Erori și rumori

Unul dintre subiectele care m-au interesat în mod special în ultimii ani este politica românească din primele două decenii de după Revoluție. În primul rând, această perioadă s-a suprapus cu copilăria și maturizarea mea și mi se pare un exercițiu foarte interesant să privesc paralela dintre percepția mea din timpul evenimentelor și înțelegerea mea actuală, matură. În al doilea rând, construcția democrației românești postcomuniste reprezintă un studiu de caz plin de conținut, în care se intersectează multe elemente extrem de relevante și pentru perioada actuală, în special dinamica dintre integrare europeană și naționalism, dintre democratizare și propagandă – dar și caracterul profund relativ al stabilității și prosperității. În al treilea rând, este fascinant să privesc cum o perioadă pe care am trăit-o devine, treptat, istorie (odată cu mine, doar că eu voi fi îngropat de istorie și transformat în humă, jertfit entropiei), subiectivitatea evaporându-se și lăsând loc nevoii de obiectivitate validată empiric. În al patrulea rând, cunoașterea și înțelegerea traiectoriei urmate de politica românească postdecembristă, inclusiv în faza sa incipientă, rămâne esențială pentru cunoașterea și înțelegerea prezentului, inclusiv dintr-o perspectivă electorală. Lista motivelor poate continua de-a lungul multor pagini, însă nu acesta este subiectul asupra căruia se concentrează textul de față – voi merge, așadar, mai departe. O metodă bună de a efectua incursiuni în perioada menționată mi se pare arhiva emisiunilor realizate de Marius Tucă, disponibilă în momentul de față pe Youtube. Nu fac această afirmație deoarece aș manifesta o simpatie deosebită pentru jurnalistul respectiv – din contră, derapajele sale naționaliste și afinitatea pentru teoriile conspirației (tot mai evidente odată cu revenirea sa din ultimii ani) sunt complet incompatibile cu ideile mele politice, la fel și stilul său deseori irațional și inacceptabil de subiectiv de a „modera” discuțiile. Însă prestigiul spectaculos al emisiunii respective, în anii ’90 și prima jumătate a anilor 2000, a atras constant în studio personajele marcante ale scenei politice românești, ceea ce oferă posibilitatea de a sonda în mod direct declarațiile acestora și dezbaterile în care s-au angrenat. Privind aceste relicve mediatice, sunt deseori contrariat de erorile uriașe comise de mulți dintre jurnaliștii și analiștii invitați – cu precădere de către cei extrem de vehemenți și încrezători în propriile forțe profetice, deoarece atitudinea este cea care face deseori distincția între o speculație informată și pretenția de a emite adevăruri vizionare. De exemplu, am vizionat recent o emisiune în care era discutată respingerea aderării României la NATO în cadrul summitului de la Madrid din 1997[1]; analistul Ion Cristoiu afirma, în acest context, pe un ton categoric, că apartenența la alianța nord-atlantică nu mai are, în lumea actuală, absolut nicio importanță militară, ci exclusiv una de natură politică și economică. Astăzi, observatorii obiectivi și raționali ai evenimentelor globale sunt conștienți că statutul de membru NATO este, cel puțin până la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, singura defensivă militară redutabilă împotriva unei invazii militare a Rusiei asupra fostelor state din sfera sa de influență. Oare cum își privește Ion Cristoiu, veșnic în căutare de mașinații, mișcări subterane și acțiuni conspirative, propria eroare monumentală, vizibilă fără echivoc, în toată goliciunea sa, de la distanța a aproape trei decenii extrem de lungi? Este firesc să comiți greșeli, însă este extrem de important cum le comiți, de ce le comiți și mai ales dacă există sau nu intenția de a nu mai comite greșeli. Patosul atotputernic și zeflemitor cu care Cristoiu denunța irelevanța militară absolută a NATO reprezintă exact modul greșit de a face o greșeală. Atunci când te lansezi în astfel de speculații dureros, jenant de subiective, trebuie să pleci de la un soi de prezumție de vinovăție – toate afirmațiile tale pot fi eronate, până la proba contrarie. Afirmația sa nu era alimentată însă de preocuparea față de adevăr, ci de viziunile sale naționalist-conspirative și antioccidentale; gândire care îi inspiră și astăzi, după ani și războaie, greșelile fluturate cu aceeași nonșalanță răuvoitoare.

