În finalul celui de-al treilea sezon din serialul Twin Peaks, magnum opusul extravagant al revoluționarei filmografii a lui David Lynch, personajul Dale Cooper se întreabă, nelămurit: „What year is this?[1]” În contextul universului cinematografic al serialului, interogația respectivă lasă în urmă o încheiere incompletă, deschisă, absconsă (specifică lui Lynch). Disperarea confuză a modului în care întrebarea este formulată și adresată mi-a apărut în minte pe măsură ce răsfoiam relatările presei în legătură cu încoronarea lui Charles al III-lea ca monarh al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, precum și al Regatelor Comunității Națiunilor („Commonwealth”). „Încoronarea a avut loc la Abaţia Westminster, unde Charles depune jurământul, primeşte ungerea cu ulei sfânt şi atributele regale: mantia, globul, sceptrul şi coroana regală Sfântul Edward.”[2] Mantie? Glob? Sceptru? Coroană? Ulei sfânt? În ce an suntem?
Nu vreau ca în acest scurt articol să intru în complexa dezbatere: monarhie versus republică. De fapt… ba da! Tocmai pentru că nu există nicio reală dezbatere sau complexitate în jurul subiectului. În primul rând, instituția monarhiei este strâns legată de succesiunea ereditară la putere – deși există și monarhii elective, acestea reprezintă excepții de la regulă și, de cele mai multe ori, au oricum și o componentă de natură ereditară în procesul de alegere a viitorului suveran. Selecția liderilor pe baza criteriului ereditar este, evident, în completă opoziție cu toate principiile democratice moderne, cu ideea democrației în sine. Atunci când succesiunea ereditară și democrația trebuie totuși reconciliate, de nevoie, precum în cadrul monarhiilor constituționale ce continuă să supraviețuiască mai ales în Occident, această reconciliere nu poate fi decât una artificială, fictivă: instituțiile monarhice dețin roluri politice simbolice, fiindu-le permisă menținerea privilegiilor și a prestigiului în schimbul cutumei de a nu interveni notabil în treburile conducerii statului. Practic, în astfel de cazuri, instituția monarhiei joacă un rol asemănător unei biserici majoritare – iar ritualurile din jurul încoronării lui Charles al III-lea demonstrează din plin asocierea și similaritățile dintre cele două. În al doilea rând, un argument des invocat de susținătorii monarhiei se referă tocmai la aceste state occidentale deosebit de prospere, cu un nivel ridicat de trai și valori democratice extrem de solide. Dacă Danemarca, Norvegia, Suedia, Olanda, Japonia, Canada, Australia sau Noua Zeelandă sunt monarhii, pesemne că respectiva formă de guvernământ este una nu numai compatibilă cu democrația, dar care chiar poate contribui decisiv la succesul acesteia. Dar concluzia respectivă nu rezultă clar în urma unei analize obiective. De exemplu, în cel mai recent Raport al Dezvoltării Umane, în clasamentul realizat pe baza valorilor indicelui dezvoltării umane, 14 din primele 30 de poziții și 5 din primele 10 sunt ocupate de monarhii[3]. Dacă privim proporțional, ținând cont că monarhiile sunt net inferioare din punct de vedere numeric la nivel global și în Europa, statistica poate fi interpretată, într-adevăr, în favoarea monarhiei – totuși, rămâne evident că există numeroase state cu un indice al dezvoltării umane extrem de ridicat, care nu au ca formă de guvernământ monarhia. De asemenea, este dificil să demonstrezi existența unei corelații cauzale între valorile ridicate ale indicelui dezvoltării umane și monarhie, mai ales în condițiile în care aproape toate monarhiile prezente în primele 30 de poziții sunt constituționale, deci influența politică propriu-zisă a instituției monarhice este extrem de atenuată sau chiar inexistentă – cel mult, putem vorbi despre o influență indirectă, foarte dificil de măsurat. În schimb, în republici, instituțiile republicane sunt cele care au responsabilitatea integrală a deciziilor politice. Nu avem cum să trecem cu vederea nici că în rândul monarhiilor se numără și state profund antidemocratice, vinovate de încălcări ale drepturilor omului, precum Arabia Saudită, Kuwait, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Eswatini, Brunei, Bahrain, Oman, Iordania sau Maroc. Privind din această perspectivă, pare mai probabil ca statutul monarhiilor occidentale să fie legat, mai degrabă, de geopolitică și de fondul democratic, decât de forma