Despre dualitate și vinovăție, la capătul lumii

Orice realitate ignorată își pregătește răzbunarea. Nu alta e originea catastrofelor în istoria omenirii.[1]

Jose Ortega y Gasset

Ne aflăm astăzi aproape de capătul lumii, nu pentru că ne paște îndeplinirea vreunei profeții biblice sau predicții cosmologice, nu pentru că s-ar fi produs himericul „sfârșit al istoriei” și nici măcar o conflagrație ireversibilă, care să fi retezat deja trunchiul civilizației. Chiar dacă traversăm o perioadă critică, în care ființa umană este înjunghiată de numeroase crize și sângerează din profunzime, la momentul scrierii acestor rânduri, cel puțin, fitilul distrugerii nucleare nu a fost deocamdată aprins, iar criza ecologică încă mai poate fi atenuată și încetinită: o extincție a civilizației noastre ar putea fi ocolită. Deși provocările prezentului imediat sunt, probabil, printre cele mai mari cu care Homo sapiens s-a confruntat, specia noastră a mai fost pusă, în trecut, în situații limită (de exemplu, dacă ipotezele privind existența unui „gât de sticlă” genetic acum aproximativ 70.000 de ani sunt adevărate, este posibil ca întreaga specie umană să fi fost redusă la numai câteva mii de indivizi) și a reușit să se redreseze, adaptabilitatea și inventivitatea fiind totuși printre beneficiile majore aduse de creierul nostru masiv. Ideea unui capăt al lumii este o noțiune foarte familiară, de la pământul plat și muchiile sale, până la multiplele apocalipse și epiloguri prezise de religiile și credințele de pretutindeni. Astăzi, vorbim însă de un capăt ideologic al lumii, un final generat nu de zei furioși sau limitări spațio-temporale, ci de o autodistrugere pasivă, întâmpinată cu un rictus scârbit. Nici măcar nu este vorba despre o sinucidere eroică, principială: pur și simplu ne lăsăm eutanasiați pentru că nu mai știm încotro am putea să ne îndreptăm. Recent, profitând de o oportunitate oferită de industria privată a explorării spațiale, aflată în plin avânt, William Shatner (actor celebru pentru rolul său din epopeea intergalactică Star Trek) a devenit cel mai bătrân om care a călătorit în spațiu, la vârsta de nouăzeci de ani. Se aștepta ca incredibila sa aventură extraterestră să fie marcată de adrenalină și entuziasm, însă experiența a fost una neașteptată:

When I looked in the opposite direction, into space, there was no mystery, no majestic awe to behold… all I saw was death. I saw a cold, dark, black emptiness. It was unlike any blackness you can see or feel on Earth. It was deep, enveloping, all-encompassing. (…) It was among the strongest feelings of grief I have ever encountered. The contrast between the vicious coldness of space and the warm nurturing of Earth below filled me with overwhelming sadness. (…) It filled me with dread. My trip to space was supposed to be a celebration; instead, it felt like a funeral.[2]

Cred că există o diferență foarte subtilă, ba chiar aproape inexistentă, între a privi Cosmosul cu reverență, umilință și fascinație și a te lăsa strivit de teroarea sa neagră, infinită și mută. Cele două perspective se suprapun până la un anumit punct (ajungând să ne domine câmpul vizual și ideatic în funcție de o serie de factori personali sau de mediu, cu influență de moment sau având o extindere temporală mai mare): Universul este unul singur, Omul este unul singur, iar viziunea unilaterală emisă de acesta din urmă se poate schimba radical, la cea mai mică adiere propagată de vidul interior sau exterior. Fascinația este doar o teroare pe care o lăsăm să treacă prin noi, să se verse în spațiul cosmic, eliberându-ne astfel de tensiunea nevoii de a sistematiza și explica. Curajul lui Shatner (izvorât, poate, și dintr-un oarecare cinism puturos, emanat de organele sale nonagenare, aflate în pre-putrefacție) de a articula o viziune atât de seacă și rece este remarcabil și am fost plăcut impresionat să găsesc în cuvintele sale o concluzie firească, însă deseori reprimată în lumea științei sau a explorării spațiale. Este firesc să fii impresionat și îngrozit, în același timp; nu trebuie să fugim de teroare, la fel cum nu trebuie să fugim de rezultatele unor experimente științfice care se opun ideilor noastre preconcepute. Totodată, cuvintele lui Shatner exprimă perfect blocajul manifestat în miezul ființei umane, atunci când aceasta nu mai găsește căi de a înainta. Când teroarea ta se mulează pe marginile universului vizibil, când moartea și Cosmosul se suprapun, ce idei să mai așterni? Acesta este momentul în care ajungi, propriu-zis, la capătul lumii – când fluxul de idei care ies din tine și pătrund în lume încetează, deoarece lumea devine suprasaturată de ideile tale. Sistemul circulator se blochează, iar individul suferă un stop cardio-respirator ideatic.

De câteva luni, omenirea s-a afundat într-o perioadă de instabilitate politică și militară nemaivăzută după ce mașina de tocat carne a celui de-al Doilea Război Mondial fusese, în sfârșit, oprită, după sacrificii și traume incomprehensibile omului care nu s-a târât niciodată prin tranșee. Dincolo de consecințele imediate ale invaziei Rusiei în Ucraina, răsfrânte cu viteza gloanțelor și a rachetelor asupra celor aflați în primele linii ale frontului, dincolo de consecințele pe termen scurt care încep deja să zguduie economia globală, noul război izbucnit (din nou) în blestemații Balcani hrănește și o criză existențială pe care va fi foarte dificil să o ocolim. Și așa îngustat de problemele climatice și tulburările sociale și politice care au început să erodeze în ultimii ani sistemele democratice, cândva extrem de solide, orizontul viitorului devine din ce în ce mai îngust. Observăm, la fel ca Shatner în fața unui Univers stors de iluziile calde ale umanismului, că nu mai avem unde să înaintăm – izvorul ideilor noastre politice și sociale a secat și, odată cu el, a dispărut sursa de energie care să poată alimenta revoluții și transformări pozitive. Edificiul relativ stabil clădit deasupra fundației iluminismului, umanismului și revoluției științifice, la adăpostul căruia am reușit să trăim câteva decenii de pace și stabilitate nemaiîntâlnite, s-a dovedit mult mai fragil decât anticipaserăm, iar pe măsură ce construcția se sfărâmă, nu mai există niciun plan, niciun architect și nicio motivație de a reclădi. Bineînțeles, sfârșitul Războiului Rece (momentul care părea să marcheze victoria ireversibilă a viziunii occidentale) nu adusese prosperitate și pace pe întreaga planetă, sacrificiile umane au continuat să fie închinate lui Ares, iar rugul războiului a continuat să ardă. Molima chinurilor fizice și existențiale nu a contenit să facă ravagii în Somalia, Sudan, Yemen, Irak, Coreea de Nord sau Siria. Dacă nu suntem naivi, trebuie să recunoaștem că Occidentul și aliații de încredere ai acestuia au fost principalii beneficiari ai arhitecturii politice globale din ultimele trei decenii. Însă, deși nu aveau acces la nivelul de trai al Paradisului occidental, oamenii de pretutindeni care împărtășeau aceleași valori umaniste și aceleași visuri (o viață trăită în pace, în democrație, sub protecția dreptului) știau măcar că o asemenea organizare socială poate fi atinsă în practică, deoaree a fost atinsă în practică în anumite locuri și, mai mult, s-a dovedit sustenabilă pentru o perioadă destul de îndelungată. Existau deja baze solide pe care să continuăm a construi. Odată ce etalonul concret se năruie, speranțele pentru un astfel de mod de viață suferă o masivă hemoragie a materialității. Mai mult, să năzuiești către o lume mai bună reprezintă o stare nobilă, care poate motiva individul, dar să fi avut o lume mai bună și să o fi distrus inhibă puternic instinctul de a acționa. Dintr-un asemenea punct al istoriei, începi să crezi (pe bună dreptate, având înșirate în față dovezi empirice contorsionate – ruine fumegânde) că pacea, democrația și dreptul au fost doar experimente eșuate. Altfel, de ce s-ar fi prăbușit sub șenilele tancurilor? Iar dacă au eșuat, la ce bun să trudim din nou, tocindu-ne oasele și anii doar pentru a ajunge într-o altă configurație instabilă, vulnerabilă în fața forțelor pe care era menită să le reprime? Dacă viața individului nu este decât un scurt și fragil vis însorit între două universuri înecate în bezna infinitului, și nu există nimic imaginabil care să poată alina această boală imanentă a speciei, de ce să avem așteptări diferite aici, în interiorul visului însorit al existenței? Iată că Răul va triumfa, în cele din urmă, și la nivel macrosocial, așa cum a făcut-o de atâtea ori la nivel individual. Într-adevăr, faptul că victoria Binelui nu este garantată de nicio lege naturală reprezintă o lecție foarte dificil de învățat a istoriei, mai ales într-o lume în care majoritatea credințelor sunt modelate astfel încât finalul să fie unul fericit (dacă nu aici, măcar pe lumea cealaltă). Secolul al XX-lea, cu toate masacrele sale absurde, a contribuit la consolidarea acestui mit: cele două mari imperii ale răului, Germania nazistă și Uniunea Sovietică, au fost învinse și, în cele din urmă, distruse, deși păreau, la un moment dat, mai aproape de laurii victoriei. Crezând însă că victoria este predestinată, este foarte ușor să primești cu brațele deschise distrugerea…

