În timp ce parcurgeam știrile zilelor trecute, transferul semiautomat al informațiilor amenințătoare din ecran în celulele mele nervoase a fost întrerupt de o mențiune complet neașteptată: „Un palid punct albastru” de Carl Sagan, una dintre cărțile mele preferate și, consider cu tărie, una dintre operele majore ale filosofiei moderne. Titlul respectiv s-a furișat în lumea actualităților odată cu instalarea în funcție a noii directoare a prestigiosului Centru de Zbor Spațial Goddard din cadrul NASA, dr. Makenzie Lystrup, care a ales să depună jurământul de învestitură cu mâna pe lucrarea lui Sagan, și nu pe Biblie, așa cum este, evident, cutumiar[1].
Știrea respectivă a generat, în mintea mea, două fluxuri de gânduri. În primul rând, desigur, este vorba despre reflecțiile inevitabile asupra tenacității cu care arhaismul intelectual și ideologic continuă să supraviețuiască în lumea modernă, cu urmări tragice. Așa cum am mai afirmat-o și în alte contexte, toate ideile necesare pentru a conviețui în pace cu semenii noștri au fost deja plantate în mediul cultural („Un palid punct albastru” aducând un uriaș aport în acest sens) – răul reciproc produs în mod voluntar de către oameni reprezintă o consecință directă a credinței oarbe în diverse dogme primitive. Parcurgând comentariile expuse pe rețelele de socializare în legătură cu subiectul, resimți brutal malignitatea iraționalității – ofer aici doar o mostră, urarea creștinească a unui habotnic: „Să ajungă ca el, dacă îl admiră așa mult” (Sagan a murit în 1996, la vârsta de 62 de ani, după o luptă de doi ani cu sindromul mielodisplazic). Conservatorismul religios antiștiințific (manifestat în cazul de față prin desconsiderarea totală a ființei umane care a încălcat o tradiție simbolică – venerarea superstiției în dauna umanismului) rămâne una dintre principalele surse ideologice din care izvorăsc crima, suferința și teroarea – de aici își extrag rațiunea de a fi Statul Islamic, Vladimir Putin sau Donald Trump, dar și toți măcelarii anonimi ce seamănă ură, discordie și violență în cadrul societății, în numele unor fantezii mitologice personale.
În al doilea rând, am realizat (sau, mai degrabă, mi-am reamintit) că o mare parte a umanității rămâne complet ignorantă în privința faptului că traversăm, chiar acum, cea mai spectaculoasă și importantă perioadă a explorării spațiale de după marile performanțe înregistrate în stadiile incipiente ale erei spațiale (precum programul Apollo). Subiectul a crescut considerabil în popularitate în ultimii ani, însă nu datorită realizărilor efective înregistrate de exploratorii cosmici. Un prim val de vizibilitate a fost generat de „comercializarea” spațiului – în urma unui program solid dirijat de NASA, orbita joasă a Pământului a început să trezească interesul operatorilor privați, iar mai mulți miliardari și-au propus să devină astronauți sau măcar „jucători” importanți în domeniu (ceea ce nu reprezintă deloc un aspect negativ, contrar aparențelor[2]). Mai recent, în noua ordine globală născută după 24 februarie 2022, orbita Pământului a căpătat o importanță strategică accentuată, capacitatea de a îți a proteja sateliții proprii sau de a îi distruge pe cei ai inamicului devenind o parte integrantă a conflictelor militare moderne.
Însă dincolo de funcțiile și obiectivele sale cotidiene (civile sau militare), domeniul explorării spațiale traversează o perioadă care va marca profund viitorul și cultura omenirii, gradul în care specia noastră este capabilă să cunoască realitatea obiectivă și să își lase amprenta asupra sa, identitatea și rațiunea de a fi ale umanității. Deoarece în această serie de articole îmi propun să fiu succint (o sarcină extrem de anevoioasă), voi enumera doar patru exemple reprezentative, însoțite de câteva detalii esențiale:
(1) Omenirea va deveni, cu adevărat, o specie interplanetară. Pentru prima dată după încheierea programului Apollo (1972), omenirea dispune de o rachetă (Space Launch System) și o navă spațială umană (Orion) funcționale, capabile să părăsească orbita planetei noastre, precum și de un program solid (Artemis), beneficiind de susținere politică și bugetară deplină, care va duce cu siguranță la îndeplinire acest obiectiv. Au existat după Apollo 17, ultima misiune selenară cu echipaj uman, numeroase încercări de a resuscita explorarea spațială umană de dincolo de orbita terestră joasă, însă costurile exagerate sau lipsa unei susțineri politice pe termen lung au avut ca rezultat, invariabil, prăbușirea exasperantă a tuturor acestor propuneri. Artemis a depășit demult punctul critic – primul test integrat Space Launch System și Orion a fost îndeplinit cu succes, iar echipajul misiunii Artemis II, programată pentru finalul anului viitor (deși va fi, cel mai probabil, decalată cu câteva luni bune, așa cum se întâmplă aproape mereu în acest domeniu complex de activitate) a fost deja desemnat. În cadrul misiunii, oamenii vor părăsi orbita planetei Pământ, pentru prima dată după mai bine de cinci decenii, și vor ajunge în vecinătatea Lunii – iar momentul istoric se va produce în viitorul foarte apropiat, poate chiar anul următor! Mai departe, probabil cândva după 2025, Artemis III va progresa către următorul nivel, aselenizând. Este remarcabil și faptul că programul Artemis (spre deosebire de Apollo) are în vedere o prezență pe termen lung a astronauților în spațiul cislunar și pe suprafața Lunii, fiind construit în jurul parteneriatelor transnaționale, după modelul de succes al Stației Spațiale Internaționale, dar și al celor cu entități private ale industriei aerospațiale. De asemenea, Artemis este menit să reprezinte o etapă intermediară către următoarea mare destinație cosmică a speciei noastre – explorarea umană a planetei Marte.