Mai mult sau mai puțin vinovată, cu certitudine agravant de stupidă, ridicolă într-un context global în care totul pare că depinde în final de capacitatea militară a NATO,  eroarea lui Cristoiu rămâne totuși doar o eroare putrezind pe câmpul de luptă al presei, înconjurată de armate interminabile de alte erori și rumori. Vieți întregi sunt trăite în eroare sau jertfite în numele zeilor erorii – ce mai contează una în plus sau în minus, în acest vacarm amorf și anucleat? Într-un sens profund, nu contează, sunt însă ultragiat de fiecare dată când mă lovesc de astfel de fosile verbale arogante și pline de suficiență (în mod nejustificat) în timpul săpăturilor mele arheologice. Încep să mă întreb, totodată, și care este relația mea cu propriile erori – oare sunt într-o culpă la fel de evidentă, obscurată doar de infatuarea subiectivității sau de caracterul incipient în mod cronic al istoriei trăite? Și, mai ales, încep să mă întreb: în virtutea cărui drept îmi arog eu legitimitatea de a comite erori, expunându-mi în public opiniile de natură politică? În definiția mea nu sunt incluși, nici pe departe, termeni precum „politolog” sau „analist politic”. Am efectuat studii în domeniul științelor administrative, însă sunt departe, departe, departe de a pretinde că există în mine cea mai vagă urmă a unui specialist – oricum, cunoștințele pe care le prelucrez și în baza cărora îmi construiesc argumentele nu au, de regulă, nicio legătură cu respectivele studii, ele derivând, aproape exclusiv, din lecturile personale. Recent, m-am împiedicat de două erori extrem de iritante care au evadat în textul tipărit al cărții „Ceilalți” (a doua lucrare pe care am publicat-o, în anul 2021, și singura de până acum dedicată exclusiv temelor politice). Prima era una de natură, să spunem, tehnică, foarte punctuală: am utilizat în mod eronat termenul de „alegeri generale”, pentru a mă referi la comasarea de natură constituțională a alegerilor parlamentare și prezidențiale de până în 2004[2], deși semnificația sa este diferită. A doua era una mai degrabă morală – o prejudecată stupidă: mă refeream, indirect, la președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, drept un exemplu al caracterului profan al politicii recente:

În timp ce scriu aceste rânduri, există state care au ca lideri actori de comedie, oameni de afaceri sau vedete de televiziune. Dacă politica însăși este făcută de astfel de indivizi, pot pretinde, cu siguranţă, dreptul de a alcătui un scurt manifest politic care să sublinieze tocmai faptul că politica trebuie să se apropie de lumea raţiunii, a obiectivităţii, a superiorităţii cunoștinţelor și culturii.[3]

