Progresul civilizației umane, în ciuda dificultăților și provocărilor tot mai complexe ale modernității, rămâne de netăgăduit – deși este la modă să denigrăm, cu un infatuat defetism, însăși ideea de progres, posibilitatea progresului. De fapt, interpretarea este strict dependentă de accepția convenită: de exemplu, dacă definim progresul din punct de vedere moral, conform unor criterii personale, subiective, sau elaborate și asimilate în mod dogmatic, negarea acestuia devine foarte facilă. Din perspectiva unei ființe umane rezonabile (care, să spunem, își dorește să trăiască, să nu sufere și să conviețuiască pașnic cu semenii săi), ar fi însă mai firesc să definim progresul în baza unor criterii concrete și măsurabile (deci mai puțin vulnerabile în fața mistificării), care contribuie obiectiv la bunăstarea individuală și colectivă. Astfel, progresul ar putea presupune, de exemplu: creșterea speranței medii de viață, respectarea libertății și a drepturilor individuale, reducerea criminalității, violenței, războiului, foametei, mortalității infantile, eradicarea unor boli și atenuarea suferinței umane prin intermediul medicinei moderne și a preocupării autorităților pentru sănătatea publică, facilitarea accesului liber al populației la informație, eliminarea caracterul arbitrar în relația dintre stat și cetățeni, asigurarea unei distribuiri echitabile a resurselor etc. Luând în calcul acest tip de criterii, este clar că direcția generală de evoluție a civilizației umane a rămas una accentuat ascendentă de-a lungul istoriei – deci poate fi descrisă, fără rezerve, drept progres. Viața modernă, în ansamblul său, este mult mai lipsită de riscuri, suferință, violență, arbitrar și teroare decât viața predecesorilor noștri – statisticile ne-o confirmă. Cu toate acestea, nu putem contesta existența unor perioade în care progresul stagnează sau chiar este temporar inversat – de exemplu, izbucnirea unor conflicte militare sângeroase determină creșterea numărului global de victime provocate de război[1], iar democrația (și implicit libertatea, dreptatea) se confruntă actualmente cu un pronunțat declin global[2].
Trebuie să remarcăm: componentele progresului (precum cele enumerate anterior) reprezintă întotdeauna expresii pure ale raționalității – ele nu au fost obținute datorită practicilor magice sau ritualurilor religioase, ci prin cooperare și aplicarea riguroasă a unor principii mai întâi logico-filosofice și apoi științifice. Regresul, în schimb, se manifestă exact ca o accentuare și descătușare a pornirilor iraționale, fie ale liderilor politici (delir, megalomanie, psihopatie), fie ale colectivității, ale maselor (isterie contagioasă inspirată de dogme). Astăzi, de pildă, ne confruntăm cu două războaie care amenință profund nu doar progresul, ci chiar supraviețuirea civilizației și a speciei umane, ambele conflicte fiind declanșate din cauza unor credințe profund iraționale, de natură politică și istorică (miturile imperialiste și fasciste ale Rusiei) sau religioasă (terorismul islamic al Hamas[3]). Din perspectiva oricărui individ rațional, acțiunile lui Vladimir Putin sau ale Hamas și justificările din spatele lor sunt complet absurde, lipsite de argumente rezonabile și în detrimentul civilizației umane. Cu toate acestea, observăm că există suficiente persoane care susțin ideologiile ce au generat crizele, fiind chiar dispuse să își jertfească viața în numele acestora – indivizi ale căror facultăți critice au fost complet deturnate de iraționalitate. Declinul democrației, revirimentul extremismului și alte provocări majore, precum inabilitatea exasperantă de a combate cu eficacitate schimbările climatice, își au rădăcinile în iraționalitate, în epidemia așa-numitelor adevăruri alternative – normalizarea contestării faptelor obiective, dovezilor empirice, argumentelor logice și legităților științifice. Nu numai că regresul rațiunii cauzează în mod direct regresul societății, dar inhibă totodată și reluarea progresului în viitor, deoarece propagă o cultură ostilă rațiunii și în rândul generațiilor viitoare. În interiorul regimurilor politice represive (Coreea de Nord, Uniunea Sovietică–Rusia, Iran ș.a.m.d.) sau al credințelor religioase cu tendințe de primitivism (precum islamismul radical), societatea este angrenată într-un cerc vicios al propagandei iraționale, foarte dificil de spart fără sprijin exterior. La fel, progresul rațiunii catalizează progresul social, iar societatea democratică tinde să încurajeze dezbaterea politică, filosofică și științifică neîngrădită – precum în cadrul tradiției consistente a deschiderii culturale și intelectuale perpetue din lumea occidentală.
