Piatra Craiului este un masiv muntos olimpian, cucerirea crestelor sale presupunând, indiferent de direcția de abordare aleasă, escaladarea unor pante lungi, abrupte și, majoritatea, „tehnice” și „expuse”. Acesta este prețul pe care trebuie să îl plătești pentru a îți câștiga dreptul de a accede în lumea contorsionată a piscurilor palide și celeste. Multe dintre căile de acces către înălțimile supreme ale Pietrei Craiului sunt adevărate râuri de grohotiș, a căror instabilitate este direct proporțională, desigur, cu declivitatea. Pentru a naviga cu succes prin aceste portaluri stâncoase, patrulate de entități vampirice, care sorb energia biologică a ființei umane, împingând-o către o stare de încordare similară rigor mortis, trebuie să cooperezi cu inteligența colectivă a grohotișului. Nu ai cum să lupți cu precaritatea echilibrului vânat permanent de gravitație. Nici măcar nu ai voie să speri a găsi o piatră suficient de bine ancorată, care să îți ofere un punct imperturbabil de sprijin. Rigide pe cont propriu, unitățile de piatră care alcătuiesc grohotișul capătă, împreună, caracteristici fluide. Singurul mod de a înainta este să te lași în voia grohotișului, să știi să aluneci, să te oprești, să suferi alături de el, să te unduiești odată cu valurile sale – să fii o piatră într-un râu de pietre. Nu poți raționa cu grohotișul, nu îl poți învinge – dar, în același timp, nici reconcilierea nu este posibilă (nu poți negocia cu grohotișul). Ești obligat să îți acordezi acțiunile, tonusul și moralul după tonul său. Grohotișul te inițiază în resemnarea obligatorie aflată la baza fiecărui pas – o resemnare activă, pentru care trebuie să muncești. Vei înainta doar cât îți va permite grohotișul. Te vei prăbuși odată cu el, iar fibrele musculare îți vor deveni corzi întinse de-a lungul versantului. Echilibrul se va contura post-factum, ca o rezultantă a tuturor dezechilibrelor care te-au propulsat.
*
Diviziunile calendaristice și orare nu reprezintă doar un cadru structural, o busolă care permite ființei umane să se orienteze către punctele cardinale ce definesc un ocean altfel nediferențiat de timp primordial, colorat înspre extremități în nuanțele absurdului și infinitului – în același timp, ele îi oferă, neîncetat, șansa repetitivă a câte unui nou început. O curgere omogenă și nedefinită a timpului ar anula posibilitatea redempțiunii sau a resurecției morale, permițând doar reflecțiile retroactive. Așa, în schimb, fiecare oră, zi, săptămână, lună reprezintă tot atâtea praguri care ne permit să spoim încă o dată tabloul încărcat de elemente din fața noastră, pentru a îl transforma într-o nouă tabula rasa artificială și strălucitoare ca o oglindă – câte un nou nou început după fiecare vechi nou început expirat. Scoatem din pământ steagul de finiș pe care chiar noi îl ancoraserăm în acel punct și îl mutăm, fără prea multe remușcări, ceva mai înainte pe traseu – finișul vechi devine, acum, noul start. Finalul nu este, în final, decât suma tuturor începuturilor care l-au precedat fără succes – iar începutul setează, doar, ordinul de magnitudine al provizoratului emanat de următorul final.
Nu am înțeles niciodată aversiunea generală față de dimineața zilei de luni. Cred că nu există niciunde o puritate mai mare de-a lungul haoticului calendar uman. Săptămâna este o diviziune temporală fundamentală, circulară, în jurul căreia gravitează numeroase acțiuni și cicluri relevante pentru viața prezentă a fiecărui individ. De regulă, începutul unui nou an este considerat, mai degrabă, punctul cel mai potrivit din care să derulăm noi planuri, obiective, viziuni și perspective individuale. Dar, în primul rând, frecvența începuturilor de an este mult prea rară… Săptămânile ne permit câte un nou început în fiecare săptămână – și tot atâtea eșecuri depășite cu succes! În al doilea rând, începutul anului calendaristic este un eveniment prea încărcat de gravitate, nostalgie și anxietate. Pentru exprimarea vârstei umane este folosită în mod cutumiar unitatea de măsură a anilor, numărul maxim fiind, cu rare excepții, de ordinul zecilor – de aceea, fiecare început de an lasă urme prea adânci și bine definite, vizibile de la mare depărtare – vizibile în calendar și în oglindă. Un an din câteva zeci de ani are o pondere atât de mare, încât creează din start o presiune covârșitoare, care eclipsează alte gânduri. Vârsta umană exprimată în săptămâni este mult mai suplă – nu zăbovim niciodată pentru a calcula numărul estimativ de săptămâni pe care le-am mai avea la dispoziție. Iar, în direcția cealaltă, distanța dintre săptămână și ore rămâne una suficient de liniștitoare. Pentru că trebuie să ne fie teamă, să ne fie extrem de teamă de oră: aici este locul în care curbele tensionate ale mediului spațio-temporal converg, unde consuetudinile irecuzabile ale continuumului lucidității și străvezimea suprarealistă a fiecărui punct individual de pe dreapta conștiinței se suprapun. Întotdeauna simt cum nimicul țâșnește, concret, dintre cifrele șase și șapte de pe cadranul ceasului: și șase minute este mai aproape de fix – și șapte minute deja se zbate să fie aproximat drept și jumătate (la fel și în cazul minutelor treizeci și șase și treizeci și șapte, în raport cu următoarea jumătate de oră). Aici, între șase și șapte, în timp ce suntem striviți de o entitate masivă, dar nedetectabilă electromagnetic, realizăm că nu cunoaștem nicio fărâmă din limbajul realității, că venerăm mecanic un mit, o tradiție, o religie a timpului, în lipsa unei alte metodologii mai facile. Orele sunt pietre izolate prăbușindu-se în zbieretele văilor. Săptămânile deja capătă o oarecare coeziune, vagă, dar sesizabilă. Cel mai bine ar fi să ne îndepărtăm, așadar, cât mai mult de ore, cu precauție, și să pășim, clătinându-ne, pe grohotișul săptămânilor.