Cele două exemple menționate sunt culpe flagrante – deși ambele rămân (discutabil în cazul celei de-a doua) mult mai aproape de bun-simț decât opinia lui Ion Cristoiu. M-au determinat să privesc, o vreme, cu resentimente amare volumul respectiv și să mă refugiez în filosofia abstractă care îmi este, de altfel, cel mai comodă, unde erorile ambigue și figurile de stil absorbante pot coexista pașnic și atât de fructuos. Iată, asemenea derapaje demonstrau, într-adevăr, că analiza politicii reprezenta un teren neiertător pentru care nu eram corespunzător echipat, așa că era mai bine să caut drumuri alternative, mai line. Odată cu momentul februarie 2022, a devenit însă evident că nu există evadare din calea politicii – noi, oamenii raționali, suntem prizonierii unei stări de permanentă insomnie a rațiunii. Totodată, mi-am reamintit că afișarea publică a ideilor mele în acest mod, fie ea complet inutilă și lipsită de consecințe, reprezintă o acțiune perfect corectă din punct de vedere democratic – nu mi se poate imputa nimic din această privință. În esență, textele mele se rezumă la încercarea de a îmi susține în mod pașnic ideile politice, printr-o argumentare cât mai coerentă (conform standardelor mele, cel puțin) – o conduită perfect aliniată cu principiile democratice fundamentale. Iar erorile jenante de mai sus? Prima: o confuzie insignifiantă, născută dintr-o carență de cunoștințe și care nici măcar nu afectează în vreun fel semnificația, esența textului. Cred că astfel de erori apărute dintr-o ignoranță benignă, odată recunoscute și asumate, ne pot ajuta să nu ne pierdem simțul realității. A doua: în mijlocul unui reviriment global înregistrat de populism, am considerat că un fost actor ajuns președinte se încadrează, probabil, în această categorie de tendințe. Este totuși o eroare onestă, cât timp încercăm să nu luăm în calcul ceea ce am aflat despre liderul ucrainean după momentul februarie 2022. Înainte de evenimentele tragice declanșate de invazia la scară largă a Rusiei, Zelenski reprezenta o necunoscută pentru mulți, iar modul în care s-a derulat ascensiunea sa către putere nu era complet incompatibilă cu bănuiala unor porniri de natură populistă, de tipul „anti-sistem”[4]. Mergând mai departe în procesul meu de redempțiune (în fața propriei conștiințe), am fost plăcut surprins să găsesc în scrierile lui Karl Popper o propunere care se apropia foarte mult de una pe care am adus-o și eu în discuție în „Ceilalți” (se subînțelege faptul că nu citisem încă rândurile respective la momentul scrierii cărții). Iată cele două pasaje:

Prima măsură concretă care se cere impusă pentru a face campania electorală să funcţioneze altfel decât o luptă pentru supremaţie este eliminarea promovării prin mijloace deloc potrivite unui asemenea domeniu, precum publicitatea stradală de orice fel (afișe, panouri, fluturași, diverse articole inscripţionate etc). Atunci când feţele politicienilor sunt prezente printre imaginile care încearcă să ne vândă pastă de dinţi sau napolitane, atunci când politicienii trebuie să foreze după sloganuri cât mai simple și ușor de reţinut pe care să le afișeze apoi cu agresivitate în spaţiul public, este greu ca discursurile politice să păstreze un minimum de credibilitate și demnitate.[5]

Nu pot intra aici în detalii, dar sunt ferm convins că putem depăși cu ușurință dificultățile tehnologice ce ar putea să stea în calea atingerii unor scopuri cum sunt desfășurarea campaniilor electorale în cea mai mare parte prin apel la rațiune, și nu la pasiune. Nu văd, bunăoară, de ce nu am standardiza mărimea, tipul etc. ale broșurilor electorale și nu am elimina afișele. (Aceasta nu ar primejdui neapărat libertatea, întocmai cum limitările rezonabile impuse celor ce pledează în fața unei instanțe judecătorești nu primejduiesc libertatea, ci o ocrotesc.) Actualele metode de propagandă sunt o insultă deopotrivă pentru public, ca și pentru candidat. O propagandă ce ar putea fi îndeajuns de bună pentru vânzarea săpunului nu trebuie folosită în domenii unde amploarea consecințelor este cu totul alta.[6]