Așadar, nu ar fi greșit să capitulăm în fața istoriei și să acceptăm că pacea, democrația și dreptul care au domnit timp de câteva decenii în Occident nu au fost decât accidente temporare… Însă adoptarea unei asemenea atitudini defetiste, deși, poate, realistă, are o mare lacună, din punctul meu de vedere: exonerarea celor vinovați de plonjonul în spirala regresului. Avem nevoie măcar de consolarea unui Nürnberg unde călăii păcii, ai democrației și statului de drept să fie invitați pe eșafod. Am susținut întotdeauna nevoia ca muritorul să adopte o conduită sumbră în fața unei realități ostile, sau, în cel mai bun caz, indiferente. Nu m-am ferit niciodată să îmi mânjesc mâinile cu cele mai întunecate nuanțe și noroaie ale gândirii umane, dacă drumul obiectivității trecea prin astfel de regiuni. Legile naturii nu se lasă înduplecate, iar condamnarea noastră la moarte nu poate fi contestată – nu există o curte de apel a Cosmosului. În schimb, legile ce sapă albia prin care curge viitorul civilizației noastre sunt creații artificiale și abstracte ale ființei umane. De aceea, în ciuda greutăților cu care timpul ne apasă dinspre toate punctele sale cardinale, în ciuda premiselor precare ce mișună precum șobolanii în interiorul fundației colectivității, viitorul societății rămâne unul flexibil și maleabil, în interiorul limitelor permise de legile naturale imuabile. Resemnarea în fața statutului de muritor (adică nu „împăcarea” cu acesta, pe care o repudiez, ci acceptarea evidențelor empirice și lepădarea de miturile bătrâne ale transcendenței) și resemnarea în fața societății sunt stări complet diferite, prima fiind o aliniere cu structura obiectivă a realității, iar a doua o concesie în fața semenilor privilegiați. Cu energia haotică a tinereții lăsată în urmă, am devenit aproape imun la febra revoluției (știu că o revoluție care să nu poarte o trenă din haos și sânge este improbabilă sau imposibilă, iar canapeaua mea este tare comodă), așa încât prefer să mă furișez prin existență în umbra anonimatului, ocolind pe cât posibil oamenii și suferința evitabilă și încercând să provoc pagube cât mai mici în jurul meu. În același timp, nu pot nici să privesc dezinteresat cum pacea, progresul și adevărul se descompun din cauza acțiunilor agresive ale unor cohorte care și-au vândut sufletul și mintea, pactizând cu eroarea izbăvitoare. Nu sunt împins către o acțiune concretă pentru a contribui la redresarea lumii, singura mișcare pe care o pot face fiind retragerea din calea nebuniei colective – însă vreau să îmi fie permis, măcar, să arăt cu degetul vinovații, să îmi lansez acuzațiile înainte de a fi înghițit de neguri. 

Voi urma însă o cale ocolită către prezentarea sentinței și, pentru moment, voi întreba cititorul cum a ales să își petreacă începutul unei noi ere istorice și instaurarea unei noi ordini globale mondiale, după aproape opt decenii de stabilitate și predictibilitate (relativă, dar probabil fără precedent în istoria omenirii, mult mai tulbure decât ne lasă manualele, de regulă, să credem). Pe măsură ce tentaculele delirului militarist incubat de mai multe decenii în mintea lui Vladimir Putin încep să ajungă și în interiorul locuințelor noastre, furișându-se prin buletinele tot mai amenințătoare de știri sau prin conductele de gaze și apă caldă, avem în față, așa cum este tipic uman, o gamă largă de comportamente pe care să le adoptăm ca reacție. Deocamdată, majoritatea indivizilor aleg soluția facilă de a ignora faptul că au fost împinși de curenții timpului într-o nouă etapă a istoriei civilizației umane, care va fi cuprinsă într-un capitol, sau măcar subcapitol separat de către urmașii noștri (sau, în cazul unei conflagrații nucleare, va rămâne doar un capitol gol, fără text și fără urmași care să îl scrie și citească). Însă, pe măsură ce lațul se strânge în jurul nostru și goarna semiautomată răsună tot mai aproape, mecanismele la care omul de rând recurge, de regulă, pentru a reprima ostilitatea realității încep să funcționeze în gol. Atunci când limitele corpului sunt testate și acesta nu mai primește suficienți nutrienți, el începe să consume rezervele de grăsime (și, ulterior, dacă situația de criză se prelungește, țesutul muscular). Atunci când limitele minții sunt testate și aceasta nu mai primește materia primă pentru a întreține suficiente iluzii, construcțiile ideologice și miturile încep să se destrame, expunând conștiința unui contact din ce în ce mai direct și brutal cu mediul realității obiective – de la alarma care ne trezește dimineața la alarma antiaeriană sunt universuri întregi distanță. Tranșeele reprezintă un hotar către o nouă stare a ființei umane, având foarte puține elemente comune cu ceea ce suntem obișnuiți să experimentăm în cadrul cotidianului. Până ca asfaltul să se surpe și să facă loc tranșeelor, suntem prinși însă într-un purgatoriu – știm că ciuma războiului roade harta și se apropie de noi, deci nu mai putem fi cum eram înainte, dar, în același timp, infrastructura cotidianului rezistă, deocamdată, și încă ne permite să ne refugiem în reverii inocente.

Acestea ar fi elementele care am constatat că mă înconjoară, aici, în regiunea crepusculară a anului 2022, a păcii – și, poate, a civilizației. Dincolo de șocul inițial, panica stropită cu gust de praf de pușcă și transpirația primelor nopți de după declanșarea războiului, am observat, cu mirare, că majoritatea concluziilor pe care le târam deja după mine în pelerinajul cu sens unic către sfântul edificiu al sicriului au supraviețuit și în noile condiții mult mai vitrege. Privind cum totul se pregătește să ardă, nu am deslușit în flăcări revelații noi, trezite din spiritul materiei de spirala descendentă a apocalipsei plasmatice. Nu mi-am întors fața către fantoma fatidică a divinității, nici nu am blestemat calea urmată până acum, jurând că, dacă voi supraviețui, îmi voi schimba orientarea prin existență cu 180 de grade. A nu se înțelege că am îmbrățișat posibilitatea palpabilă a anihilării însuflețit de curaj și pace interioară. Din contră, disperarea și regretele au început să se reverse torențial din bolta cerească, înecând fiecare clipă de luciditate în amărăciunea specifică finalurilor. Însă ceea ce mi s-a părut remarcabil este că nimic nu m-a luat prin surprindere, totul s-a petrecut întocmai așa cum anticipam, ceea ce mi-a confirmat că drumul pe care l-am urmat până acum a fost singurul rezonabil pe care îl puteam urma. Așa cum am presupus, atunci când arunci o privire dincolo de marginea prăpastiei, în afara vieții, nu există nimic care să îți poată alina vertijul terorii, în afară de tipicele halucinogene ale spiritului – religie, facile speculații transcendentale ș.a.m.d. Așa cum am presupus, adevărul obiectiv și rece al realității impersonale își păstrează proprietățile până la capăt, iar adeziunea față de acesta înseamnă să îți asumi o dispariție lipsită de mântuirea unei concluzii calde, dar false. Regretele rămân regrete, erorile rămân erori, dispariția rămâne dispariție, iar durerea rămâne durere. În penumbra finalului, porți după tine greutatea a tot ceea ce a fost, fără a rămâne totuși cu nimic – umbră gravitațională, amprentă a informației carbonizate. Am constatat cu satisfacție că nu a mai fost nevoie să realizez banalitatea și irelevanța cotidianului, să mă reorientez către „lucrurile care contează cu adevărat”. Știam demult că tot ce ține de cotidian are o importanță pur utilitară (spre deosebire de cei care „cred” în carieră, succes, renume, avere, tradiții, patrie), deci, totodată, știam și că nu mă pot rupe de cotidian (asceză) fără să pierd părți ale lumii moderne pe care le consider benefice sau chiar esențiale pentru identitatea umană. De asemenea, știam și că, oricât de lipsit de conținut ar fi cotidianul, nu ai, cu adevărat, unde să fugi – ești obligat să rămâi în lumea care există, dacă nu vrei să te lași în seama delirului credințelor lipsite de baze empirice. Așadar, a fi parte din lume este inevitabil, dacă dorești să accesezi potențialul inimaginabil de vast pe care civilizația umană, cu toate neajunsurile sale, ți-l poate oferi. Bineînțeles, a fi parte din lume este un act care provoacă numeroase reacții adverse, însă acestea reprezintă prețul pe care trebuie să îl plătim pentru cunoaștere și confort.