(2) Omenirea va desluși istoria planetei Marte. Un alt obiectiv major al explorării spațiale, care, din cauza resurselor considerabile necesare și a complexității tehnologice pe care o presupune, a părut mereu situat la o distanță de aproximativ două decenii în viitor, este în curs de îndeplinire chiar în timp ce citiți aceste rânduri. Programul de colectare și transportare către Pământ a unor mostre de roci marțiene beneficiază, la fel ca Artemis, de susținere politică și bugetară, avansând considerabil și decisiv în ultima perioadă. Rover-ul Perseverance, aflat pe suprafața planetei Marte, deja culege mostrele respective, care vor fi aduse în laboratoarele oamenilor de știință de pe Pământ la începutul deceniului viitor. Deși calendarul rămâne unul ambițios și mai sunt necesare unele progrese tehnologice, este clar că programul chiar se întâmplă și nu mai reprezintă doar un obiectiv teoretic. Mai mult, cel mai recent studiu decenal pentru planetologie (un raport prestigios și extrem de influent care sintetizează și stabilește prioritățile comunității științifice în domeniu) a numit programul de obținere a mostrelor marțiene principala prioritate în perioada 2023-2032.
(3) Omenirea va explora lumile puțin (sau deloc) explorate ale depărtărilor Sistemului Solar. După numeroase turbulențe, rătăciri și provocări, explorarea spațială robotică pare că înaintează și ea, hotărât, către următoarea etapă firească – studiul in situ al obiectelor de dincolo de centura de asteroizi, izolate în depărtările încă puțin explorate ale Sistemului Solar. Dacă, până acum, New Horizons (care a explorat Pluto și, ulterior, 486958 Arrokoth – un obiect din Centura Kuiper) sau Juno (Jupiter) rămâneau vârfuri izolate ale unui program instabil, este clar că Europa, Enceladus, Titan, Uranus sau Neptun vor fi în centrul preocupărilor planetologiei viitorului imediat. Agenția Spațială Europeană a lansat deja sonda JUICE (prima misiune care va orbita un alt satelit natural decât Luna – Ganymede) către sateliții galileeni ai lui Jupiter, iar, anul viitor, acesteia i se va alătura misiunea NASA Europa Clipper. Europa, cu oceanul său subteran de apă în stare lichidă, rămâne una dintre cele mai interesante destinații spațiale, mai ales din punct de vedere al astrobiologiei. Studiul decenal a numit ca priorități maxime, după campania de colectare a mostrelor marțiene, lansarea unei misiuni către Uranus (satelit plus sondă atmosferică) și a unei sonde care să exploreze Enceladus. Uranus (la fel ca Neptun) nu a fost vizitată decât o singură dată de umanitate, prin intermediul mesagerului robotic Voyager 2, la finalul anilor ’80, în timp ce micuțul satelit al lui Saturn reprezintă unul dintre cele mai promițătoare locuri din Sistemul Solar pentru descoperirea vieții (având, la fel ca Europa, un ocean subteran, dar și gheizere care împroașcă apă în spațiu). O altă fascinantă misiune în lumea planetelor de dincolo de centura de asteroizi, deja aprobată de NASA, va fi Dragonfly – care va explora satelitul Titan, prin intermediul unei drone.
