„I say unto thee, rise up and walk.
None of your bones are broken”[1]
Acum mulți ani (aș putea calcula numărul exact, dar nu este, oare, cuvântul ales – „mulți” – mai precis și durabil?) înaintam, pe muchia înserării, către Focul Viu din Terca, aprins în sălbăticia muribundă (totul este muribund) din introvertita vecinătate a Munților Buzăului. Eram însoțit de câteva persoane apropiate, o parte dintre ele rămase demult de partea cealaltă a riftului timpului și solubilizate letal în depărtări. Experiența s-a mulat pe traiectoria în spirală descendentă a unui veritabil act ritualic: fulgi răzleți de zăpadă au început să se pogoare epidemic asupra pământului, dizolvându-se în flăcările născute din țărână, care ni s-au arătat subit și anemic-angelic la capătul unui pelerinaj umil în templul vegetației circumspecte. Focul Viu ia ființă datorită unui depozit subteran de gaze naturale, care răzbat către suprafață prin fisuri ale scoarței terestre și se aprind, spontan sau nu – concret: flăcări arzând direct pe sol. Dar, spre deosebire de dramatismul vizual pe care asemenea fenomene relativ neobișnuite ni-l trezesc, probabil, în minte (precum craterul Darvaza, așa-numita Poartă a Iadului din Turkmenistan), timidul Foc Viu din satul Terca, comuna Lopătari pare unul mult mai apropiat de proporțiile ființei și ferit de excesele naturii cuprinse de turbarea înflăcărată a propriei puteri (incendii de pădure, vulcani împroșcând lavă, descărcări electrice). Indecis, plăpând, vulnerabil, lipsit de vlagă, Focul Viu nu își asumă o aură de forță a naturii, nu se ridică semeț pe fundalul cerului, nu privește de sus pământenii, dintr-un plan nomologic. El rămâne al pământului, din pământ, ascuns, discret, obsecvios, aproape insolit prin indiferența sa față de măreția pe care nimic nu l-ar împiedica, teoretic, să o atingă – viu.
Avem cu toții (conștient sau nu, voluntar sau nu) în tolbă o colecție de momente rare în care, sub acțiunea unor factori specifici, voliționali sau nu, existența a fost decojită, crusta sa, altfel, de o duritate extremă, a fost îndepărtată și ne-au fost dezvăluite regiuni brute și moi din miezul tăcut al realității, aflate dincolo de ființă și percepție – regiuni din care izvorăște un Foc Viu, la fel de instabil, capricios și impredictibil precum Focul Viu. Cei mai slabi dintre noi interpretează asemenea experiențe radiante într-o notă religioasă sau superstițios-superficial-spirituală, rămânând blocați în fața neașteptatei și neobișnuitei reflecții luminoase, precum un animal în fața farurilor automobilului, sacrificând fiecare sămânță de revelație pe altarul toposului cel mai ieftin și tocit. Alții refuză să recunoască veridicitatea momentului și preferă să privească rapid în partea opusă, conservându-și incombustibilitatea cu orice preț, dezmierdând cu gingășie și noblețe viața exprimată prin indicatori economici, desfășurată după calendarul cosmic al retribuției lunare. Alții cred că Focul Viu este alienabil (îl pot achiziționa și asimila în patrimoniu) sau menit să le ardă grăsimile în exces, să le incinereze turpitudinile, recesive sau nu – iar alții devin piromani, considerând că au, de-acum, datoria sacră de a demonstra inflamabilitatea întregii lumi în fața focului pe care l-au descoperit absolut întâmplător și cu care nu au niciun raport privilegiat.
În cazul meu, aceste momente-stări de grație devin din ce în ce mai rare, odată cu înaintarea tot mai curajoasă în vârstă. S-au acumulat prea multe între timp: ani, pragmatism, repulsii și revulsii, iar societatea oferă un sistem de extinctoare atât de eficace, care poate stinge cu rapiditate orice focar de Foc Viu ce s-ar putea isca în tine, ajutându-te să te menții în intervalul optim al parametrilor productivității. Deoarece aceste momente critice se află în pragul extincției, le prețuiesc cu atât mai mult. Sunt momente în care pot invoca spirite distante și obscure, precum vinovăția propriei condiții, imponderabilitatea moralității, meta-luciditatea, disecția terorii autoimune… În Foc, Totul arde! Odată ce viața deja parcursă devine un factor al consumpției, iar frunzele-ți sunt pătate de icter, începi să apreciezi, odată pentru totdeauna, desăvârșirea elevată a sublimului. Am încercat să identific o asociere de cuvinte-surogat pentru „frumos” – desăvârșirea elevată a sublimului – deoarece, în majoritatea cazurilor, nu frumosul propriu-zis este cel care te aprinde, ci teroarea laborioasă a întunericului carbonifer, prin impecabilitatea sa viscerală, îngreunată de roadele înmiresmate ale grației.