Departe de mine, jur, infatuarea de a mă plasa în orice fel alături de marele filosof austriac. Sper că tonul din acest text este suficient pentru a arăta, pe de o parte, că îmi este greu să îmi îngădui a fi milos cu mine însumi – am nevoie de argumente puternice în acest sens – și, pe de altă parte, că sunt realist în privința estimării nivelului la care mă situez. Comparația de mai sus reprezintă doar un exercițiu prin care încerc, așa cum spuneam, mai degrabă în fața propriei judecăți decât a altora, să îmi dovedesc nevinovăția intelectuală față de societate. În același timp, vreau să atrag atenția asupra imperativului democratic al dezbaterii raționale din jurul politicii. Sunt întru totul de acord cu fostul prim-ministru Radu Vasile, atunci când afirmă că politicianul „trebuie să acționeze acolo unde teoreticienii și analiștii sînt neputincioși, el trebuie să aibă îndrăzneala faptei acolo unde ceilalți au doar curajul opiniei[7] – deci, „trebuie să facă ceva acolo unde toți se mulțumesc să discute[8]. Pentru că, reducând totul la esență, „politica se face, nu se discută[9]. În jurul politicii este necesară și o infrastructură de idei discutate, pentru că o acțiune empirică se poate produce doar plecând de la baza unui fond teoretic. Într-o democrație (pentru că doar într-un astfel de sistem putem vorbi cu adevărat despre politică, în sistemele totalitare fiind vorba de un simulacru al politicii și de putere brută și brutală, manifestată în absența politicii), actul politic se naște din dezbatere și dialog, iar puterea politică nu poate fi justificată și menținută decât prin dezbatere și dialog. Însă acțiunea concretă este punctul în care politica își manifestă esența, distingându-se de mediul în mare măsură incontrolabil al dezbaterii și dialogului. Majoritatea celor care discută pe marginea terenului politic, situați în afara „jocului”, fie că sunt analiști de profesie, ieșiți la tablă în fața opiniei publice, sau oameni de rând interacționând în limitele propriei intimități, trec cu vederea că sunt în permanență deconectați de politică, oricât de implicați ar fi sau s-ar considera, întrucât le lipsește, în cele din urmă, prerogativa acțiunii politice. În momentul în care acțiunea devine, dintr-o simplă ficțiune, realitate obiectivă, se schimbă complet perspectiva și posibilitățile concrete aflate la dispoziție, așa cum se observă, de exemplu, atunci când au loc rocadele la guvernare. Convingerea agresivă manifestată anterior pe băncile opoziției este atenuată considerabil de exercițiul puterii politice efective – viziunile sunt nuanțate, câmpul de acțiune redus, vehemența temperată, reformele promise implementate numai parțial. Disprețul violent pe care cei care nu sunt angrenați în mecanismele actului politic îl manifestă față de politicieni (din nou, ne referim exclusiv la cazurile democratice) este generat, de cele mai multe ori, de falsa impresie că dacă respectivii critici ar fi deținut pârghiile puterii, ei ar fi fost capabili să rezolve cu ușurință problemele sociale cu care ne confruntăm. Complexitatea responsabilității de a administra funcționarea unui stat nu este vizibilă, de multe ori, decât pentru cei care dețin această prerogativă. De aici, este o cale foarte scurtă către impresia, atât de răspândită în rândul electoratului, că întreaga clasă politică actuală este definită de incompetență, corupție sau rea-voință. Din ignoranță se nasc iluzia simplității și o încredere supradimensionată în abilitatea de a rezolva provocări complexe prin ignoranță și simplitate – de unde și afinitatea recentă a cetățenilor democrațiilor pentru populiști de cea mai joasă speță morală și intelectuală – ignoranți și simpli. Comentatorii de pe margine, plini de ardoare și animozitate, ar gestiona, cel mai probabil, catastrofal treburile statului, luând decizii pripite și prost documentate, sau ar ceda rapid sub presiunea incredibilă la care politicienii sunt supuși. Dacă nu vrem ca politicianul democratic să devină o specie pe cale de dispariție, fiind înlocuit de populiști de unică folosință, dispuși să demoleze întregul ansamblu odată cu eșecul previzibil al propriilor himere politice, trebuie să începem să construim o pledoarie în apărarea sa. Deciziile politice dintr-o democrație nu pot fi niciodată judecate privind printr-un limitativ spectru monocrom – ele au întotdeauna ramificații multiple, consecințe complexe, mai mult sau mai puțin predictibile. Inerția pe care mașinăria politică democratică o manifestă deseori, deși potențial frustrantă, este menită tocmai să tempereze pornirile distructive ale unor personalități individuale care ar putea încerca să scurtcircuiteze în mod fatal procesele împământenite în urma teoriilor și practicilor deprinse și rafinate pe baza experienței. Este nevoie de tact și echilibru chiar și atunci când vorbim despre aplicarea unor reforme profunde, pentru că în statele democratice am trecut demult de etapa în care acestea presupuneau o distrugere sau reinventare completă a sistemului. Epoca revoluțiilor a apus în Vest.