Pe lângă aceste aspecte, recunosc, destul de superficiale, ceea ce am remarcat (și resimțit) în mod special a fost, mai mult ca oricând, dualitatea copleșitoare (și inexplicabilă) a lumii. Există serii nesfârșite de contraste antonimice care par să transforme haosul în structură, deși ordinea și proporțiile nu sunt deloc cele dezirabile, în majoritatea cazurilor. Experiența traiului în liniștea fertilă a păcii și stabilității occidentale și foametea, războiul, suferința atroce de la periferiile civilizației moderne. Realitatea obiectivă și delirul credinței. Mecanica cuantică și Biblia. Descoperirea undelor gravitaționale sau realizarea primei fotografii cu o gaură neagră și explozia teoriilor conspirației, a știrilor false și a viziunilor pseudoștiințifice sau antiștiințifice despre lume. Declarația Universală a Drepturilor Omului și legea „sharia”. Democrațiile raționale, pașnice, tolerante și progresiste ale blocului vestic și autoritarismul primitiv, brutal, mincinos, criminal și însetat de genocid din Rusia, Coreea de Nord, Iran, Belarus sau China. Cunoaștere, cultură, progres și superstiție, ignoranță, regres. Eu și ceilalți. Imaginea mea despre mine și imaginea celorlalți despre mine. Durerea mea și durerea celorlalți. Luciditate și somn existențial… Mai presus de toate, se desprinde o dualitate fundamentală a întregii realități, o despicare ale cărei început și sfârșit au devenit imposibil de identificat, fiind împinse, probabil, de expansiunea cosmică în afara Universului vizibil. În planul inferior al existenței se depun impuritățile cotidianului, ale socialului profan, care colmatează fluiditatea deplasării noastre către adevărul obiectiv al materiei, în timp ce planul superior – acel negru cosmic, mort pentru noi, dar viu pentru el însuși, care l-a deznădăjduit pe William Shatner – își menține, fără dificultăți, debitul discret, dar imposibil de întrerupt, invariant. Expulzat aici, la capătul lumii, de contracțiile istoriei, resimt din ce în ce mai acut această ruptură ontologică pe care o cunoșteam deja; o percep acum drept nucleul realității. Rătăciți prin mâlul cecității, unii sunt devorați de banalitatea sufocantă a mecanismelor sociale hiperbolizate, de iluziile iraționale a căror putreziciune este ascunsă în aburul cu parfum de tămâie al ritualurilor hipnotice, de donquijotismul machist al cuceririlor militare. Departe de aceste subterfugii circulare și mocirloase, vârfurile ființei rămân întrebările mari despre natura obiectivă a realității, pe care ni le adresăm nouă înșine, după ce acestea penetrează, în prealabil, un întreg univers de substanță. În aceeași lume coexistă indivizii care comit cele mai tulburătoare atrocități imaginabile și cei care descifrează simfonia realității, așezând-o pe portativul matematicii. Dualitatea dintre materie și spirit pe care o profesau (și încă o profesează) filosofii și teologii dornici să mănânce o pâine (lihniți de foame sau de setea dependenței de sacralitate) a evoluat și s-a transformat odată cu modernitatea. Astăzi, materia a devenit cea ușoară, care ne permite să accedem în lumile înalte și pure ale misterelor cosmice transumane – echivalența masă-energie face parte din sistemul nervos al Naturii. Astăzi, spiritul s-a încâlcit în zgârciuri și s-a disipat în trup, trăgându-ne în jos, către groapă, odată cu cadavrul nostru obosit. Astăzi, pentru a lăsa în urmă plumbul toxic al industriei lumești și mucegaiul din canalizarea societății, este nevoie să ne smulgem din rădăcinile preistorice ale relicvelor spiritului. Transcendența este inflamabilă – ea trebuie însă curățată de mâzga fungică a spiritului și aprinsă cu scânteile materiei: combustibilul din rachete este singurul care ne permite să lăsăm în urmă temnița omenirii, fizic sau măcar mental. Așadar, la capătul lumii, eu, unul, am început să descind în schisma dintre cele două laturi ale realității. Omenirea este condamnată la muște de grajd, ignominie și supurații; în același timp, omenirea poate emite interogații existențiale extreme, poate privi către puritatea cosmică și sterilă a vidului matematic și concret, prin programul său spațial, prin teoriile sale științifice sau prin abstractizarea principială și distilarea emoțională a artei. Paginile vieții noastre pot sfârși mototolite, ca hârtie igienică, sau conservate într-un incunabul remanent – ne condensăm și ne prelingem de-a lungul celor două linii subțiri ale dualității lumii.

În virtutea acestei dualități, aici, la capătul lumii, îmi mențin convingerea, dobândită anterior, că omului nu îi rămâne nimic notabil de făcut în afară de a își propulsa gândurile către marile întrebări ale realității cosmice obiective. În rest, nu există decât o scurgere sângerie prin rigolele existenței umane. Mergând mai departe, problema care se pune apoi este dacă această dualitate are vreo semnificație reală. Planul transuman desprins cu ajutorul dualității fundamentale nu are proprietăți paliative, precum o arătoasă iluzie filosofică sau religioasă, ci reprezintă un mod de a privi către realitatea de dincolo de tortura umană care ne vânează până la capătul lumii, de a privi chipul adevărului chiar și în timp ce rugul de sub noi începe să ardă. Blestemele lucidității, durerii și ființei nu sunt alinate de dualitate, așadar; dacă aceasta din urmă nu reprezintă ecoul unei structuri veridice a realității, suntem obligați să o abandonăm, să o lăsăm să alunece și să moară în valea întunecoasă a erorilor, presărată cu felurite rămășițe diforme și contorsionate. Din păcate, dacă dualitatea este iluzorie, chiar și a gândi este în van. Pare suspect faptul că, privind în jur, observăm cum iluzia dualității se repetă, ca o veritabilă matrice a experienței umane. Mai toate basmele religioase și regulile morale sunt croite în jurul antitezei dintre bine și rău, majoritatea investigațiilor noastre despre realitate se bazează pe posibilitatea efectuării unei distincții între adevăr și falsitate, iar opoziția dintre „ceva” și „nimic” este un laitmotiv al manifestărilor culturale umane de orice fel. Însă cele mai multe judecăți emise de-a lungul istoriei în baza credințelor umane s-au dovedit a fi fost doar fantezii ale unor indivizi și epoci, erori de interpretare, deliruri psihologice sau contagioase isterii în masă. Modernitatea ne dovedește zilnic caracterul vetust al multora dintre convingerile noastre religioase, morale sau chiar științifice (dar mai ales religioase). Poate că dualitatea pe care o resimt și eu, aici, la capătul lumii, se înscrie exact în acest tipar cerebral imemorial. Poate că nu există o fâșie distinctă care să se lase exfoliată de pe suprafața realității, ci borhotul social și ambrozia cosmologică se suprapun la nivel atomic. Poate că, la fel ca semenii mei parazitați de culorile psihedelice ale credințelor iraționale, rătăcesc și eu, în confuzia halucinațiilor dualității. În impozanta sa lucrare „Universul din nimic”, Lawrence M. Krauss ne expune (printre altele) două aspecte care ar putea, foarte bine, trăda fundamentele fanteziste ale unei dualități precum cea percepută de mine. De exemplu, distincția dintre ceva și nimic, definitorie pentru izolarea sinelui și a identității umane (acel ceva al existenței, opus nimicului din afara existenței) în cadrul entității spațio-temporale, ar putea fi, foarte bine, un artefact, un viciu de observație:   

Întrebarea «De ce există ceva mai degrabă decât nimic?» conține implicit așteptarea solipsistă că «ceva» va persista – că, într-un fel sau altul, universul a «progresat» până în punctul existenței noastre, de parcă noi am fi punctul culminant al creației. Mult mai probabil, bazându-ne pe tot ceea ce știm despre univers, există posibilitatea ca viitorul, poate viitorul infinit, să fie unul în care neantul să fie stăpân absolut.

