Antidemocrații, extremiștii și toți dezaxații infiltrați în cercurile politice de pretutindeni utilizează istoria ca o armă, mitizând-o, trunchiind-o, mistificând-o și folosindu-se de ea pentru a prinde în mreje cetățenii lipsiți de apărarea culturii, educației, spiritului critic sau măcar a bunului-simț. Deși se naște din izvoare obiective și este considerată o disciplină științifică, istoria rămâne profund dependentă de subiectivitatea celor care o formulează, interpretând sursele respective, și, prin urmare, este extrem de vulnerabilă manipulării. Dacă există mișcări ideologice ale maselor care contestă chiar și științele exacte, care neagă până și legitățile fizice, firește că istoria, mult mai fragilă, mereu casantă sau maleabilă, devine o pradă ușoară pentru cei cu interese obscure. Vladimir Putin și discipolii săi își justifică astăzi viziunile belicoase invocând pure ficțiuni istorice, plăsmuiri create fără nicio reținere sau jenă față de adevăr. Absolut fiecare curent extremist are în centrul său de greutate o minciună flagrantă sau o răstălmăcire defectuoasă a istoriei. În interiorul nucleelor fondatoare ale acestui tip de mișcări, realitatea din spatele falsificărilor ridicate la rang de ideologie este, probabil, de cele mai multe ori cunoscută (sau cel mult obturată doar de nebunie), denaturarea fiind utilizată cu bună știință pentru a servi intereselor politice. Dar, la fel ca în cazul unei veritabile religii, odată răspândită în rândul maselor, minciuna nouă înlocuiește vechiul adevăr, devenind literă sacră de lege. Astfel, istoria este o armă cel puțin la fel de potentă precum cele utilizate pe front, deoarece reprezintă solul fertil din care miturile pe care se bazează toate curentele politice extremiste își trag inspirația.
Citesc în momentul de față monumentala operă „Diplomația”, scrisă de celebrul diplomat și politician american Henry Kissinger. Cartea a apărut în 1994 – la nici trei ani după destrămarea URSS și finalul Războiului Rece, într-o perioadă în care Rusia părea să evolueze către un rol secundar și mai ales inofensiv pe scena globală, existând chiar speranțe privind democratizarea și transformarea sa într-un partener al Vestului. Astfel, viziunea politică occidentală a anilor ’90 era una senină și inocentă, iar încrâcenarea nucleară cu valențe apocaliptice părea demult dispărută din cotidian. Ulterior, descinderea Rusiei înapoi către totalitarism, sub apăsarea pornirilor tiranice, militariste și sângeroase ale lui Putin, s-a produs în văzul lumii – dictatorul rus nu a încercat să își ascundă prea mult ideile de inspirație fascistă sau disprețul față de pace și Occident. Cu toate acestea, lumea democratică a ignorat în mod repetat toate semnalele de alarmă, refuzând să profite de poziția de superioritate netă pe care a deținut-o pentru mulți ani, să contracareze propaganda și turbulențele sociale generate de Moscova înainte ca acestea să scape de sub control și să accepte că problema Rusiei nu este una rezolvată. Invazia lui Putin în Ucraina a început încă din 2014 – nici măcar atunci Occidentul nu a fost capabil să conștientizeze severitatea crizei și, mai ales, pericolul iminent reprezentat de regimul de la Kremlin. Vladimir Putin a folosit istoria ca o armă în favoarea sa: construindu-și o doctrină coerentă pe baza revizionismului teritorial și mesianismului rus, un monstru ridicat din mormintele istoriei, jonglând la nivel diplomatic cu credulitatea democrațiilor îngrozite de posibilitatea unui război european. Vestul, în schimb, a ignorat toate avertismentele istoriei… Iată ce profeție exactă așternea Kissinger pe hârtie, acum aproape trei decenii, în privința conduitei actuale a Rusiei (sublinierea este a mea):