Așadar, politica își are izvoarele în dezbatere și dialog, iar politicienii recurg la dezbatere și dialog pentru a își calibra deciziile și a obține sprijinul popular necesar aplicării acestora. Însă aceia dintre noi situați exclusiv în zona dezbaterii și dialogului trebuie să conștientizeze în permanență faptul că rămân fundamental rupți de politica propriu-zisă, deoarece sunt lipsiți de posibilitatea (sau mai degrabă de obligația) acțiunii politice. Impresia certitudinii trebuie diluată de caracterul pur ipotetic al ideilor susținute; atotputernicia imaginară a spectatorului trebuie adusă cu picioarele pe pământ de realitatea dificultății jocului derulat pe teren. O dezbatere pe teme politice în care sunt implicate persoane care nu dispun de posibilitatea acțiunii politice concrete nu poate rămâne în domeniul rațiunii, deci nu poate fi cu adevărat utilă social, decât în măsura în care ia cunoștință de acest statut limitativ definitoriu. Altfel, este aproape inevitabil ca discuția să degenereze către propuneri fanteziste și sterile, în loc de soluții realiste, către patos, în loc de raționalitate, către speculații deșănțate, în loc de previziuni calculate. Discursul politic va fi inundat și saturat de erori și rumori, perimându-se – erori și rumori orfane, aruncate în dezbaterea politică fără asumarea responsabilității de către cvasi-teoreticieni guralivi, eunuci politici care nu vor lăsa niciodată în urmă ceva de valoare – erori și rumori care îngroașă sângele democrației, provocându-i tromboze fatale.

Democrația modernă nu poate supraviețui într-o lume irațională (și nici nu are de ce). Principiile care constituie fundația sa sunt rodul reflecției filosofice. Mecanismele vitale pentru coeziunea și perpetuarea democrației nu pot funcționa în absența unei baze politice raționale și previzibile. În absența raționalității, democrația își pierde chiar rațiunea de a fi, deoarece gratificarea imediată sau impunerea necondiționată a voinței individului sunt inhibate de sistemul democratic și ar găsi căi mult mai scurte și directe către îndeplinire într-o arhitectură statală bazată pe alte tipuri de valori. În momentul în care dialogul politic se mută în totalitate în afara regulilor argumentelor raționale, democrația încetează de facto. Principiile și valorile pe care democrația este menită să le protejeze devin neinteligibile și indezirabile atunci când rațiunea este suprimată – iar democrația se destramă atunci când cetățenii nu îi mai prețuiesc idealurile. Revalorizarea și raționalizarea politicii sunt dependente de gradul în care vom reuși să reducem la tăcere zgomotul și furia, erorile și rumorile care au acaparat agora. Agitatorii iraționali, falșii profeți și mântuitori trebuie trași la răspundere pentru înșelăciunile lor insolente – cordonul ombilical care îi leagă de conștiința societății trebuie retezat. Această conexiune vitală dintre democrație și raționalitate este deseori trecută cu vederea de cetățeni, care au, cumva, impresia că valorile fundamentale din nucleul sistemului democratic nu ar fi dependente de rațiune. Însă esența democrației (mă refer, desigur, la democrația de tip liberal și societatea deschisă pe care acesta o întreține, bazată pe valori umaniste – singura democrație veritabilă) nu poate fi susținută de emoții, instincte sau credințe. Pentru că această esență se referă la respectul pentru toți ceilalți oameni, indiferent de caracteristicile lor particulare și relația noastră cu aceștia – respectul general pentru umanitate, care nu poate fi niciodată un principiu experimentat intuitiv, irațional, decât atunci când este aplicat într-o arie foarte restrânsă. Michael J. Sandel, discutând despre filosofia lui Immanuel Kant, surprinde foarte bine acest aspect:

There is a difference between respect and other forms of human attachement. Love, sympathy, solidarity, and fellow feeling are moral sentiments that draw us closer to some people than to others. But the reason we must respect the dignity of persons has nothing to do with anything particular about them. Kantian respect is unlike love. It’s unlike sympathy. It’s unlike solidarity or fellow feeling. These reasons for caring about other people have to do with who they are in particular. We love our spouses and the members of our family. We feel sympathy for people with whom we can identify. We feel solidarity with out friends and comrades.