(…)

În acest caz, răspunsul la întrebarea «De ce există ceva mai degrabă decât nimic» va fi pur și simplu «Această situație nu va mai dura mult».[3]

Iată cum clarviziunea intelectuală și tăria morală a omului de știință pun realitatea, prin doar câteva rânduri, într-o poziție fatală de șah-mat, după ce filosofii i-au dat târcoale timp de milenii, încercând să o învingă cu un argument convingător. Un viitor infinit de neant fizic anulează orice urmă de „ceva” și, implicit, și planul cosmic de care se agață dualitatea mea. O altă pereche de proprietăți, adevărul și falsitatea, ar putea fi și ele la fel de instabile. Krauss ne explică: în aproximativ două trilioane de ani, toată lumina emisă de stelele din alte galaxii va ajunge să aibă, din cauza expansiunii spațiului, o lungime de undă mai mare decât Universul vizibil, deci acestea vor deveni invizibile – imposibil de observat conform legilor fizicii, nu din rațiuni practice sau limitări tehnologice. Practic, ne vom regăsi în starea de dinainte de începutul secolului trecut, în care consideram că întregul Univers se reduce la galaxia noastră. Spre deosebire de acele vremuri însă, în viitorul îndepărtat nu vom mai avea nici posibilitatea de a observa vreodată faptul că există și alte galaxii. Demarcația dintre adevăr și falsitate dispare în aceste condiții extreme. Mai mult, Krauss ne arată și cum, în cele din urmă, toate dovezile existenței Big Bangului (detectarea expansiunii spațiului, a radiației cosmice de fond și a concordanței dintre abundența relativă a elementelor hidrogen, heliu și litiu măsurată și cea prezisă) vor fi, de asemenea, șterse de legile naturii, împinse, de diferite procese fizice, dincolo de limitele observației[4]. Unde începe și unde se termină, atunci, adevărul Big Bangului? Unde începe și unde se termină adevărul științific al acelor observatori îndepărtați în timp și spațiu, care vor ajunge la concluzii fundamental diferite despre Univers? Este factorul uman cel care complică înțelegerea acestor aspecte esențiale legate de bazele realității (precum ne împinge să credem efectul observatorului formulat de mecanica cuantică, prin intermediul căreia am ajuns la un cu totul alt fel de dualitate, cea undă-particulă)? Sau, din contră, tocmai absența factorului uman?

Pare din ce în ce mai clar că dualitatea pe care am invocat-o anterior este sugrumată de aceste aspecte problematice, dar ancorate în date empirice solide, ale realității observate și observabile. Efectuând tranziția către planul social, pare că și aici lucrurile sunt mult mai complicate decât ne-ar permite un sistem ambivalent să înțelegem. Complexitatea materiei este oglindită de complexitatea dinamicii sociale. Dictatorii, populiștii, extremiștii, generalii însetați de sânge și napalm matinal sunt cei care se hrănesc cu simplificarea și vulgarizarea lumii. Democrația ne-a învățat (sau încearcă să ne învețe) că oamenii politici, partidele și doctrinele nu se află sub incidența unor etichete exclusiviste, nu se împart, pur și simplu, în „cei buni” și „cei răi” – de aceea, dezbaterile, compromisurile rezonabile, reevaluările empirice, ajustările de perspectivă sunt benefice și vitale progresului, pe când o politică preocupată doar de idealuri și principii rigide, pretins pure (cum cuantificăm puritatea?), va rezulta, inevitabil, într-un mediu dominat de opresiune, tensiune și rumoare. Chiar și contextul actual, punctul de plecare al reflecțiilor prin care navigăm acum împreună, nu face altceva decât să demonstreze complexitatea inexorabilă a structurilor sociale, politice, economice și militare. Ce ai face tu dacă ai fi unul dintre liderii lumii occidentale, pentru a ajuta umanitatea să ajungă la mal, lăsând în urmă oceanele clocotinde ale războiului? (Probabil că destui și-au pregătit deja soluțiile personale prin care sunt convinși că ar putea rezolva rapid criza în care ne adâncim – totuși, o analiză sumară la nivel logic, istoric și al bunului-simț le va demonta imediat.) Ai negocia cu Vladimir Putin? Și aliații au negociat cu Hitler în zorii celui de-al Doilea Război Mondial, oferindu-i concesii peste concesii, fără a putea evita dezastrul generat, până la urmă, de fascismul ieșit din matcă. Ai interveni mai prompt în sprijinul Ucrainei, cu riscul de trage cortina civilizației, printre focurile radioactive de artificii? Totuși, pare că orice este preferabil distrugerii lumii… Te-ai retrage din preajma conflictului, vizând reducerea tensiunii? Ucraina s-ar prăbuși imediat, creându-se astfel un precedent incompatibil cu un sistem politic global modern, echilibrat și pacifist: posibilitatea de a dobândi noi teritorii și de a interveni oricând în politica internă a altor state suverane prin utilizarea forței militare. Sau – și mai complicat – cum ai reacționa dacă Rusia ar utiliza arme nucleare tactice în Ucraina sau împotriva unui aliat NATO de pe flancul estic? Ai căuta o cale de a efectua un pas în spate, doar pentru a ocoli apocalipsa nucleară? Din nou, o asemenea stare ar fi incompatibilă cu o lume modernă, care să nu se prăbușească imediat în război, deoarece creează un alt precedent fatal – orice stat care deține bomba atomică și nu se sfiește să o folosească devine invincibil. Ai riposta, în virtutea sfântului Articol 5, declanșând astfel sfârșitul civilizației? Iată că alternativa unei situații imposibile este o altă situație imposibilă: autodistrugerea umanității. Toate aceste ipoteze și echimoze istorice, toți acești factori se întretaie și se potențează reciproc, plutind în incertitudinea amorfă a societăților, dincolo de care este imposibil să deslușești cauze, etape și măsuri clare. Suntem doar microorganisme aflate pe paginile de istorie ale viitorului. Escaladarea conflictului ruso-ucrainean și ramificațiile acestuia, extinse în ambele direcții pe axa timpului, îi amintesc imediat cunoscătorului de istorie (fie el și amator) de lecțiile din manuale despre cele două războaie mondiale. Contextele politice și diplomatice extrem de contorsionate care au înconjurat marile conflagrații ale secolului trecut (și care înconjoară, de fapt, în general, orice mișcare masivă de natură militară) urmează traiectorii complicate, cu o vastă acoperire spațio-temporală. Poate că urmașii noștri, beneficiind de clarviziunea celui care și-a ispășit chinurile transformării viitorului în trecut, vor privi înapoi și vor citi în evenimentele acestor decenii o serie de cauze univoce care au împins umanitatea, în mod iminent, către împlinirea trilogiei războaielor mondiale. La fel cum numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar al Germaniei de către președintele Paul von Hindenburg, războiul civil din Spania sau ocupația Cehoslovaciei de către Germania nazistă nu au fost percepute, la momentul producerii lor, drept preludiile unui inevitabil război generalizat (așa cum ne apar ele, retroactiv), nu este exclus ca fisurile provocate de unele dintre crizele contemporane să se lărgească și să determine, dincolo de un prag critic, rupturi seismice catastrofice. Deja, inocența ne-a fost, parcă, penetrată de agresiunea de inspirație sovietică a Rusiei lui Putin, și începem să trasăm unele conexiuni pe care pur și simplu refuzam să le acceptăm cu numai câteva luni înainte. Probabil că, pe măsură ce tot mai multe bombe vor zgudui modernitatea, traiectoria pe care molima războiului a urmat-o, în tăcere, pentru a se răspândi, până în momentul în care avalanșa devastării a pornit, va deveni tot mai clară. Ca orice epidemie, războiul se răspândește mai întâi discret, departe de paginile ziarelor și ecranele camerelor de filmat, dospind în tăcere și apropiindu-se de pragul masei critice. Deja, acțiunile lui Putin de după preluarea puterii par, privind în urmă, să fi urmat un plan destul de bine coordonat de subminare a civilizației occidentale (față de care liderul rus nutrește o ură ce eclipsează chiar și resentimentele Războiului Rece, fiind alimentată de un fanatism ideologic de care nici măcar comuniștii nu dădeau impresia că ar fi capabili). După anul 2000, de fiecare dată când Noua Rusie era îmblânzită prin încă o concesie, ne vedeam mai departe de treburi, mulțumiți de compromisul fructuos, cu aceeași naivitate cu care Neville Chamberlain flutura în fața lumii ciorna lipsită de valoare prin care credea că a garantat „pacea timpurilor noastre[5]. Dar o ură monstruoasă și irațională precum cea a lui Putin sau Hitler nu poate fi stinsă prin dialog și compromisuri – ea este veșnică, ireversibilă și contagioasă, zgândărind delirurile militariste și naționaliste care zac latent în beciurile societății. Populația occidentală de după finalul Războiului Rece, cu preocupări printre care rareori s-a mai numărat și geopolitica, a privit aventurile militare ale Rusiei în Georgia, Cecenia și Crimeea drept accidente, conflicte ce pot fi ușor izolate și ținute sub control sau chiar reglări îndepărtate de conturi, irelevante pentru Europa – drept urmare, reacția Vestului a fost una anemică, fragmentată și neconvigătoare. Mafia politică rusească și liderul său providențial, în schimb, au acaparat treptat toate pârghiile politice, au lichidat plăpândele reflexe democratice cât de cât închegate în turbulenții ani ’90 și, mai mult, au reușit să pună la punct o mașinărie performantă și ultramodernă de propagandă (probabil singura dimensiune a ruginitului stat rus care poate fi catalogată drept ultramodernă – am văzut că Armata Roșie a rămas încremenită în era sovietică, din punct de vedere tehnic și strategic). Profitând de permisivitatea naivă a Vestului, care a ales să sacrifice siguranța națională pentru a nu amenința cumva libertatea individului, Putin și tovarășii săi au intervenit cu un succes remarcabil în treburile interne ale statelor occidentale, folosindu-și mașinăria de propagandă pentru a cultiva și cataliza extremismul, naționalismul, euroscepticismul, teoriile conspirației, curentele antidemocratice și viziunile antiștiințifice. Astfel, au contribuit la crearea unor clivaje adânci în societate, fragmentând și dezintegrând proiectul unitar euroatlantic care a dominat categoric continentul în perioada postbelică (până în Cortina de Fier înainte de prăbușirea URSS, apoi și dincolo de aceasta, spre dezaprobarea orgoliului rănit al Rusiei). Vigilența ne-a fost anesteziată de aparenta soliditate a confortului, în timp ce Rusia știa exact în ce direcție se îndreaptă – de exemplu, iată cum oficialii ruși se referă acum la summitul NATO desfășurat în anul 2008 la București drept momentul începerii războiului din Ucraina[6]. La acel moment, semnificația evenimentului a scăpat complet lumii occidentale (ceea ce nu înseamnă că Vestul nu ar fi trebuit să se apropie de Georgia și Ucraina, dar el trebuia, în același timp, să anticipeze și să contracareze din timp reacția violentă a Rusiei).