„Atunci când se punea în mișcare, Rusia făcea foarte rar dovada că ar avea simțul limitelor sau al măsurii. Când i se opunea rezistență, își oblojea rănile și aștepta momentul potrivit ca să se răzbune – împotriva Marii Britanii pe durata celei mai mari părți din secolul al XIX-lea, împotriva Austriei după Războiul Crimeii, împotriva Germaniei după Congresul de la Berlin și împotriva Statelor Unite în timpul Războiului Rece. Rămâne de văzut cum va reacționa noua Rusie postsovietică în fața prăbușirii imperiului său istoric și a rețelei de state-satelit după ce va conștientiza și va asimila pe deplin șocul propriei dezamăgiri.”[1]
Cunoscând istoria, ne stă în putere să emitem, măcar uneori, profeții corecte. Ignorând-o, lăsăm totul pe seama haosului și acordăm puterea celor lipsiți de scrupule și dispuși să îi denatureze adevărurile tăcute. Am putea măcar acum, după 24 februarie 2022, să îndreptăm armele istoriei împotriva agresorilor, dar, alimentată de propaganda criminală a Rusiei, confuzia populației occidentale rămâne la un nivel cel puțin la fel de ridicat. Un curent de gândire care prinde tot mai multă tracțiune, în contextul sumbru al războiului din Ucraina, este pacifismul excesiv, manifestat prin apelul la nonintervenționism sau încetarea focului cu orice preț. Această atitudine se propagă atât în interiorul Occidentului, cât și în așa-numitele state neutre, nealiniate. La prima vedere, după lungul șir de cataclisme istorice generate de militarism, de obsesia imemorială a civilizației umane pentru agresiunea armată perpetuă, ideea de „pacifism excesiv” pare una ridicolă – cum ar putea dorința avidă de pace să genereze consecințe negative? Cele mai evidente răspunsuri sunt, desigur: (1) invocarea pacifismului în această etapă a războiului favorizează direct Rusia, deoarece împăcarea între o persoană agresată și agresor nu se poate face decât prin restabilirea ordinii legale și impunerea sancțiunilor necesare; (2) încetarea focului nu este echivalentă cu pacea; singura pace durabilă poate fi obținută doar prin protejarea și reafirmarea Cartei Națiunilor Unite și a legilor internaționale, grav slăbite. Însă pe lângă aceste concluzii, care ar trebui să fie facile prin intermediul logicii elementare, se cer subliniate și câteva nuanțe legate de lecțiile istoriei – cu precădere lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial, un conflict mai apropiat în timp și spirit decât beția modernității ne făcuse să credem, ale cărui replici încă zguduie civilizația, deși părea că, odată cu Războiul Rece, toate șocurile sale fuseseră disipate.
Prima lecție pe care trebuie să o avem în vedere este să nu normalizăm niciodată relațiile cu liderii politici și partidele de factură extremistă. Recurgerea la referințe legate de Hitler și acuzarea adversarilor de tendințe fasciste sau naziste sunt instrumente atât de uzate, încât astfel de abordări exagerate au căzut, pe bună dreptate, în desuetudine. Dar această utilizare excesivă nu trebuie să ne împiedice să spunem lucrurilor pe nume atunci când un lider politic chiar acționează în cadrul acelorași tipare ca Hitler. La momentul ridicării führerului, „Democrațiile credeau […] că aveau de-a face cu un lider național obișnuit – deși oarecum dedat la excese – care încerca să restituie țării sale o poziție egală cu a altora în Europa”[2]. Însă extremismul este întotdeauna incompatibil cu pacea și democrația – punct. Discursul plin de ură și violență al respectivei tipologii de politicieni se va transforma în măsuri concrete, pe măsură ce aceștia vor dobândi și își vor consolida puterea. A doua lecție este că refuzul implicării active în conflicte, indiferent de context, și ascunderea în spatele scutului neutralității nu reprezintă nicicum o garanție pentru pace. Îl citez din nou pe Kissinger:
„În 1890, termenul «splendida izolare» continua să caracterizeze fidel politica externă britanică. […] Și totuși, cu doar douăzeci și cinci de ani mai târziu, englezii mureau cu sutele de mii pe câmpiile mlăștinoase ale Flandrei, luptând alături de francezi împotriva inamicului german.”[3]