But Kantian respect is respect for humanity as such […]. For Kant, justice requires us to uphold the human rights of all persons, regardless of where they live or how well we know them, simply because they are human beings […].”[10]

Contrar popularității sale, sentimentul iubirii față de aproape nu va fi niciodată suficient pentru a asigura un comportament decent față de toți semenii noștri, pentru că, lăsând deoparte orbirea idealismului, nu vom fi niciodată capabili să iubim toți membrii umanității – nici măcar să iubim toți oamenii din comunitatea restrânsă în care existența noastră zilnică se desfășoară. Deseori, tocmai indivizii care predică cel mai agresiv cultivarea iubirii față de aproape au o listă foarte lungă de persoane care nu merită, dintr-un motiv sau altul, să beneficieze de iubirea lor doar aparent nețărmurită. Practicanții creștinismului sunt un exemplu grăitor în această privință, fiind de regulă extrem de selectivi referitor la cei care merită să fie iubiți. Singurul mod de a crea și întreține o societate democratică, în care fiecare individ are dreptul să beneficieze de respectul tuturor celorlalți, este să ne raportăm la toți semenii noștri într-un mod rațional. Doar rațiunea ne poate oferi o justificare pentru imperativul de a îi trata pe toți ceilalți oameni cu același respect, indiferent de prezența, absența sau intensitatea sentimentelor care ne leagă de ei.

Așadar, supraviețuirea democrației este legată de gradul de raționalitate al majorității (sau, deși sună ușor cinic, mai degrabă de măsura în care majoritatea, iremediabil irațională, este dispusă a tolera politicienii antrenați de ideologii raționale). De aceea, consecințele normalizării unui dialog politic complet irațional, purtat între facțiuni imune criticii și argumentelor logice, pot fi dintre cele mai sumbre cu putință, așa cum deja începem să observăm din plin. Alegătorul democratic ar trebui să fie capabil, dacă nu să constate a priori falimentul rațional și moral care se ascunde în spatele unor politicieni, măcar să facă ulterior distincția între un program politic care a funcționat și unul care a dat greș. Astăzi, ne vedem prinși în mijlocul unor frământări eurosceptice lipsite de noimă și auzim obsesiv despre nevoia de a reforma din rădăcini proiectul european. Însă în ce privință a eșuat atât de lamentabil Europa? Este suficient să privim către Planul Schuman, certificatul de naștere al Comunității Europene a Cărbunelui şi Oţelului (deci și a Uniunii Europene), și să parcurgem obiectivele și promisiunile principale aflate la baza acestui vizionar program, pentru a constata contrariul:

Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material.

[…]

În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.

[…]

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.[11]

Șaptezeci și patru de ani mai târziu, războiul între Franța și Germania a devenit, într-adevăr, inimaginabil, iar sistemul economic comun a oferit, într-adevăr, baza necesară construirii unei comunități mai largi între state anterior angrenate constant în războaie. Proiectul european imaginat de Planul Schuman a reușit să își îndeplinească promisiunea: menținerea păcii și unitatea în Europa. La polul opus agregării europene, să privim către Brexit și una dintre promisiunile sale esențiale: reducerea numărului de imigranți care pătrund în Marea Britanie. La finalul anului 2023, imigrația în Regatul Unit atinsese noi recorduri și nu dădea absolut niciun semn de scădere[12] – iată un program politic care nu s-a ridicat, în mod clar, la „înălțimea” declarațiilor sale pompoase. Nici alte promisiuni generoase ale susținătorilor Brexit nu s-au adeverit până în prezent[13], însă faptul că euroscepticii nu au fost capabili să reducă nici măcar imigrația, un punct esențial în propaganda lor și un simbol extrem de puternic pentru mișcarea anti-globalizare, este suficient pentru a dovedi că populismul și fanteziile iraționale se aflau, de fapt, în spatele inițiativei.            