Așadar, privind înapoi către rețeaua complexă de factori cauzali, putem distinge un fir care leagă prezentul de trecutul imediat sau ceva mai îndepărtat – suntem trași în jos, către abisul istoriei, de evenimente marcante, care au trecut pe lângă noi fără să le conștientizăm, iar acum au împietrit în monumente inerte și reci. De unde se va considera că a început criza occidentală? Problema refugiaților din Siria? Brexit? Oroarea înmânării (probabil) celei mai puternice funcții a planetei către bufonul Donald Trump? Axa antidemocratică Ungaria-Polonia, coagulată în interiorul Uniunii Europene? Extinderea curajoasă a NATO din anul 2004? Intervențiile militare ale Statelor Unite și aliaților săi în Irak și Afganistan? Atentatele de la 11 septembrie 2001? Memorandumul de la Budapesta? Reunificarea Germaniei sub egida NATO? Germina criza occidentală în interiorul fiecărui eveniment politic major din ultimele decenii? Observăm că există riscul să alunecăm foarte ușor și în direcția opusă, privind întreaga istorie drept o înlănțuire exactă de cauze atent ordonate și ramificate, care pot fi clasificate, identificate și explicate de un observator suficient de competent în această privință (și, de regulă, tindem să ne considerăm pe noi înșine observatori suficient de competenți – cât de convenabil!). Încercând să evităm simplificări macroscopice speculative, precum manifestările concrete ale unei dualități abstracte de la care am pornit, ajungem față în față cu o complexitate atomizată pe care oricum va trebui să o sistematizăm într-un fel sau altul, sprijinindu-ne pe anumite noțiuni preconcepute și speculând. Dar, bineînțeles, societatea umană este imposibil de simplificat în acest mod, fiind, de la un anumit nivel, guvernată de arbitrar, impredictibil, irepetabil. O înțelegere stabilă a proceselor infinit și inaccesibil de complexe aflate dincolo de hotarele domeniului mecanicii cuantice nu poate fi decât una de natură statistică – la fel, o înțelegere a dinamicii societății umane de-a lungul istoriei nu poate fi decât una de natură statistică. Trebuie să fim capabili nu doar să ocolim simplificările grosolane cu care ațâțătorii însetați de sânge și dogmă ne ademenesc, dar și să extragem concluziile generale din zgomotul nesfârșit de fundal; să nu eliminăm mai mult decât este necesar, dar nici să nu sucombăm în fața unei mitologii restrictive. Până la urmă, poate că tocmai supunerea completă față de oricare dintre cele două perspective (lumea reductibilă la idei și forțe fundamentale, respectiv lumea indescifrabil de complexă) ar reprezenta o simplificare eronată a lumii sau o rătăcire în amănunte, care ne îndepărtează de viziunea de ansamblu. Astfel, pierzându-ne în rețeaua complexă de documente, evenimente, date, propagandă, subiectivitate și măceluri peste măceluri, pe care istoria o lasă în urmă, asemenea unei dâre de mucus, scăpăm din vedere că uneori există și crime clare, și vinovați a căror culpă a fost pronunțată dincolo de orice îndoială rezonabilă – vinovați care trebuie arătați cu degetul și tratați ca atare. Nu le putem permite acestor sabotori ai civilizației umane să evadeze dincolo de protecția anonimatului și a uitării, să se refugieze în lapiezurile săpate în obiectivitate de logica bombastică și acidă a subiectivității atotputernice.

