La trei zile de la asasinarea activistului american de extremă dreapta Charlie Kirk, toate fațetele evenimentului au fost demult aduse în discuție și epuizate în agora hiperactivă a cotidianului, deci Internetului – din păcate, finalitatea acestei hiperactivități nefiind niciodată dorința onestă a unei înțelegeri corecte. Totuși, consider că este necesar să cernem puțin cele două perspective principale asupra evenimentului (celebrarea asasinatului, respectiv transformarea lui Kirk într-un martir politic), să le așezăm în contextul corect, pentru a putea extrage concluziile firești.
Prima perspectivă: reacțiile pozitive apărute față de eliminarea lui Kirk, ca reprezentant al unui curent politic extremist, antidemocratic. Față de această atitudine, trebuie subliniat caracterul repugnant al aclamării oricărui tip de violență, cu atât mai mult atunci când este vorba despre omucidere, cu atât mai mult atunci când este vorba despre violență politică (fiind un tip de acțiune care lovește adânc în zona principiilor democratice fundamentale), precum și incompatibilitatea unei asemenea reacții cu umanismul pe care o democrație liberală funcțională trebuie să fie bazată. Celebrarea oricărui asasinat, pe lângă faptul că reprezintă un comportament indezirabil social, implică, totodată, acceptarea nu numai a pedepsei capitale, dar și a execuției extrajudiciare drept reacții legitime. Or, acestea nu sunt congruente cu democrația, în niciun context imaginabil.
A doua perspectivă: Kirk a fost un martir, ucis în mod tragic din cauza convingerilor sale politice – și atât. Privind din acest unghi opus, nu este corect să excluzi, pur și simplu, din context, toate declarațiile sinistre și extraordinar de nocive din punct de vedere social emise de personajul respectiv – în special, direct relevante pentru context, cele privind restricțiile pentru deținerea armelor letale de foc (așa cum știm, acestea reprezentând o adevărată molimă în Statele Unite ale Americii). De exemplu, nu avem cum să ignorăm citatul devenit deja arhicunoscut, clasic:
„I think it’s worth it to have a cost of, unfortunately, some gun deaths every single year so that we can have the second amendment to protect our other God-given rights. That is a prudent deal. It is rational.”[1]
Dacă susții public, cu patos, că „merită” să existe un număr de victime colaterale, pentru a proteja dreptul „sacru” de a deține arme, conferit americanilor de către capriciosul lor Dumnezeu biblic-constituțional, atunci nu văd prin ce artificiu logic sau moral ar putea fi Charlie Kirk exonerat de riscul potențial de a face parte, la rândul său, din această categorie ghinionistă. Sau era domnul Kirk dispus să își asume „sacrificiul” doar în numele altora? Atenție, nu este vorba aici de a considera crima îndreptățită în vreun fel, ci de a înțelege cauzalitatea rațională a acțiunilor politice: încurajarea violenței va crea violență, radicalizarea discursului va crea radicalizare, degradarea voită a instituțiilor și a statului de drept va crea anarhie – glorificarea armelor de foc va crește numărul de gloanțe care zboară prin aer.
Să remarcăm, de asemenea, că respingerea primei perspective (celebrarea) este destul de puțin controversată în rândul lumii politice democratice: chiar și în SUA, figurile de seamă ale Partidului Democrat, fiind raționale și culte din punct de vedere politic, au condamnat fără echivoc asasinatul, așa cum au condamnat anterior și atentatul eșuat la adresa lui Donald Trump. În sens invers, asasinarea Melissei Hortman sau atacul brutal care o viza pe Nancy Pelosi nu au fost condamnate de către republicani – fiind, în general, aplaudate, ironizate, ignorate, minimalizate sau îngropate în uzualele dejecții ale teoriilor conspirației.