(4) Omenirea își dezvoltă cu rapiditate arsenalul tehnologic spațial. Deși prima încercare de test orbital s-a încheiat cu explozia vehicului acum câteva zile, un alt subiect extrem de important pe care vreau să îl menționez este programul Starship al celor de la SpaceX. Starship va fi cel mai puternic vehicul de lansare în spațiu din istoria umanității și va fi complet reutilizabil – de asemenea, NASA va folosi o variantă a sa pentru prima aselenizare cu echipaj uman din cadrul programului Artemis. Compania SpaceX a bifat, în trecut, numeroase succese majore care păreau extrem de improbabile la acel moment, iar astăzi este unul dintre cei mai importanți actori pe scena industriei aerospațiale, având la activ recorduri și premiere impresionante. Rachetele sale Falcon 9 și Falcon Heavy s-au dovedit extrem de fiabile, navele automate Dragon Cargo aprovizionează constant Stația Spațială Internațională, iar capsula Crew Dragon a permis Statelor Unite ale Americii să lanseze din nou astronauți pe orbită, după retragerea vehiculului Space Shuttle, punând capăt unei îndelungate și riscante dependențe a astronauților americani de navele rusești Soyuz. Este aproape o certitudine că, după ce va depăși obstacolele inițiale, Starship va schimba ireversibil explorarea spațială.
Acestea sunt, cum spuneam, doar câteva exemple esențiale, dar evenimentele recente din domeniul explorării spațiale devin tot mai impresionante și entuziasmante. Însă omul timpurilor noastre este omul trecutului – omul în ochii căruia se reflectă distrugerea, războiul, ciuperca atomică – omul al cărui spirit devine o oglindă retrovizoare. Ce interes îi mai pot trezi asemenea acțiuni futuriste? Nu cumva sondele spațiale sunt doar fier vechi? Lumina stelelor nu va mai răzbate în iarna nucleară, în buncăre și morminte… Omul trecutului trebuie să fie interesat de explorarea spațială, în primul rând, tocmai pentru că acest domeniu reprezintă un leac facil pentru deficiența de viitor – o activitate globală, desfășurată în numele păcii și al progresului, care stimulează tot ceea ce specia noastră are mai bun din punct de vedere intelectual și ne poate ajuta să ne croim un viitor comun prosper, pașnic, galactic. Totodată, explorarea spațială oferă și o cale de a ieși din ciclul dependenței teribile de speranțe – lupta psihologică absurdă cu realitatea obiectivă și cu arhitectura naturii umane. Îmi este imposibil să nutresc vreo speranță durabilă: sunt condamnat pe viață să fiu prizonierul unui corp muritor, iar istoria speciei și teroarea curg împreună către viitor, împărțind, de cele mai multe ori, aceeași albie însângerată. Universul există însă în afara domeniului în care speranțele se nasc și, mai ales, inevitabil, mor. Explorarea spațiului cosmic generează imagini, idei și emoții ce transcend condiția umană, tocmai pentru că activează într-un mediu situat deasupra speranțelor. Aici, jos, tribalismul continuă să domnească – și avem atât de puține mijloace la dispoziție pentru a i ne împotrivi. Să „juri” (transformarea gândirii magice în simbolism, un test important de maturitate, este departe de a se fi încheiat) pe o altă carte decât cea preferată de majoritatea numerică sau a puterii te poate expune riscului de a fi linșat psihologic, dacă nu chiar fizic. Doar transcenderea domeniului speranțelor, prin transferul conștiinței umane în spațiul cosmic, ne poate reda… speranța (cum spunea și Carl Sagan în „Un palid punct albastru”, privind Pământul în contextul său real, astronomic, devine evident că salvarea nu poate veni decât din partea noastră; nu există vreun ajutor exterior pe care să ne bazăm – doar întunericul interplanetar).
Umanismul ireversibil nu se va naște decât atunci când vom lăsa umanitatea în urmă, privind-o din exterior – dezumanizarea este o consecință a cantonării excesive în tot ceea ce este uman. De aceea, rachetele (propulsate de furia inumană a fizicii) trebuie să ne dezvăluie sălbăticia cosmică virgină, situată deasupra speranțelor. Transcenderea speranțelor rămâne singura noastră speranță.
[1] Vishwam Sankaran, „New Nasa director swears oath on Carl Sagan’s ‘Pale Blue Dot’ instead of Bible”, The Independent, 11.04.2023, https://www.independent.co.uk/space/nasa-director-carl-sagan-oath-b2317698.html?fbclid=IwAR2xLnl9UuxDUoJMkfO6ipys7gxGlSuUIkWw-d4niT57HhpWUr6i0V_ypFo, accesat în data de 19.04.2023.
[2] Alan Yuhas, „The new space race: how billionaires launched the next era of exploration”, The Guardian, 09.02.2018, https://www.theguardian.com/science/2018/feb/09/new-space-race-billionaires-elon-musk-jeff-bezos, accesat în data de 19.04.2023.