Cine sunt, așadar, vinovații pentru declanșarea focarului ruso-ucrainean, care, prin extinderea sa incontrolabilă, poate pune în pericol chiar supraviețuirea civilizației umane? Pe cine trebuie să tragem la răspundere, măcar din punct de vedere moral, pe măsură ce suntem înghițiți de haosul artileriei și vertijul radioactivității? În primul rând, îi declar vinovați pe toți cei care nu sunt capabili să înțeleagă următorul principiu: iredentismul (și revizionismul teritorial, în toate formele sale) este incompatibil cu pacea. Volatilitatea extremă și perpetuă a granițelor dintre comunități și entități statale a reprezentat una dintre principalele surse de distrugere, teroare, suferință și moarte de-a lungul istoriei umane. Deși ar putea părea contrar aparențelor, datele empirice ne confirmă faptul că impactul războiului asupra vieții de zi cu zi s-a diminuat considerabil după al Doilea Război Mondial – numărul absolut al deceselor cauzate de conflictele militare interstatale a fost într-un declin constant după 1945, cu câteva excepții izolate (războaiele din Coreea, Vietnam și cele din Iran, Irak și Afganistan în anii ’80) și o tendință de ușoară creștere în ultimul deceniu, odată cu conflictele izbucnite în Siria, (din nou) Irak și (din nou) Afganistan[7]. În ceea ce privește probabilitatea unui individ de a fi afectat de război, situația de după 1945 a reprezentat, așadar, o oază de pace călduță și senină într-o istorie furtunoasă. Lumea occidentală, cu precădere, a reușit să creeze, alături de aliații săi, o arhitectură politică, economică și instituțională solidă și stabilă, care, practic, a eliminat în totalitate posibilitatea războiului în interiorul său. Rivalitățile tradiționale dintre marile puteri europene au fost stinse (cine și-ar mai putea imagina astăzi un răbzoi între Franța și Anglia sau Franța și Germania, de exemplu?), iar militarismul care clocotea etern în interiorul sferelor politice decizionale a fost, în mare măsură, eradicat. Departe de a fi o minune sau o consecință automată a modernității, marea pace occidentală a avut la bază o serie de cauze materiale, cât se poate de concrete. Populația occidentală, epuizată după câteva decenii de atrocități și înconjurată de sărăcie și ruine, și-a pierdut interesul pentru miturile naționaliste și fervoarea militaristă cu care fusese momită în trecut. Bogăția pompată de peste ocean de către capitaliștii americani a adus în conștiința statelor europene perspectiva dezvoltării unei societăți la fel de bogate, preluând modelul capitalist cosmopolit, fără a mai fi nevoie să se recurgă la război și expansiunea unilaterală a unor idealuri naționaliste autarhice, căzute brusc în dizgrație. Falimentul moral, umanitar și economic generat de vechile tradiții conservatoare politice și sociale, care au împins lumea către o tragedie de o asemenea magnitudine, a demonstrat că era nevoie de un drum nou către viitor. În acest mediu, s-a născut noțiunea modernă a dreptului internațional, iar agresiunea militară nejustificată a fost trecută în ilegalitate, statele care au recurs la ea fiind izolate și sancționate. Astfel, modelul occidental de organizare politico-economică, adoptat, de nevoie, și de alte state care au dorit să se conecteze la fluxul de capital izvorât din lumea creată după chipul și asemănarea Statelor Unite ale Americii, a consacrat o viziune nouă asupra civilizației umane, în care războiul, dintr-un instrument banal de interacțiune între entități statale, a devenit un act extrem, descurajat prin toate modalitățile posibile. Este o schimbare radicală de perspectivă, pe care cei care au avut șansa de a nu cunoaște direct disperarea absurdă a războiului par să nu o aprecieze suficient. Într-o lume în care pacea interstatală a devenit o virtute, structurile militare au fost atenuate, domesticite și ținute sub un control civil strict, riscul unor imixtiuni ale acestora în politică fiind puternic diminuat. Este greu să ne imaginăm astăzi un șef de stat major al unei democrații occidentale declarând, precum Helmuth von Moltke în 1912: „I consider a war inevitable – the sooner, the better.[8] Războiul a devenit o noțiune repudiată de majoritatea populației – inclusiv de către factorii decidenți, pentru care o pace durabilă este mai profitabilă din toate punctele de vedere decât o stare de război. Însă acest echilibru este mult mai fragil decât, datorită familiarității, lasă impresia că ar fi: deoarece se bazează pe o colecție de reguli, de ficțiuni juridice, este suficient ca un singur participant de calibru la jocul diplomatic mondial să refuze respectarea uneia dintre aceste reguli, să afirme răspicat că nu mai crede în ficțiunea cu pricina, ca totul să se năruie. Poate cea mai importantă dintre aceste reguli este sacralitatea granițelor – nicio pretenție iredentistă nu mai poate fi, vreodată, considerată justificată. Lumea occidentală a reușit eradicarea războiului în interiorul său tocmai prin stabilizarea pe termen lung a granițelor rămase în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a putea conviețui în pace, trebuie să alegem un moment zero – un punct din care bazele geografice ale structurilor politice rămân veșnic fixe. Acest moment nu poate fi stabilit, bineînțeles, în viitor, deoarece fiecare stat va încerca să obțină, prin forță, o poziție cât mai favorabilă, în timpul rămas până atunci, dar nici în trecut, deoarece ar trebui anulate evoluțiile dintre acel moment și prezent, ceea ce va duce, din nou, la vărsare de sânge. Așadar, legea eternă a granițelor este pe jumătate convenție, deoarece reflectă o alegere aleatorie (fără a se baza pe „dreptul” de a deține un anumit teritoriu), pe jumătate întâmplare, deoarece trebuie să se profite de un moment în care există contextul favorabil pentru a îngheța contururile statale. Epuizarea totală a popoarelor europene (și nu numai, dar în mod special) din anul 1945 a reprezentat un astfel de moment zero; „dreptul” de a deține teritoriile pe care statele le ocupau la acel moment a fost și atunci, ca și acum, indeterminabil. Este foarte important să înțelegem că, privind înapoi către istoria oricărei bucăți de pământ, vom găsi întotdeauna mișcări masive de popoare și granițe, numeroase incursiuni și cuceriri militare – practic, în orice dispută teritorială modernă, fiecare parte va reuși să identifice un moment în timp care o „îndreptățește” asupra posesiei teritoriului respectiv. Conștientizând aceste dificultăți imposibil de rezolvat și simțind pe propria piele consecințele dezastruoase ale dorinței de a șterge și trasa din nou liniile de pe harta lumii, occidentalii au hotărât (în sfârșit) să înghețe prezentul postbelic în timp și să încerce, prin toate instrumentele imaginabile, să reprime nevoia de a schimba statu-quoul respectiv. În loc să consumăm energia și resursele pentru a ne impune punctul de vedere (cel conform căruia avem dreptul de a deține un anumit teritoriu), le putem utiliza într-un mod mai inteligent, conlucrând pentru beneficiul tuturor, investindu-le într-un continent în care standardul de viață comun crește. Uniformizarea politică a Europei occidentale sub semnul democrației liberale a fost obligatorie în acest sens: pentru ca toate statele să poată comunica, aveau nevoie de principii, valori și obiective comune. Odată cu această omogenizare economică și politică, a fost puternic atenuată și identitatea națională a indivizilor. Până la urmă, dacă, așa cum s-au făcut eforturi considerabile în Occident, drepturile minorităților sunt respectate indiferent de entitatea politică în care acestea există, dispare nevoia sângeroasă a luptei naționale. Este atât de simplu și eficace: dacă cetățenii de o anumită etnie își vor putea vorbi limba și manifesta tendințele culturale fără a fi reprimați, va dispărea și disponibilitatea lor de a își sacrifica bunăstarea și chiar viața pentru a se alipi la „patria mamă”. Naționalismul își pierde funcțiile: de ce să mă simt legat de o anumită națiune, dacă pot trăi liber și comod oriunde în Europa? Dar, pentru a înainta în această direcție, este nevoie, mai întâi, ca granițele să rămână stabile pe termen lung – ele vor dispărea doar atunci când nu vor mai ieși în evidență, când vor deveni inutile. Pentru a împinge noțiunea de diviziune statală în desuetudine, este mai întâi nevoie să o sacralizăm. De fiecare dată când o dispută teritorială izbucnește, ea va crea tensiuni ce se vor reverbera de-a lungul lumii, trezind demonii naționalismului și iredentismului din hibernare. Așadar, chiar dacă, studiind istoria, impresia ta este că poporul din care faci parte este îndreptățit să dețină controlul asupra unei fâșii de pământ aflată în posesia unui alt stat, renunță la această idee, în numele păcii. Menținerea granițelor actuale este un compromis rezonabil – în numele păcii. Dezastrul produs de pretențiile teritoriale emise astăzi de Rusia ne dovedește din plin importanța nevoii de a adopta o atitudine fermă împotriva iredentismului. Precedentul conflict militar fierbinte al Europei, generat odată cu destrămarea Iugoslaviei federale, s-a desfășurat tot de-a lungul pretențiilor teritoriale, invocate din rațiuni etnice. Transnistria, Nagorno-Karabakh, Osetia de Sud și Abhazia, Republica Turcă a Ciprului de Nord sunt alte recente focare militare din apropierea spațiului european, stârnite din cauza unor revendicări teritoriale (să notăm că toate sunt legate de Rusia, cu excepția ultimului caz). Grupările paramilitare separatiste IRA și ETA au generat și ele teroare în rândul cetățenilor Europei, tot din cauza unor ideologii axate pe configurații teritoriale specifice. Chiar și modificările pașnice de granițe, aproape unanim acceptate și perfect justificate, rămân problematice și pot duce la consecințe neprevăzute, provocând iritații regionale, agitând și alte state cu diverse pretenții teritoriale și afectând echilibrele complexe de interese ale diverselor puteri politice și militare globale. Taiwanul are tot dreptul istoric și moral să rămână o republică independentă, însă declararea independenței ar provoca, aproape sigur, o intervenție militară a Chinei, ceea ce ar arunca întreaga planetă într-o criză, probabil, și mai severă decât cea generată de conflagrația din Ucraina. În acest sens, este remarcabilă politica ambiguă a Statelor Unite ale Americii privind Taiwanul, menită tocmai să asigure conservarea statu-quoului (recunoașterea Taiwanului ca parte din China, concomitent cu susținerea autonomiei taiwaneze prin livrarea de armament și disponibilitatea, niciodată confirmată la nivel oficial, de a interveni militar în cazul unei agresiuni a regimului comunist asupra insulei). Așadar, chiar și atunci când există argumente categorice în favoarea schimbărilor de granițe, pare că cea mai sigură cale către viitor nu este trasarea unor noi contururi statale, ci investirea într-un mediu în care prosperitatea și demnitatea umană devin bunuri comune ale întregii specii. Dacă extinderea acestei politici la nivel planetar, în momentul actual, rămâne o utopie, crearea unor structuri suprastatale regionale, ancorate în principii umaniste, precum Uniunea Europeană, este perfect fezabilă, așa cum au demonstrat ultimele trei decenii.

