Se discută deseori în istorie, antropologie și, mai ales, în multe din întruchipările acestora din cultura populară, despre izvorul sau, mai degrabă, izvoarele civilizației. Desigur, în plan științific, preocuparea de a identifica „originile” civilizației umane rămâne cât se poate de relevantă pentru demersul nostru multimilenar de înțelegere a propriei existențe – deci, prin extensie, conștient sau nu, a propriei specii. În afara acestei arii (inevitabil) din ce în ce mai tehnice și specializate, noțiunea izvoarelor civilizației se transformă deseori însă într-o pură morbiditate, exprimată prin fixația de a identifica o conexiune directă între individ, definit (ce perspectivă miniaturală, din păcate!) de apartenența sa la o anumită comunitate, și această mitică sursă a culturii, conștiinței și cunoașterii: Izvorul. Obsesia de a revendica o descendență din sursa sacră a civilizației este prezentă în multe dintre marile patologii ale umanității, precum naționalismul sau religia (atunci când cele două converg, cum se întâmplă deseori, mai rămâne doar un pas până la definirea și revărsarea unei ideologii criminale). A pretinde o relație privilegiată cu istoria și cu esența umanității reprezintă o constantă a tuturor celor care dezlănțuie cataclismele politice asupra indivizilor desemnați dispensabili în numele unei civilizații transcendentale.
Dintr-o perspectivă filosofică, ideea existenței unor izvoare ale civilizației este cel puțin suspectă, deoarece denaturează artificial structura obiectivă a realității, stabilind o limită absolut arbitrară prin care hotărâm să definim ceva ce nu pare să aibă, de fapt, coeziunea necesară pentru a se concretiza într-o etapă distinctă a istoriei planetare. Nu am reușit să definim încă, în mod satisfăcător, viața – dar civilizația? Dacă nu putem trasa limitele teoretice între care se încadrează un anumit concept, este un nonsens să credem că îi vom putea desluși limitele temporale. Avem în fața noastră o multitudine de elemente ale realității, al căror număr frizează infinitatea practică (nu trebuie ca o mulțime de elemente să fie matematic infinită pentru a fi infinită în ceea ce privește relația sa cu omul), de-a lungul cărora alegem să trasăm o linie, apoi pe această linie ne fixăm asupra unui punct unic, care decidem că ne va defini, pentru că ne-am scris deja definiția plecând de la el, chiar dacă existența sa rămâne doar în plan speculativ, mitic. Orice astfel de origine asupra căreia alegem să staționăm pe termen nedeterminat nu poate fi altfel decât arbitrară – da, putem găsi o configurație specifică în care pare că împărtășim o istorie comună cu anumite elemente dezirabile pentru noi din punct de vedere ideologic (sau psihologic – ideologia și psihologia sunt comutative), însă întotdeauna există mai mult trecut la dispoziție. Dacă mergem mai departe în trecut cu investigația noastră identitar-arheologică, întotdeauna se vor alătura mereu și alții, tot mai mulți, tot mai mulți, necontenit, ramurii noastre genealogice pe care ne bazăm. Toată viața terestră este înrudită, iar această observație nu reprezintă numai o banalitate în jurul căreia suntem invitați să dansăm tribal, în timp ce ne ținem de mâini, dispuși în formă de inimă, de către curentele din sfera new age. Orice antagonie socială bazată pe mituri ale originilor nu poate fi decât pur arbitrară, întrucât orice mit al originilor care presupune forme de viață ulterioare celei primordiale, mai avansate decât aceasta, este incomplet.
Aprofundând, istoria evolutivă a omului modern se caracterizează printr-o complexitate extraordinară; oricât ne-am dori, nu avem cum să identificăm o liniaritate consecventă în ceea ce privește individualizarea Homo sapiens în cadrul genului Homo. Există un continuum al evoluției, al speciilor, nenumărate interacțiuni și hibridizări repetate și non-liniare, care sfidează definițiile riguroase cu care insistă să opereze creierul nostru ahtiat după semnificație. Aceste aproximări pot fi valoroase pentru derularea procesului științific de cunoaștere, însă în plan ideologic ele nu fac decât să genereze mituri și simplificări fatale, precum clasica întrebare, un marker de încredere pentru incultură și/sau ignoranță: „dacă omul a evoluat din maimuțe, de ce încă există maimuțe?” Întrebarea reprezintă, desigur, un nonsens, pentru că omul nu a evoluat din maimuțele moderne, ci a avut un „strămoș” comun cu acestea. Într-un mod similar, fixația pentru o sursă punctiformă și distinctă a civilizației umane reprezintă un factor decisiv pentru dăinuirea dogmelor și perpetuarea cronicității trecutului. Pur și simplu nu există o sursă unică și infailibilă a valorilor adevărate și pure ale civilizației noastre, la care am putea accede forând către temeliile trecutului – nici în supraevaluata și idealizata filosofie a Greciei Antice, nici în textele sacre și obscure ale vreunei religii arbitrare, nici în cutumele cine știe cărui imperiu sau regat a cărui existență este înrădăcinată, de cele mai multe ori, mai mult în imaginația noastră, decât în istoria reală. O civilizație vie nu poate fi menținută astfel doar prin arheologie și repetiție, ci prin crearea, în mod activ, a unor valori care să dea speranța ființei umane că poate reprezenta mai mult decât o potențială fosilă pentru arheologii viitorului – ființei umane de astăzi, nu ființei umane din vremea strămoșilor noștri mumificați. Oracolele trecutului distant nu au ce să ne mai spună, în primul rând pentru că nu mai împărtășim un limbaj comun, dar și pentru că toți cei care pompau sângele oxigenat către creierul acelei civilizații s-au risipit, demult, odată cu praful. Să crezi că o construcție de asemenea proporții precum civilizația umană poate fi redusă la liniaritatea restrictivă a unei origini simple, unidimensionale și unidirecționale este naiv, într-un mod morbid – și cu consecințe morbide. Ce este și ce ar putea fi civilizația noastră, astăzi, reprezintă în mult mai mare măsură rodul acțiunilor generațiilor mai recente și ale indivizilor încă în viață, decât o consecință inerțială a unui arhaic primum movens intelectual, cultural și moral. Convoluții cauzale nesfârșite brăzdează timpurile, iar Câmpiile Elizee pe care mulți cred că le zăresc desfășurându-se înspre răsăritul civilizației sunt, de fapt, înjunghiate de tranșee și ciopârțite de magma neagră regurgitată din Tartar.