Focul Viu care ardea în mod natural în mine s-a stins, desigur, de veacuri, așa cum este firesc. Nici măcar dacă aș înghiți o supernovă nu l-aș mai putea resuscita vreodată, oferindu-i suficient combustibil pentru a genera flăcări considerabile sau a se susține pe cont propriu, pe termen îndelungat. Totuși, uneori, sunt smuls din imaterialitatea stinsă a lumii populate de fantome cu o saturație nulă a oxigenului, în care sălășluiesc acum. Singurele elemente care mă mai pot atinge, acolo, în refugiul insular al nălucilor, unde îmi ispășesc exilul etern, rămân filmele. Nu am nicio explicație coerentă pentru starea de fapt respectivă: pur și simplu, unele pelicule conțin în ele combinația precisă de molecule specifice care poate produce igniția stratului gros de țesuturi ignifugate din care este alcătuit, astăzi, sufletul meu. Acest domeniu plasmatic în care filmele acționează direct (flăcări injectabile!) transcende regizorii, actorii, stilurile, ideile, mesajele, semnificațiile, tehnicile cinematografice. Focul este un reflex, un automatism, o reacție mecanică. Se întâmplă, pur și simplu – se aprinde, la fel ca pe Muntele Sfânt al Tercăi. Cel mai recent caz: am urmărit cu o consternare tensionată cum un cordon ombilical incandescent se înfiripa între mine și ecranul din care iradia simetria sofisticată a filmului „Sleeping Beauty” (apărut în anul 2011, regizat de scriitoarea Julia Leigh). Combustia se producea – Emily Browning era un Prometeu elevat. Într-un fel, am fost dintotdeauna apăsat de responsabilitatea de a arde în flacăra altuia. Cu atât mai mult, când este vorba despre un film – cu care ce poți face? Ce poți face? Cum să descarci povara excitării nervoase extreme, unde să o trimiți (de-ai fi fulger)?… Nu îl poți relua repetitiv la nesfârșit, ani de zile, decenii, ca pe o creație muzicală (sau poți, dar cu anumite limite severe; incomparabil, în orice caz, cu muzica). Nu te poți refugia, măcar, într-o obsesie – ești copleșit, doar, de spiritul spectral, de umbra, de arhetipul unei obsesii. Lumina din „Eyes Wide Shut” îmi arde pielea constant, fără a lăsa însă urme și escare; păcatele nu mi-au fost iertate (diateza pasivă îngroașă amploarea responsabilității – cine are dreptul de a mă absolvi de consecințelor tuturor clipelor în care am transgresat limitele de toleranță?) după ce am scris „Kubrick”, așa cum visam, încercând să mă debarasez de viciile pasiunii și admirației față de monumentalitatea cinematografică scăpată de sub control. Pe de altă parte, știu exact ce am de făcut. Să ard. În singurătate. În tăcere. În lumină. În film. La fel ca în cazul unei povești intense de dragoste, nimeni în afara celor două părți implicate în coliziune nu are cum să intuiască amplitudinea dezastrului. De fapt – nimeni în afara fiecăreia dintre cele două părți implicate, pe cont propriu. Iată ce au pătimit alți oameni în timp ce traversau oceanul binevoitor de magmă celestă din „Sleeping Beauty”: „mi-a fost foarte greu să găsesc vreo calitate în acest film”, „filmul este plin de scene aparent disparate, imagini incomprehensibile și oameni aberând”, „nu există poveste, personaje cu care să te identifici, umor, suspans, dialog inteligent, mesaj, vreo legătură cu ceea ce se întâmplă în lumea reală”, „aceasta nu este artă, nu este poezie, nimeni nu învață vreo lecție”, „nu am idee ce tocmai s-a întâmplat!”,„cel mai plictisitor film erotic al tuturor timpurilor”, „acest film a fost teribil și consider că Emily Browning este o actriță oribilă”, „cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată în cinema!”, „cu adevărat retardat, trebuie să o spun, îmi pare rău că am irosit o oră și jumătate din viața mea urmărind această mizerie fără sens”. În mod normal, aș avea suficientă muniție defensivă la îndemână pentru a contracara astfel de malformații subiective. Însă îmi aduc aminte de Focul Viu de la Terca – și aleg, ca el, doar să ard.
După „Sleeping Beauty”, am rătăcit câteva zile cu Focul Viu al filmului arzând discret, dar la temperaturi solare, în cotloanele și firidele pământii ale sufletului meu escamotat. Dacă trebuie să sufăr, sufăr, în tăcere, singurătate și lumină. Dacă trebuie să ard, ard, până când cenușii din oasele mele îi va fi redată libertatea. Am trăit din nou beția Focului, umflându-mă ca un balon cu aer cald și împingând înapoi viscolul de particule al cotidianului. Totuși, un ipotetic om trezit din morți nu ar mai fi, din acel punct „viu”, deși ar trăi în continuare, pentru că ar avea și moarte în el – ar fi simultan mai mult și mai puțin decât „viu”, un cumul al vieții și morții, dar și o diferență între cele două. Nu ar mai avea la dispoziție varianta regresului către o stare anterioară mai simplă – nu va mai putea fi niciodată „doar viu”. La fel, oricât Foc ar pompa în interiorul meu o peliculă sau alta, nu mai am cum să fiu vreodată „doar viu”, redevenind însuflețit, pur și simplu, de energia vitală emanată în mod natural din structurile celulare. Odată ce credința trupului în viață se risipește, odată ce balanța se înclină decisiv înspre trecut, iar matematica anilor rămași se deteriorează dincolo de limbajul rațiunii, nu îți mai rămâne decât să navighezi și să trăiești din Foc în Foc, între aceste anomalii oxidante domnind lungile ere glaciale din întunericul unui trup care își pierde căldura, la fel ca o planetă solitară sau o stea ajunsă dincolo de finalul fuziunii nuclare. Această discontinuitate precară și incertă nu poate disipa însă valoarea experienței – din contră. La fel ca Focul Viu din Terca, îmi port flăcările discret, fără consecințe și fast, lăsându-le să tremure prin fisurile unei naturi ce respectă, mai departe, cu sfințenie și indiferență, regulile birocratice prevăzute de ciclurile perene ale materiei. Filmul, Focul sunt pronunciamente monologice – sunt taumaturgi în morga Vieții – sunt pulsul slab măsurat uneori, inexplicabil, în timpul unei autopsii veșnice.
[1] Julia Leigh, „Sleeping Beauty”, 2011, scenariu de film, https://stockq.org/moviescript/S/sleeping-beauty.php, accesat în data de 22.09.2024.