Există, ca întotdeauna, și complicații. De exemplu, dacă iredentismul este atât de periculos și deci complet indezirabil, iar conservarea statu-quoului rămâne singura noastră șansă de a avea pace, cum gestionăm situațiile în care modificarea granițelor poate salva indivizii din ghearele unui regim dictatorial, ilegitim, criminal? Adevărul este că principiul antirevizionist funcționează în deplinătate doar între democrații liberale, așa cum experimentul Occidentului postbelic ne-a demonstrat. În orice caz, dacă la conducerea unui stat se află un criminal belicos, principala problemă o reprezintă criminalul belicos și nu granițele statului – schimbarea pe care comunitatea internațională trebuie să o susțină este una de regim, nu de hotare. Vor apărea, bineînțeles, și situații dificile și complexe, precum a fost prăbușirea Uniunii Sovietice, caz în care Occidentul nu a urmărit neapărat conservarea granițelor și a statu-quoului, ci, din contră, a susținut și încurajat căderea Cortinei de Fier și reunificarea continentului (să notăm totuși că nu a încurajat-o activ, prin intervenții militare, ci doar a susținut-o politic, ca un apărător al democrației – liderii occidentali erau, de altfel, îngrijorați de posibila destabilizare creată prin disoluția sistemului sovietic). În acest context specific, Uniunea Sovietică, un regim imperialist regresiv, o fantomă a trecutului, reprezenta o amenințare mondială mult mai severă decât refacerea granițelor din estul Europei. De fapt, destrămarea URSS a reprezentat o parafare întârziată a victoriei democrației împotriva totalitarismului în al Doilea Război Mondial, o replică demult așteptată a marelui seism – părea că, acum, statele incluse prin coerciție în proiectul sovietic pot în sfârșit să adere la proiectul european al democrației, păcii și stabilității. Din păcate, revirimentul imperialismului și militarismului rus încearcă să se opună acestei desfășurări firești a evenimentelor. S-ar putea afirma că, solicitând teritoriile aflate în trecut sub dominație sovietică, Rusia nu face decât să se înscrie în dorința de a restabili și conserva echilibrul născut din cenușa celui de-al Doilea Război Mondial, deci se opune, în esență, revizionismului, vizând revenirea la acel moment zero pe care l-am invocat. Însă situația este complet diferită: destrămarea Uniunii Sovietice s-a produs deja, iar orice modificare nouă de granițe, fie ea și pentru a reveni la starea anterioară, este tocmai o formă de revizionism. O schimbare de granițe deja produsă nu poate fi anulată decât printr-o nouă schimbare de granițe. Am putea lua iarăși apărarea pretențiilor emise de Putin ducând mai departe acest argument și susținând că occidentalii dau dovadă de viziuni revizioniste în privința Peninsulei Crimeea – nu ar fi în interesul păcii să rămână în posesia Rusiei, odată ce a fost deja anexată? Din nou, principiul nu poate fi aplicat, fiind vorba de un război cald, în plină desfășurare – odată ce regulile sunt încălcate în mod flagrant în momentul de față de Rusia, principiile sunt suspendate în ceea ce o privește. Mai mult, îndrăznesc să cred că dacă Rusia s-ar fi oprit doar la anexarea Crimeii și nu ar fi continuat războiul și marșul dement către Kiev, Occidentul s-ar fi resemnat, în timp, cu situația, tocmai pentru că recucerirea peninsulei ar fi însemnat redeschiderea conflictului… Cu excepțiile, complicațiile și asteriscurile inevitabile, opoziția absolută față de iredentism și revizionismul teritorial rămâne o cerință fundamentală pentru o pace stabilă. Modelul occidental este singurul care poate ține departe războiul, oferind statelor posibilitatea de a prospera fără cuceriri teritoriale și cetățenilor șansa unei vieți libere și confortabile, fără nevoia de își apăra identitatea prin luptă armată. De fiecare dată când cineva susține că o graniță ar trebui să arate altfel decât arată în prezent, riscul unor consecințe catastrofale asupra contextului global de securitate crește exponențial. Dacă privim punctele de instabilitate majoră ale hărții politice actuale, din care ne așteptăm să pornească oricând prohodul omenirii, aproape toate sunt legate de dispute de natură teritorială. Înghețarea granițelor actuale pe termen nelimitat reprezintă un principiu extrem de simplu, care ne-ar determina să ne reorientăm către soluții alternative pentru a gestiona nemulțumirile pe care le punem în seama alocării unor teritorii.

Iredentismul este, din păcate, doar una dintre laturile unei atitudini bolnăvicioase (și contagioase) în fața lumii. Am tratat-o însă independent, tocmai pentru că adepții revizionismului teritorial se află la baza celor mai multe dintre crizele politico-militare actuale și recente, iar perspectiva lor alimentează o serie de curente nocive, care accelerează eroziunea politică și favorizează producerea unor alunecări masive de teren, cu consecințe sumbre. Iredentismul își trage rădăcinile din alte idei și ideologii, precum, evident, naționalismul și militarismul, însă este valabilă și reciproca: dacă modificarea granițelor ar fi complet scoasă din discuție, naționalismul și militarismul ar fi puternic inhibate: știind că efectiv nu poți obține un teritoriu, îți vei canaliza, până la urmă, energia către alte iluzii, mai accesibile. Avem nevoie să construim arhitectura globală care să nu mai permită flexibilitatea și flexibilizarea granițelor; avem nevoie să construim viziunea individuală asupra lumii care să permită construirea acestei arhitecturi. Până atunci, iredentiștii ocupă una dintre primele poziții pe lista mea de vinovați.