Acestea fiind faptele bine-cunoscute, să efectuăm, acum, următorul pas, tratând nuanța pe care o consider esențială. Lumea extremismului politic care contestă astăzi sistemele democratice clasice este definită de o aversiune generalizată față de raționalitate și de o apetență neînfrânată pentru irațional. Toate curentele ideologice înscrise în această direcție se condensează întotdeauna în jurul unor credințe ce resping categoric realitatea obiectivă, cognoscibilă prin mecanisme raționale predictibile: fie că este vorba de habotnicia creștină sau islamică, de diverse forme de misticism, de contestarea unor adevăruri obiective evidente sau de inepuizabilele teorii ale conspirației. Această disociere radicală față de modul în care experimentează realitatea toți ceilalți, toți cei neînregimentați în cultul politic-ideologic respectiv, anulează posibilitatea unei dezbateri argumentate între părți, și implicit a unui compromis de bună credință cu punctele de vedere contrare. De aceea, indiferent de numărul mare de adepți pe care aceste mișcări îl pot antrena, nu poate fi vreodată vorba despre acțiuni democratice venite din partea lor, dincolo de registrul declarațiilor nefondate (democrația fiind echivalentă cu dialogul, compromisul, toleranța și nonviolența). În același timp, din cauza respingerii mecanismelor raționale, este inevitabilă acumularea unui decalaj continuu între fantezia întreținută de ideologie și modul în care decurge efectiv realitatea comună – o tensiune seismică a cărei eliberare se va produce, în cele din urmă, sub o formă sau alta. Respingând logica și rațiunea, singurele mecanisme care pot realiza o conexiune corectă între cauze și efecte, adepții noului extremism politic instaurează, practic, un sistem de organizare socială care aduce aminte, mai degrabă, de vremurile de dinaintea iluminismului și revoluției științifice moderne, în care tot ceea ce se petrecea în societate părea complet arbitrar, incontrolabil, iar singurul mod imaginabil de a reacționa era apelul la superstiție, la prosternarea în fața supraumanului.
Astfel, din poziția în care s-au autoexilat, extremiștii nu mai sunt demult înzestrați cu instrumentele de bază de care ar avea nevoie pentru a efectua conexiuni cauzale firești. De exemplu, în afara cultului politic republican, este evidentă conexiunea dintre precaritatea climatului politic-social actual și numeroasele acțiuni întreprinse anterior de către aceștia împotriva statului de drept și a proceselor democratice firești: încercarea de insurecție și asaltul asupra Capitoliului, contestarea nefondată a rezultatelor alegerilor prezidențiale, discursul belicos constant, demonizarea tuturor opozanților politici și instigarea în mod deschis la acțiuni violente împotriva acestora sau a unor întregi categorii etnice sau sociale ș.a.m.d. Normalizarea și propovăduirea violenței vor genera o violență generalizată. Uneori, aceasta se va răsfrânge inclusiv împotriva propriei facțiuni politice. Iată, asumarea „costului” de a avea atentate armate de dragul protejării celui de-al doilea amendament se poate răsfrânge și împotriva propriei persoane. Nu există formule magice și vrăji care să ne poată proteja, pe niciunii dintre noi, de duhul rău al violenței eliberate prin prăbușirea fragilelor structuri sociale și politice în urma unor relații cauză-efect cognoscibile doar în plan rațional. Sau, pentru a folosi referințe de care să nu se teamă inamicii rațiunii, „ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Noul Testament, Galateni 6:7).
Societatea este construită din materie, nu din rugăciuni, iar gloanțele pătrund și prin carnea celor care consideră că au o linie directă de comunicare cu divinitatea. Rațiunea este singura care poate oferi protecție: în ultimă instanță prin inventarea și confecționarea vestelor antiglonț – dar, preferabil, oferind argumentele și măsurile necesare pentru a suprima din fașă cauzele care determină oamenii să își exprime opiniile prin gloanțe.
[1] Chris Stein, „Charlie Kirk in his own words: ‘prowling Blacks’ and ‘the great replacement strategy’”, The Guardian, 12.09.2025, https://www.theguardian.com/us-news/2025/sep/11/charlie-kirk-quotes-beliefs, accesat în data de 13.09.2025.