Nu știu dacă democrația moare în beznă[14], dar cu siguranță ea intră într-o stare vegetativă profundă atunci când opinia publică, sistemul său circulator, este inundată de erori și rumori. Răsturnarea de situație pe care deraierea totală a Rusiei a creat-o pe plan global ne oferă un motiv bun de reflecție în ceea ce privește măsura în care și noi contribuim, ascunși în spatele unei nevinovății asumate din oficiu, la acest fond vătămător de maculatură ideatică. Să cântărim, așadar, mai bine impetuozitatea propriilor opinii și speculații, să tratăm politica și politicienii cu respectul cuvenit într-o democrație rațională. Închei aceste rânduri oferind o ultimă temă de reflecție, reprezentată de cuvintele lui Armand Goșu, un expert recunoscut în probleme legate de Rusia și fostul spațiu sovietic: „Să spui astăzi că Rusia a fost și este o amenințare perpetuă la adresa României e, din punct de vedere istoric, inexact. Sau că Rusia a jucat un rol eminamente negativ. E o prostie, nu poți să afirmi așa ceva.[15] Iată-le: erorile și rumorile.


[1] Marius Tucă Show, „12.06.1997 – Romania n-a fost primita in NATO la Madrid”, Youtube, 12.06.1997, https://www.youtube.com/watch?v=kIGuJVB2Ons, accesat în data de 25.02.2024.

[2] Alexandru Zamfir, Ceilalți, Coresi Publishing House, București, 2021, p. 342.

[3] Ibidem, p. 14.

[4] Kara Fox, „Volodymyr Zelensky played Ukraine’s president on TV. Now it’s a reality”, CNN, 21.04.2019, https://edition.cnn.com/2019/04/21/europe/volodymyr-zelensky-ukraine-president-profile-intl/index.html, accesat în data de 25.02.2024.

[5] Alexandru Zamfir, op. cit., p. 129.

[6] Karl R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2017, p. 739.

[7] Radu Vasile, Cursă pe contrasens. Amintirile unui prim-ministru, Humanitas, București, 2002, pp. 7-8.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 9.

[10] Michael J. Sandel, Justice: What’s the Right Thing to Do?, Penguin Books, Londra, 2009, p. 123. Traducerea autorului: „Există o diferență între respect și alte forme de atașament uman. Iubirea, simpatia, solidaritatea și tovărășia sunt sentimente morale care ne apropie mai mult de unii oameni decât de alții. Dar motivul pentru care trebuie să respectăm demnitatea persoanelor nu are nimic de-a face cu nicio particularitate a lor. Respectul kantian este diferit de iubire. Este diferit de simpatie. Este diferit de solidaritate sau tovărășie. Aceste motive pentru a îți păsa de alți oameni au de-a face cu ceea ce ei sunt în particular. Ne iubim partenerii de viață și membrii de familie. Simțim simpatie pentru oameni cu care ne putem identifica. Simțim solidaritate cu prietenii și camarazii noștri.

Dar respectul kantian este respect pentru umanitate ca atare. […] Pentru Kant, dreptatea ne impune să respectăm drepturile umane ale tuturor persoanelor, indiferent unde locuiesc sau cât de bine le cunoaștem, din simplul motiv că sunt ființe umane. […]”

[11] „Declarația Schuman – mai 1950”, Uniunea Europeană, https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/1945-59/schuman-declaration-may-1950_ro, accesat în data de 25.02.2024.

[12] Andrew McDonald, „UK migration soars to record high despite Tory Brexit promises”, Politico, 23.11.2023, https://www.politico.eu/article/uk-migration-soar-record-high-despite-tory-brexit-promise/, accesat în data de 25.02.2024.

[13] William Mata, „Five big Brexit promises – and what we got instead”, Independent, 21.02.2023, https://www.independent.co.uk/news/uk/brexit-referendum-vote-timeline-b2286381.html, accesat în data de 25.02.2024.

[14] Paul Farhi, „The Washington Post’s new slogan turns out to be an old saying”, The Washington Post, 24.02.2017, https://www.washingtonpost.com/lifestyle/style/the-washington-posts-new-slogan-turns-out-to-be-an-old-saying/2017/02/23/cb199cda-fa02-11e6-be05-1a3817ac21a5_story.html, accesat în data de 25.02.2024.

[15] Armand Goșu, Rusia, o ecuație complicată, Editura Polirom, Iași, 2022, p. 47.