specifică de guvernământ. În al treilea rând, analizând evoluția politică a lumii, tendința societăților moderne este de a se îndepărta de monarhie: numărul monarhiilor este de multă vreme în scădere, în timp ce al republicilor crește uniform[4], viitorul Regatelor Comunității Națiunilor pare tot mai incert (la fel și prestigiul Commonwealth-ului), pe măsură ce statele membre organizează sau planifică referendumuri pentru a valida transformarea în republici, iar generațiile tinere preferă, în general, republicanismul[5]. Suportul popular pentru a abandona republica în favoarea monarhiei reprezintă o anomalie în lumea democratică a timpurilor noastre – de exemplu, vedem o astfel de tendință în cazul Serbiei, un stat cu severe carențe democratice[6]. Și în România au existat unele opinii favorabile tranziției către monarhie, exprimate de politiceni la nivel înalt, deși articolul 152, alineatul (1) din Constituţia României republicată în 2003 menţionează clar că „forma republicană de guvernământ” nu poate face obiectul revizuirii Constituţiei, deci nu există nicio cale constituțională de a renunța la republică. Cel mai recent, aceste subiecte periculoase pentru ordinea statului de drept au fost lansate în anul 2017, după moartea Regelui Mihai I, de către guvernarea PSD-ALDE, caracterizată de accese naționaliste și eurosceptice.
Când spuneam că nu vreau să intru în „complexa” dezbatere republică versus monarhie, glumeam însă doar pe jumătate. Toate aspectele menționate mai sus au doar o importanță secundară în comparație cu deserviciul ideologic pe care spectacolul afișat de monarhia britanică, odată cu încoronarea noului rege, îl aduce cauzei occidentale. Fastul și opulența ceremoniei se află într-un contrast teribil cu contextul global actual, dominat de războiul din Ucraina și de gravele consecințe sociale, economice și politice ale acestuia, precum și de multiplele crize suprapuse – cea a refugiaților, încălzirea globală și degradarea mediului, reverberațiile pandemiei ș.a.m.d. Marea Britanie reprezintă unul dintre pilonii civilizației occidentale, centrul de greutate al acesteia, alături de progenitura sa de peste ocean. De aceea, ritualurile arhaice și pompoase desfășurate la Londra, care au făcut înconjurul lumii, sunt foarte ușor de speculat de către populiștii din interiorul Occidentului, aliniați intereselor Rusiei. Într-o perioadă în care ne confruntăm cu un reviriment al extremismului și populismului la nivel global, propaganda din ce în ce mai bine coordonată a dictaturilor abia așteaptă un nou prilej pentru a susține că Vestul „imperialist” este condus de elite rupte de realitate, corupte și indiferente față de problemele reale cu care cetățenii se confruntă. Lupta ideologică dintre democrație și totalitarism, care atinge apogeul, probabil, odată cu deschiderea frontului ruso-ucrainean, este una acerbă, iar Occidentul are nevoie să atragă absolut toți partenerii posibili, la nivel global. Orice stat ostil înseamnă încă o erodare a reacției unitare împotriva crimelor lui Putin, încă o șansă pentru acesta de a atenua și ocoli sancțiunile, încă o pată pe prestigiul care a permis Vestului să obțină autoritatea de a dicta regulile internaționale, menținând astfel sub control influența nefastă a tiraniilor precum Rusia, China sau Iran… Există conexiuni indelebile între crimele și atrocitățile colonialismului și instituția monarhiei, în special în ceea ce privește Coroana Britanică[7] – de aceea, asemenea reprezentații de prost gust ale unei instituții vetuste și antireformiste vor readuce de fiecare dată în discuție vinovăția Occidentului și vor inflama statele astăzi suverane, care au suferit în trecut din cauza expansionismului european. Bineînțeles că nu mai există nicio legătură între Occidentul democratic de astăzi și trecutul său imperialist, dar subiectul este ușor de speculat de propaganda Rusiei și a acoliților săi, pentru a atrage noi parteneri – o slăbiciune a Vestului, servită pe tavă celor care contestă regulile democratice occidentale drept forme inovatoare de „colonialism”. Europa ar câștiga foarte mult, din punct de vedere al imaginii, renunțând la un simbol atât de problematic, care nu îi aduce beneficii politice reale, fiind doar un placebo cultural servit de indivizii care nu știu să evite crizele existențiale decât prin doze masive de patriotism irațional.