Așadar: (1) privind evoluția generală a civilizației umane într-un context istoric larg, putem identifica, în mod categoric, un progres; (2) între progres și raționalitate, respectiv regres și iraționalitate există o relație de interdependență (raționalitatea generează progres, iar progresul tinde să perpetueze raționalitatea – iraționalitatea generează regres, iar regresul tinde să perpetueze iraționalitatea). Pentru a fi în acord cu ceea ce observăm, empiric, că se întâmplă într-adevăr în planul obiectiv al realității, trebuie să adăugăm însă trei puncte suplimentare: (3) afirmația de la punctul (1) nu are nicidecum un caracter legic, ci doar descrie un fenomen ce poate fi, la fel de bine, pur arbitrar și integral reversibil; (4) progresul nu generează în mod obligatoriu și absolut raționalitate: așa cum observăm și astăzi, societățile dezvoltate și deschise pot regresa totuși către un stadiu inferior, cufundându-se într-o iraționalitate morbidă; (5) regresul nu anihilează (sau nu a anihilat până acum) definitiv raționalitatea, societatea fiind capabilă să se redreseze uneori după lungi perioade întunecate de regres. Din aceste considerații decurg două întrebări majore, pentru care va fi foarte greu să identificăm răspunsuri satisfăcătoare, dar pe care este important, măcar, să le formulăm, să le conștientizăm. În primul rând, din punct de vedere practic, trebuie să ne întrebăm: de ce nu reușim să menținem niciodată constant avântul progresului și continuăm să fim cuprinși, iar și iar, de crize aparent insurmontabile de iraționalitate? Au aceste puseuri catastrofale într-adevăr, așa cum de regulă presupunem, cauze materiale imediate (dificultăți, tensiuni și dileme economice, sociale, politice) sau sunt legate, mai degrabă, de insuficiențe ale tiparelor noastre culturale? În al doilea rând, întrebarea de interes maxim, poate, dintr-un punct de vedere filosofic, ceva mai abstract, este: va rămâne rațiunea indestructibilă și în viitor sau vom ajunge, în cele din urmă, într-un moment al extincției sale?
Apăsați de lipsa tot mai accentuată de plauzibilitate a credințelor religioase, evidențiată de maturizarea culturală și intelectuală a speciei, oamenii se întreabă deseori, hăituiți de angoasă, cum s-ar putea trăi în absența unui scop univoc al existenței. Spiritul critic-științific și umanismul au rezolvat demult această dilemă, oferind un model de conduită morală și ideologică rațională, în jurul căruia poate fi structurată fără probleme o existență onorabilă și plină de semnificație relativă. Rămâne de văzut însă în ce măsură noi, umaniștii, vom mai găsi puterea și motivația să propovăduim o lume rațională, pașnică și liberă, în condițiile în care vom constata că ne aflăm pe marginea extincției rațiunii, iar întregul viitor al civilizației noastre nu are cum să fie decât o epocă eternă a întunericului, superstiției și dogmei, indiferent de acțiunile noastre din prezent. Privind spectacolul macabru pus în scenă, recent, de civilizația umană, omul animat de rațiune și umanism simte că privește o reprezentație de teatru absurd. Dar teatrul absurdului nu se poate manifesta cu adevărat dacă nu există măcar un observator rațional care să perceapă absurdul încifrat în comportamentele personajelor – în acest stadiu terminal, teatrul absurdului se substituie realității. Atunci când toți vor (vom) deveni personaje active într-o piesă de teatru al absurdului, absurdul va deveni noua normalitate socială – nerecunoscut de nimeni, va înceta să mai fie absurd.
[1] Max Roser, Joe Hasell, Bastian Herre, Bobbie Macdonald, „War and Peace”, OurWorldInData.org, 2016, https://ourworldindata.org/war-and-peace, accesat în data de 03.11.2023.
[2] „Global Democracy Weakens in 2022”, International IDEA, 30.11.2022, https://www.idea.int/news/global-democracy-weakens-2022, accesat în data de 03.11.2023.
[3] Spre deosebire de situația din Ucraina, unde avem de-a face cu un context extrem de clar pentru cei ale căror minți nu au fost sechestrate de propagandă, îndelungatul conflict israelo-palestinian este, desigur, mult mai complex. Acțiunile criminale recente orchestrate de Hamas și faza nouă a conflictului pe care acestea au deschis-o sunt însă reprobabile, imposibil de apărat din punct de vedere legal și rațional și nu fac decât să aprofundeze criza, să îndepărteze posibilitatea unei soluții diplomatice și să atragă noi și noi suferințe inclusiv asupra poporului palestinian, pe care Hamas pretind că îl reprezintă. (n.a.)