Fericirea nu a avut niciodată rădăcini adânci în ceea ce mă privește. Nu pentru că nu i-aș fi jertfit absolut toți nutrienții pe care mi i-a cerut, nu pentru că nu aș fi reușit să configurez deseori, folosind jucăriile presărate în jur (obiecte, trupuri, cuțite), eclipse artificiale de cosmogonii escatologice – departe de mine o asemenea revendicare ridicolă a unui pretins înalt ascetism. Totuși, chiar și atunci când se afla în sufrageria minții mele, invitată la o ceașcă de cafea îndulcită cu amărăciune, fericirea nu a reușit să se infiltreze niciodată dincolo de stratul subțire de sol format la suprafața sinelui. Nu am zărit nici măcar o singură urmă de fericire pătrunsă vreodată în astenosfera personală – acel strat geologic-ontologic în care existența din piatră începe să se comporte precum un fluid cu vâscozitate ridicată, din cauza presiunii și temperaturii ridicate, permițând deplasarea plăcilor tectonice ale realității. Fericirea rămâne mereu biologică, deci mereu superficială; rădăcinile ei au nevoie de sol, frunzele ei au nevoie de lumină și condiții ambiante moderate; fericirea este fragilă, vulnerabilă și întotdeauna larg deschisă sugestiei irezistibile a putrefacției.
Fericirea este incidentală – fericirea este, privind retroactiv, un incident. Imediat ce-ți retragi privirile dinspre pojghița fericirii, chiar și numai pentru câteva clipe măsurate în fragmente de secunde frânte, aceasta putrezește, bucurându-se că a evadat, parcă, din strânsoarea șaradei. Litosfera sinelui reprezintă o barieră naturală impenetrabilă în calea fericirii; litosfera nu cunoaște fericire. Condamnată la exil definitiv dincolo de litosferă, fericirea nu este sferică, nici măcar emisferică – ea are mereu forma neregulată a unui obiect concret. Atunci când obiectul fixației dispare, fericirea îl urmează. Fericirea respiră, are tot felul de membre și protuberanțe. Are cili, solzi, pseudopode și corp calos. Nu poți fi fericit fără, în prealabil, a fi, iar această precondiție grăiește, doar ea, tot ce avem nevoie să știm despre originea de suprafață a fericirii, situată în biosfera superfluă care nu are niciodată, dincolo de terminația cuvântului, chip de sferă. Fericirea are formă de obiect, de gând, de cuvânt – nu de sferă, nici măcar de fericire.
Odată cu fiecare cataclism pogorât din înaltul sferic, concentric și profund, încă o stâncă se desprinde din mine – și este imposibil să-și mai găsească vreodată calea înapoi, pentru că totul se îndepărtează, toate distanțele cresc, Universul este în expansiune, iar acuitatea mentală se evaporă auroral. Te îndepărtezi întotdeauna de tot, te îndepărtezi inclusiv de tine, de amintirile, iluziile, scopurile și semnificațiile pe care le țineai strâns sub control altădată. Nu mai reușești să-ți atingi nici măcar propria minte, propriul corp, propriile margini, extremități, organe – toate încep să acționeze conform unei volițiuni necunoscute, care nu-și mai are originea în conștiința ta. Pe măsură ce distanțele cresc, realizezi că nimic nu se mai află în punctul care credeai cândva, iluzoriu, că reprezintă centrul existenței tale. Nu există un centru nici măcar pentru propria conștiință – principiul mediocrității triumfă până și aici – mai ales aici, în locul său natal și locul său de veci.
Încă un masiv aisberg din mine își declară unilateral secesiunea, ațâțat de blestematul soare și satanica sa termofuziune nucleară (dacă se credea cândva că în miezul Pământului s-ar afla Infernul, atunci în nucleul Soarelui, cel cu adevărat responsabil pentru fiecare nouă zi de nenorociri terestre, ce dimensiune, ce plan al ororilor să mai plasăm?). Însă, pe măsură ce mă împuținez, conceptul fericirii începe să se înmoaie și dă impresia că ar putea fi rezolvabil. Deoarece suntem fracții, durerile și fragmentele corpului se simplifică. Încă un calcul masiv de iluzii este eliminat într-o revărsare placentară de durere fără atributul familiar al finitudinii – expresia „încă unul” manifestă, de altfel, un dispreț profund față de finitudine – și realizez că, dacă nu există viață după moarte, atunci pesemne că există viață după fericire: moartea? Fiecare intoxicație de care ne debarasăm lărgește teritoriul din jurul nostru, îl curăță de ierburile invazive, și putem respira mai adânc, mai util. Ne putem consuma într-un ritm mai alert numărul fix de respirații rămase. Înfrângerea este fericire. Dacă brațele îți sunt retezate, nu vei mai încerca să atingi nimic cu ele. Dacă picioarele îți sunt retezate, nu vei mai încerca să alergi. Dacă totul îți este retezat, nu vei mai încerca nimic. Este atât de simplu! Fericirea este sfâșiată și dispare, pe măsură ce elementele din care își deducea existența ies din raza vizuală umană, din raza existențială.
Practic, de fiecare dată când o altă potențială axă a fericirii este frântă, greutatea morții scade semnificativ. Atunci când toată fericirea s-a dizolvat și nu mai este altceva în jur, moartea poate fi orice, deci poate fi și fericire. Nu este nimic nici pe departe inovator conținut în observația respectivă, doar că testarea sa empirică nu poate fi efectuată decât o singură dată de către un anumit individ, deoarece acestuia nu-i este îngăduit să fie individ decât o singură dată – și nu se poate afla într-un punct al existenței sale decât o singură dată. Această înlănțuire de singularități denotă un caracter repetitiv. Intoxicat de aburii nărăvași ai tinereții și apoi de beția formolului în care încercai cu disperare să-ți conservi speranțele încă relativ plauzibile (acest corp nu se degradează; există remedii, există reversibilitate, există progres!), alegi să privești cu scepticism ireverent veridicitatea semnării unui armistițiu cu moartea, în locul capitulării în fața acesteia, când va veni vremea, după o serie mai mult sau mai puțin lungă de victorii temporare. De aceea, este greu să te abții din a exprima revelația post-fericirii, pe măsură ce ea ți se dezvăluie în timp real. Atunci când luna se arată de după orizont imensă și de culoarea sângelui cerat, deși știm prea bine că dimensiunea ei percepută reprezintă doar o iluzie optică, nu ne putem înfrâna totuși exclamația – exclamăm a uimire, deși nu ar fi trebuit să fim tocmai uimiți. La fel, atunci când aura secată de fericire din jurul morții pătrunde, în sfârșit, în câmpul nostru de percepție, pe măsură ce panta reliefului temporal se accentuează, ne lăsăm uimiți de ceea ce atâția oameni și atâtea raționamente deja consumate încercaseră să ne prevină, să ne prescrie: moartea este un panaceu, moartea este soluția ecuației existenței umane. Fericirea a fost un foc prin care am încercat să încălzim un Cosmos criogenic, doar cât timp găseam vreascuri în jur. Apoi, ne-am învelit cu îmbrățișarea hipotermiei și ne-am culcat. Noapte bună!
Dacă ceva există, atunci „dacă”.