Aliații occidentali au încercat până dincolo de limitele bunului-simț să rezolve revendicările lui Hitler pe cale diplomatică, tolerând încălcarea prevederilor Tratatului de la Versailles și expansiunea Germaniei asupra teritoriilor Austriei, Cehoslovaciei sau (parțial) Lituaniei. Chiar și după ce Hitler a invadat Polonia, iar Franța și Marea Britanie au declarat, în sfârșit, război Germaniei naziste, Occidentul nu a schițat nicio reacție propriu-zisă pentru a interveni în apărarea statului agresat, continuând să lase loc de manevră Reichului, în speranța că pacea Europei încă poate fi salvată. Toate aceste ezitări și erori de calcul au avut costuri uriașe, așa cum constata chiar infamul Joseph Goebbels:
„În 1933, un premier francez ar fi trebuit să spună (eu, unul, dacă aș fi fost premierul Franței, aș fi spus-o): «Noul cancelar al Reichului este omul care a scris Mein Kampf și care spune asta și asta. Acest om nu poate fi tolerat în apropierea noastră. Ori dispare el, ori ne punem în mișcare trupele!» Dar n-au făcut-o. Ne-au lăsat în pace […].”[4]
În ultimele două decenii, Vestul a închis cu încăpățânare ochii în fața acestor lecții, permițându-i lui Vladimir Putin să își consolideze puterea politică și militară și să își pregătească tacticos planul ultim de luptă împotriva democrației și civilizației. Vestul l-a considerat pe Putin un partener de dialog și afaceri, un președinte legitim, în ciuda discursului său din ce în ce mai virulent împotriva ordinii globale. Vestul a trecut cu vederea aventurile expansioniste ale lui Putin și crimele de război comise în Cecenia, Georgia sau Siria. Declanșarea agresiunii militare asupra Ucrainei din anul 2014, a fost, de asemenea, în mare parte ignorată, reacțiile fiind indecise, incoerente, anemice – practic inexistente, comparativ cu gravitatea actului comis. Opt ani mai târziu, invazia la scară largă a Ucrainei ordonată de Putin, totodată o declarație fățișă de război total la adresa lumii occidentale, nu a mai reprezentat o surpriză pentru nimeni, odată ce a începuse deja să se desfășoare – nu ne mirăm decât de naivitatea noastră și a liderilor noștri politici, privind înapoi.
În relația cu Rusia lui Putin, Occidentul a vândut pacea și stabilitatea pe termen lung în schimbul unei păci temporare și instabile pe termen scurt – un preț mult prea ridicat, o strategie falimentară. Susținerea puternică a Ucrainei după 24 februarie 2022 reprezintă o schimbare mult prea târzie de strategie, dar care, cu consecvență, ar putea duce la o nouă victorie a Occidentului împotriva Răului, la fel ca în 1945. Cu cât ne agățăm mai mult de posibilitatea unei păci iluzorii în prezent, cu atât pacea viabilă pe termen mediu și lung devine tot mai improbabilă:
„Arms supplies to Ukraine, and full backing for Kyiv to defeat and evict Russia’s invading army, are an investment in peace. The best time to make that investment is already long gone. But the next best time is now.” [5]
[1] Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 2013, p.147.
[2] Ibidem, p. 263.
[3] Ibidem, p.150.
[4] Paul Johnson, Modern Times: The World from the Twenties to the Eighties, Harper & Row, New York, 1983, p.341, apud Henry Kissinger, op. cit., p. 257.
[5] Keir Giles, „Opinion: Victory for Ukraine could be closer than we thought”, CNN, 27.06.2023, https://edition.cnn.com/2023/06/27/opinions/what-wagner-mutiny-means-ukraine-war-giles/index.html, accesat în data de 28.06.2023. Traducerea autorului: „Furnizarea de arme Ucrainei și sprijinul total acordat Kievului pentru a învinge și evacua armata invadatoare a Rusiei reprezintă o investiție pentru pace. Cel mai bun moment pentru a face această investiție a trecut deja demult. Dar următorul cel mai bun moment este acum.”