Așadar, dacă există cu adevărat un izvor la care noi, pământenii, merită să ne raportăm, acesta este situat mult, mult mai departe – în urmă cu, poate, patru miliarde de ani: izvorul vieții terestre. (Iar evoluția naturală a vieții și scara temporală a acesteia nu sunt nici măcar acceptate de către majoritatea soldaților ideologiilor noastre culturale…) Da, am fi putut discuta despre izvorul civilizației umane, dacă aceasta ar fi reprezentat un fenomen cosmic demn de luat în seamă, dacă și-ar fi asumat respectivul statut. O civilizație umană interplanetară sau intergalactică ar fi avut toate motivele să privească nostalgic, cândva, așa cum își imagina Carl Sagan în Un palid punct albastru, către steaua de unde pornise totul – izvorul civilizației. Și ce izvor ar fi fost! Un izvor țâșnind din furnalele nucleare ale energiei pure, înconjurat de aura izbăvitoare a particulelor eliberate de constrângerile substanței, prin transmutare – o plasmă infinit mai strălucitoare decât orice plăsmuire mitică a delirurilor noastre infantil-spirituale. Relevantă la nivel macrocosmic, civilizația umană și-ar fi avut, propriu-zis, obârșia în abisul fertil din inima Soarelui. Iată: lumina divină, o perdea nesfârșită de lumină stelară divină, de care se lipește, cu mefiență, întunericul ursuz al lumânărilor aprinse în bisericile noastre paliative. În condițiile sumbre date, identificarea falsului izvor al civilizației, din care suntem însetați să ne adăpăm, nu reprezintă mai mult decât o anchetă criminalistică pe care vrem să o ducem la bun sfârșit doar pentru a înțelege în ce rezidă sursa tuturor nenorocirilor noastre. Cineva trebuie să plătească pentru toate ororile acestei civilizații, nu-i așa? Cine? Cine a îndrăznit să-i fie izvor? Emoția din Un palid punct albastru este, astăzi, doar morfină pentru muribunzi.
Ar trebui să discutăm, mai degrabă, despre estuarul civilizației. Izvorul acestei curgeri incontrolabile din care civilizația noastră s-a născut este, în esență, inaccesibil (și complet irelevant altfel decât considerat convențional, din punct de vedere științific), ascuns de ochii și gurile flămânde ale muritorilor bipezi printre înălțimile inaccesibile ale timpurilor și fenomenelor primordiale – mereu în amonte. Mereu mai în amonte. Dinspre toate culmile și văile realității ni se scurg ape și materie dizolvată, bogați nutrienți – molecule fragile și finite în jurul cărora construim imperii fragile și finite, în ciudă, privind către stabilul și imperturbabilul infinit. Civilizația noastră se încovoaie lacomă în jurul acestor nuclee arbitrare de energie, rezultate din fenomenele mecaniciste ale realității și pogorâte non-divin în raza noastră de acțiune; civilizația umană plutește dinspre originile sale către vărsare, fără a avea însă nimic de-a face cu niciuna dintre aceste etape. Privind în ambele direcții, nu distingem altceva decât spumele înfuriate ale apelor – avem totuși o propensiune irezistibilă (chiar dacă nu conștientă) pentru vărsare, întrucât nu există șansa de a mai pluti vreodată înapoi, cu adevărat, în amonte, către miticele izvoare ale civilizației. La fel ca un estuar, civilizația noastră este doar o regiune tranzițională între volumele prăbușite neîntrerupt de pe crestele timpului și oceanul indistinct de entropie terminală – două planuri inaccesibile, complet detașate, reprezentări concrete ale unei nonexistențe incerte. La fel ca într-un estuar, totul prosperă doar în vria tranziției, iar tranziția se produce din „inerția” contactului dintre gravitație, relief și mecanica fluidelor. Poate că momentul în care părăsim estuarul și devenim subordonați legilor apelor deschise nu va fi unul pe atât de dramatic pe cât fusese zugrăvit de cultura noastră – poate că totul se va dizolva mut în uitare și animalitate, nu în apocalipsă. Poate că omul va tăcea, în fine, întorcând spatele izvorului și privind către tot ceea ce îl așteaptă: un ocean tămăduitor de nimic.
Dacă civilizația este doar un estuar, depozitarea temporară a unor ape, înseamnă că nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru: să încercăm să ne menținem cât mai mult la suprafață. Conlucrând, îmbinând forța fiecărui individ într-un ritm unic, avem posibilitatea de a ne prelungi existențele dincolo de limite imposibil de atins într-o stare solitară. Cu toate acestea, atunci când Arca lui Noe este incendiată de frenezia molimei nebuniei, nu ne rămâne decât să ne ținem bine de un buștean desprins din aceasta și să ne îndepărtăm. Vom pluti cât vom mai putea pluti, vom respira cât vom mai putea respira.