Se pretinde adesea că monarhia ar reprezenta o modalitate de a conserva identitatea unei națiuni și a asigura continuitatea spiritului său, creând o punte între prezentul și trecutul patriei. Dacă este într-adevăr așa, atunci monarhia reprezintă exact acea parte a identității occidentale pe care trebuie să o lăsăm în urmă odată cu modernitatea ideologică, morală și instituțională, o tradiție ce și-a epuizat rațiunea de a fi, trecutul pe care merită să îl uităm. Valorile și principiile curente ale Occidentului sunt mult mai bine simbolizate de sobrietatea și demnitatea ceremoniilor laice prin care se efectuează, conform opțiunilor exprimate de populație, transferul de putere în cadrul republicilor. „După binecuvântare, monarhul s-a mutat pe tron iar membrii familiei regale şi reprezentanţi ai nobilimii au îngenuncheat în faţa sa.”[8] În ce an suntem?
[1] Mark Frost, David Lynch, Twin Peaks, scenariu de film, 2017. Traducerea autorului: „În ce an suntem?”
[2] Mugur Mihăiță, „Charles al III-lea uns și încoronat Rege al Marii Britanii şi Irlandei de Nord”, RFI România, 06.05.2023, https://www.rfi.ro/politica-155563-charles-al-iii-lea-uns-si-incoronat-rege-al-marii-britanii-si-irlandei-de-nord, accesat în data de 07.05.2023.
[3] UNDP (United Nations Development Programme), Human Development Report 2021-2022: Uncertain Times, Unsettled Lives: Shaping our Future in a Transforming World, New York, 2022, p. 272, https://hdr.undp.org/content/human-development-report-2021-22, accesat în data de 07.05.2023.
[4] Gerring, J., Wig, T., Veenendaal, W., Weitzel, D., Teorell, J., & Kikuta, K. „Why Monarchy? The Rise and Demise of a Regime Type”, Comparative Political Studies, 2021, 54(3–4), 585–622, https://doi.org/10.1177/0010414020938090, accesat în data de 07.05.2023.
[5] John Curtice, „Public support for the monarchy is lowest among young Britons, but that’s nothing new”, PBS, 15.09.2022, https://www.pbs.org/newshour/world/public-support-for-the-monarchy-is-lowest-among-young-britons-but-thats-nothing-new, accesat în data de 07.05.2023.
[6] Michael Roberts, „64% of Serbians polled vote for Monarchy over Republic”, Balkans.com, 09.05.2011, https://web.archive.org/web/20110711064518/http://www.balkans.com/open-news.php?uniquenumber=104379, accesat în data de 08.05.2023.
[7] Janelle Griffith, „Queen Elizabeth’s death revives criticism of Britain’s legacy of colonialism”, NBC News, 09.09.2022, https://www.nbcnews.com/news/world/queen-elizabeths-death-revives-criticism-britains-legacy-colonialism-rcna46942, accesat în data de 08.05.2023.
[8] „Încoronarea Regelui Charles III, «Unsul lui Dumnezeu». Cele nouă momente esențiale ale ceremoniei”, Știrile PRO TV, 06.05.2023, https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/incoronarea-regelui-charles-iii-zunsul-lui-dumnezeu-cele-noua-momente-esentiale-ale-ceremoniei.html, accesat în data de 10.05.2023.