*
Odată ce am reușit să îmi eliberez, puțin câte puțin, articolele din menghina nemiloasă a observațiilor politice, care creau aparența apartenenței mele lumești, am constatat că nu pot scrie cu adevărat despre altceva în afară de mine însumi. Șocat de această observație aspră, m-am întors și am analizat cu mai multă atenție toate volumele pe care le-am publicat și scris anterior: din nou, pe toate paginile, în toate rândurile, nu exista absolut nimic în afară de mine. Opera mea este doar o chinuitoare râșniță în care macin o filosofie care nu cunoaște decât persoana întâi – eu sunt singura temă pe care o dezbat. Mi-aș dori să pot simți un altruism veritabil, doar pentru a îl păstra numai pentru mine! Mi-aș dori să fiu un om bun și onest, doar pentru a mă putea mândri cu însușirile mele în fața tuturor! Mi-aș dori să fiu relevant pentru un public mai larg, doar pentru a îmi deversa sinele hipertrofiat asupra cât mai multor conștiințe. Îmi este greu să explic acest egocentrism cardinal; cred că nici măcar semenii care îmi poartă cea mai profundă antipatie nu sunt mai sătuli de mine decât sunt eu însumi. Îmi cunosc pe îndelete toate tertipurile, slăbiciunile, diversiunile, mașinațiile. Sunt un profet atotștiutor al sinelui. Mi-aș dori atât de mult să cunosc și ceva plasat în afara veșnicei și monotonei perspective omnisciente asupra sinelui – să fiu luat prin surprindere de câte un eșec lamentabil sau, cine știe, să fiu impresionat de o acțiune personală care nu mă dezgustă a priori, pentru că îi cunosc deja motivațiile reale și îi citesc viitorul. Ce n-aș da să îi pot adresa oracolului existenței o întrebare al cărei răspuns să nu îl fi formulat eu în prealabil! Probabil că totul se reduce, în esență, la un fel de instinct literar de supraviețuire și reproducere, experimentat în mod direct, fără a fi cosmetizat sau reprimat. Când lumea este tăcută sau neinteligibilă, trebuie să suplinim și să însuflețim noi totul, să facem lumea să vorbească prin glasul nostru. Trebuie să vorbim în locul trecutului și al viitorului, în locul zeilor, al Cosmosului. Trebuie să fim, pe rând și simultan, toate acestea. Omul este un actor desăvârșit din naștere, dar, chiar și așa, câte roluri să fie capabil să își asume?
Am încercat, așadar, să privesc din nou către exterior – însă am sfârșit doar prin a reveni, împleticindu-mă, în interiorul existenței mele pentru o singură persoană, încercând să îmi recapăt saturația optimă de oxigen din sânge. În exterior, cât timp ne deplasăm în mediul social, totul este politică – politica reprezintă singurul limbaj comun care circulă în cadrul societății. Contrar opiniei la modă, nu este nimic în neregulă, în mod intrinsec, cu politica și nu există nicio alternativă rațională și realistă. De fapt, reformulez: nu există nicio alternativă rațională și realistă pentru cei preocupați de valori umaniste – alternativa la politică este lupta deschisă pentru supraviețuirea unor entități specifice. Politica înseamnă comunicare și compromis între entități diferite; de aceea, atunci când comunicarea și compromisul dispar, limbajul politic devine insignifiant și părțile implicate încep să comunice prin intermediul forței. Oricare ar fi culmile abjecției pe care le atinge politica, alunecarea către forță reprezintă întotdeauna un regres către o formă dezarticulată și primitivă de comunicare. Deși abandonarea politicii reprezintă un regres, a tolera politica pe termen lung presupune totuși prezența unei gene sociale pe care nu mi-a fost dat să o posed. Existența mea în lume și pentru lume nu are cum să fie decât una factice. Singura existență veritabilă pe care o cunosc este existența mea singulară, care oricum deja implică o persoană în plus (eu însumi) față de numărul optim de persoane pe care l-aș putea tolera. Să exiști fără a fi – nivelul suprem al transcendenței.
*
În fiecare dimineață de luni, aleg să mă deplasez cu o corectă și rațională resemnare către următorul eșec, către următoarea prăbușire în fosele abisale din jurul zonelor de subducție formate la contactul conștiinței cu multiplicitatea dependențelor. Las grohotișul fiecărei săptămâni să îmi dicteze viteza optimă și ritmul deplasării, pentru că simpla ascensiune, după propriile condiții, a încetat demult să fie o variantă rezonabilă. Sub covorul de grohotiș, undeva între șase și șapte, se întinde atotcuprinzător un imperiu sinistru a cărui suveranitate refuz să o recunosc.
Există pante atât de abrupte, încât grohotișul instabil reprezintă unicul punct de sprijin – în absența lui, solul mult prea înclinat ne-ar fi respins decisiv, cu dezgust, pretențiile de verticalitate.
Oare muntele pe care îl urca Sisif era acoperit de grohotiș?