nervii dezacordați. Le urăsc! Le disprețuiesc normativ! Le strangulez cu forța celei mai încordate disperări, dar nu mor, nu mor nici ele, nu mor deloc, tocmai pentru că au fost, se pare, la rândul lor, compromise de speranțe. Pierzanie peste toate, sper. Mereu aceleași cuvinte se rotesc, de la un punct, aproape arbitrar, trase la sorți, și își ispășesc sentința de a alcătui diverse semnificații. Știm, știm, ceva întunecat, singurătate, abis, moarte, negru, devastare, descompunere. Gata, du-te și culcă-te. Poate chiar astăzi voi aduna toate volumele care mai zac prin casă și le voi duce la prima toaletă publică, pentru a-și îndeplini misiunea celulozică.
În fiecare zi privesc pe fereastră și ascult cum oasele îmi trosnesc și oftează lemnos, precum coca unei corăbii derelicte. La fel ca în cazul unei nave, opera moartă, opera mea moartă, rămâne deasupra liniei de plutire (să faceți ce vreți cu ea, eu mă lepăd de rușinea roșie a sângelui călduț, vărsat pe pagini albe sau negre) – iar eu – carena – mă aflu mereu scufundat sub nivelul apei. Mă înec, dar nu mor. Privesc în gol pentru că nu mai recunosc legitimitatea altui mod de a exista. Nu mai accept decât un singur concept, de neconceput: teroarea cosmică. Flutur un steag negru de capitulare, plutind în beznă, în largul claustrofobic.
Teroarea cosmică reprezintă acel rău primar pe care fiecare dintre noi îl simte, acea groază universală care țâșnește de prin toate crăpăturile conștiinței umane – nu știm de unde vine, dar știm că vine de la mari depărtări și adâncimi, probabil chiar din fundația realității. O amenințare omniprezentă plutește deasupra lumii – simțim umbra ei încercuindu-ne. Într-o carte pe care nu am publicat-o încă, dar pe care am scris-o (ce rușine!), mă refer astfel la conceptul respectiv: „ceva teribil, veșnic pe dinăuntru și inexistent pe dinafară, care nu cunoaște niciun limbaj și nicio interacțiune directă”. Orice încercare de a explica în mod sistematic realitatea trebuie să se confrunte, într-un fel sau altul, cu răul, cu acel ceva teribil pe care îl recunoaștem cu toții, fie că este conceptualizat sub forma unei entități distincte sau a unui domeniu în care răul primește puteri nelimitate, cu condiția de a rămâne îngrădit în perimetrul alocat, fie că este răstălmăcit drept o deviație, o malformație cauzală, o etapă necesară a unui proces necesar (de ce?). Chiar și cei care traversează viața cu ochii închiși, pentru a nu vedea deloc teroarea, simt totuși apăsarea lovecraftiană a terorii cosmice – măcar atunci când, în somn, se rătăcesc prin grotele și galeriile unor coșmaruri pe care noi, ceilalți, le traversăm cu luciditatea unei zile fără răsărit și apus.
Ken Baldwin a sărit de pe Golden Gate Bridge pentru a se sinucide și, victimă a batjocurii probabilității, a supraviețuit, relatând ulterior: „I instantly realized that everything in my life that I’d thought was unfixable was totally fixable – except for having just jumped.”[1] Teroarea cosmică înseamnă să știi că nu poți ieși din această existență, altfel decât trecând prin toată teroarea. Nu există scăpare. Teroare, teroare, teroare, de la un capăt la celălalt, de la viețile umane care se sfârșesc înainte de a-și putea revendica dreptul extrauterin la conștiință, până la bătrânii care numără, horcăind a hoit, decrepitudinea exprimată în subdiviziunile artritice ale secundei, sau sinucigașii care nu sunt scutiți de regret și angoasă nici măcar în ultimul instantaneu pe care îl surprind în această viață, privind înapoi către ea, după ce tocmai au decis să evadeze din temnița ororilor sale. Nu există grațiere – nu există speranță – deși speranțele nu mor.
În fiecare zi văd chipul terorii cosmice, atunci când mă privesc în oglindă, cu bătrânețea înaintând tot mai agresiv, precum oastea dezlănțuită a unui cotropitor nemilos. Noi crime de război îmi brăzdează fața. Cearcănele vineții emană nuanțe cadaverice, iar ochii îmi zac tot mai stins în orbitele care lasă, deja, să se întrevadă conturul craniului – simbolul suprem al morții universale – pe care mi-am construit, din epidermă de calitate proastă, identitatea-vanitate. Resemnată și scârbită, pielea este tot mai șifonată de riduri, prin care sufletul evadează: se scurge în exterior (ca orice puroi) și se evaporă, răcnind. Sunt tot mai descărnat de adierea morții, pe care o ascult, șuierând, în fiecare noapte, punând stăpânire pe locuința mea, fluturând perdelele și durerile. Ascuns sub plapumă, tremurând încins, aud cum pământul hârâie și se cască pentru a mă înghiți. Zgomotele excavatoarelor care lucrează pe bulevard, râcâind pentru a căuta progresul în analele betonului, sunt transformate în tunete de mecanismele onirice ale creierului, rizibile, dar mereu conștiente, chiar și în inconștient, de atotputernicia terorii cosmice. Un front negru de furtună antediluviană mă urmărește între oricare două crepuscule. Toate vibrațiile sonore ale realității, căreia încerc să îi întorc spatele (cu fața către ce?), se dizolvă într-un vuiet indistinct și sepulcral – muzica otrăvitoare a terorii cosmice. Într-un târziu, când se face devreme și noaptea se sparge, mă târăsc către bucătărie, în genunchi, prin cioburile unei noi dimineți. Respirația îmi miroase tot mai mult a mormânt. Scuip cu obidă oglinda, în care stafia mea respingătoare își face iarăși apariția pentru a mă bântui.
Poate că teroarea cosmică este o consecință care urmează, natural, după eroarea cosmică. Fiecare dintre ele se află de câte o parte a oglinzii.
[1] „Golden Gate Bridge Suicides – The Few Who Survived”, http://www.bridgerail.net/golden-gate-bridge-suicides/in-their-own-words, accesat în data de 01.03.2026.