Următorii vinovați pe care îi identific sunt toți cei cu convingeri anti-occidentale. Am vorbit despre dualitate și complexitate și am oscilat între cele două zone, fără a ne ancora în vreuna dintre ele. Apoi, am scos în evidență faptul că există situații în privința cărora, fără a întoarce spatele către complexitatea realității, trebuie să observăm că această realitate complexă se bifurcă și nu avem de ales decât între două căi. Cu toate neajunsurile și limitările sale, lumea occidentală a fost singura capabilă să creeze o civilizație umanistă, care prețuiește pacea și oferă o cale comună către viitor. Nicio altă doctrină sau formă de organizare politică nu a reușit vreodată să pună în practică un asemenea sistem – Occidentul (să spunem lucrurilor pe lume, lumea postbelică a fost una dominată de Occident, cu politici și instituții globale create după chipul și asemănarea sa) a fost capabil să creeze un spațiu în care dreptul, și nu forța, a guvernat atât relațiile dintre state, cât și cele din interiorul statelor. Comunismul, de exemplu, a fost preocupat, la rândul său, la nivel doctrinar și declarativ, de internaționalism, însă istoria spațiului sovietic a demonstrat interesele și caracteristicile reale pe care această ideologie limitativă le-a avut, de fapt. Conceptul democrației este și el, în sine, problematic, fiind necesare numeroase ajustări, pârghii și limite care să evite abuzurile majorității, prăbușirea în anarhie sau căderea în capcana fatală a populismului. Este nevoie ca democrația să fie conectată la un set de principii umaniste, universale, pentru ca aceasta să fie benefică tuturor – voința populară poate scăpa foarte ușor de sub control. Occidentalii au fost singurii care au reușit, până acum, să pună în practică sisteme democratice umaniste, pacifiste și stabile în timp – nu mă refer doar la structurile din interiorul statelor, ci și la cele interstatale, transcontinentale și intercontinentale. De aceea, a respinge valorile occidentale înseamnă, concret, a îmbrățișa modelele care se opun acestor valori. Și care sunt ele în momentul de față? S-ar putea aduce în discuție, în primul rând, Mișcarea de Nealiniere, care cuprinde 120 de state (cea mai mare organizație internațională, după Națiunile Unite) ce au refuzat să se „alieze” cu blocul occidental sau cel sovietic (ulterior, rusesc), adoptând o pretinsă neutralitate în lumea bicefală a Războiului Rece. Această neutralitate este însă o farsă. În realitate, Mișcarea de Nealiniere include câțiva dintre cei mai radicali adversari ai Vestului, în general, și ai Statelor Unite ale Americii, în particular, precum Iran, Coreea de Nord, Siria, Venezuela sau Belarus, precum și state care, deși beneficiază de relații relativ normale cu Occidentul, sunt conduse de partide comuniste – Laos, Vietnam și Cuba. Alte indicii provin și din trecutul organizației: printre fondatorii săi s-a numărat dictatorul comunist Josip Broz Tito, în timp ce un alt dictator comunist, Fidel Castro, a fost unul dintre cei care au modelat doctrina „nealinierii”. Mai mult, Rusia (una dintre cele două superputeri față de care întreaga mișcare ar trebui să asigure neutralitatea) beneficiază de statutul de observator (spre deosebire de SUA)… Cât despre aderarea întregului continent african la organizația respectivă (cu excepția Sudanului de Sud și a Saharei de Vest), aceasta se referă mai mult la o formă de protest față de trecutul însângerat al colonialismului european. De fapt, Mișcarea de Nealiniere este departe de a fi „cea mai mare mișcare pentru pace a lumii[9], în condițiile în care numeroase regimuri agresive, militariste și criminale se numără printre membrii influenți ai organizației. Mai degrabă, ea reprezintă doar o încercare (nici măcar subtilă) de a contracara dominația mondială a Occcidentului, servind direct intereselor statelor rivale (evident că slăbirea Statelor Unite și a aliaților săi nu va crește influența Mișcării de Nealiniere, ci a Chinei, Rusiei sau Indiei, celelalte mari puteri care își așteaptă rândul să controleze frâiele politicii internaționale). Odată ce demontăm mitul Mișcării de Nealiniere, observăm că în afara blocului occidental nu ne mai rămân decât polii tiraniei – China, Rusia și statele aflate în sfera gravitațională a acestora.

Așadar, ce propun anti-occidentalii? Care este viziunea lor despre lume? În primul rând, există cei care aderă conștient la valorile opuse: iubitorii militarismului, ai forței și violenței, ai dictaturii și extremismului. Există, așa cum constatăm cu oroare în fața fiecărui buletin de știri, oameni care iubesc violența și nu rezonează cu dorința democrațiilor occidentale de a o eradica, în toate formele ei. Există, de asemenea, oameni care se simt frustrați pentru că statul de drept nu le mai permite să își impună cu forța anumite credințe primitive, pe care alții nu le împărtășesc – de exemplu, pedepsirea blasfemiei, interzicerea avortului sau a homosexualității. Mai sunt și cei care înclină în direcția totalitarismului nu neapărat din fervoarea unei convingeri, ci pentru că sunt atrași de liniștea pe care un lider atotputernic le-o promite – aceștia vor răspunde pozitiv la un îndemn precum cel lansat recent de Aleksandr Lukaşenko, Președintele Belarusului (un alt stat „nealiniat”, care participă activ la invazia Rusiei în Ucraina), către poporul său, în care le transmite, fără ocolișuri, să i se supună dacă vor să trăiască liniştiţi[10]. Nu în ultimul rând, mulți dintre anti-occidentali provin și din rândul credincioșilor din diverse culte, care disprețuiesc laicismul politic al Vestului și visează la un reviriment al mentalităților medievale (aceștia se aliniază fie cu Sfânta Rusie, pavăza ortodoxismului „adevărat”, fie cu brutalitatea unor state islamiste, precum Iranul). Din păcate, există însă și numeroși anti-occidentali de conjunctură, oameni care, orbiți de o înțelegere falsă a realității, nu conștientizează faptul că, dincolo de Occident, în acest moment, nu există decât instabilitate și vulnerabilitate în fața unor puteri arhaice, expansioniste și care disprețuiesc modernitatea, pacea, umanismul, toleranța, dialogul, drepturile omului și rațiunea – precum China și Rusia.

Atunci când democrația liberală și capitalismul erau pline de vlagă și încrezătoare în poziția lor în lume, am fost un critic permanent al acestora. Abrutizarea socială, inegalitățile masive și degradarea mediului pe care sistemele respective le-au produs sunt incontestabile – avem nevoie de idei mai bune pentru un viitor mai bun. Atunci când democrația liberală și capitalismul sunt amenințate, nu de idei care să împingă civilizația înainte, pe calea progresului, ci de cadavrele vii ale trecutului, nu ne rămâne decât să devenim avocații lor. Raportul corect dintre omul modern și trecut este unul simplu, pe care îl vedem foarte clar în atitudinea Occidentului: recunoaște erorile pe care le-ai comis, învață să nu le mai repeți – în același timp, renunță la animozitatea față de cei care, la rândul lor, ți-au greșit, deoarece aceasta nu este de folos nimănui. Germania rănită de tratatele umilitoare ce i-au fost impuse la finalul Primului Război Mondial s-a întors, în cele din urmă, întremată prin propria ură, având o poftă înzecită de sânge și distrugere. Învățând lecțiile istoriei, americanii și ceea ce mai rămăsese din aliații lor europeni au reinventat Germania după cel de-al Doilea Război Mondial, acordându-i un rol esențial în noua arhitectură insistuțională transatlantică, pe care îl deține și astăzi, fără a fi uitat crimele reprobabile pe care le-a comis în secolul trecut. Această desfășurare a evenimentelor a fost însă făcută posibilă de faptul că Germania s-a supus principiilor și valorilor înglobate în fundația noii lumi occidentale. S-a încercat o reconciliere identică și cu Rusia, după căderea Uniunii Sovietice. În anii ’90, a existat o deschidere deosebită a Occidentului către foștii rivali strategici, în speranța că ruptura ideologică încă rămasă după cel de-al Doilea Război Mondial va fi, în sfârșit, cusută, așa cum s-a întâmplat și în urma destrămării regimurilor criminale din Germania sau Japonia. Existau toate premisele – din păcate, în Rusia nu s-a reușit instaurarea unui regim democratic, care să permită asumarea regulilor occidentale; în cele din urmă, statul a fost din nou acaparat în totalitate de elite obscure, animate doar de interese personale și fantezii ideologice iraționale. Dacă operațiunea de occidentalizare a Rusiei ar fi reușit, pacea încă ar fi domnit, probabil, în Europa. Dar de ce trebuie occidentalizate statele pentru a putea fi integrate într-un sistem internațional bazat pe pace și respectul reciproc al suveranității? Simplu – pentru că numai statele de factură occidentală (construite în jurul noțiunilor de stat de drept, democrație, pluripartidism, drepturile omului) pot fi parteneri demni de încredere într-un asemenea sistem – dacă mai era cazul, Rusia ne-a dovedit încă o dată acest lucru[11]. Desigur, și statele occidentale poartă vinovăția colonialismului, pe care am adresat-o în repetate rânduri, însă aceste practici au fost abandonate de multe decenii, crimele comise au fost în mare parte recunoscute, iar combaterea statelor occidentale actuale în baza acestui trecut sângeros ar reprezenta doar o formă de revizionism istoric, pe care am menționat deja că îl repudiem, în toate manifestările sale, deoarece este profund incompatibil cu pacea. Anglia, Franța sau Germania prezentului, organizate sub forma unor democrații în cadrul unei structuri transcontinentale democratice, nu reprezintă nicio amenințare militară (pentru statele care nu pun în pericol pacea globală), deoarece au învățat să își fabrice singure prosperitatea, bazându-se pe economii diversificate și sofisticate, care nu presupun expansiunea teritorială de tip medieval pentru a acumula noi bogății. Să le contestăm autoritatea și influența benefică doar din cauza crimelor trecutului reprezintă o amenințare directă la adresa păcii și stabilității.

Ce doresc, de fapt, anti-occidentalii? Mulți dintre ei, așa cum am discutat atunci când am atins subiectul Mișcării de Nonaliniere, sunt promotori ai violenței sau ai intereselor oligarhice venite dinspre Rusia, China, Iran și complicii lor – pur și simplu își doresc să nu fie îngrădiți de lege în atingerea obiectivelor personale, chiar dacă acesea interferează cu obiectivele majorității societății. Cei care nu își doresc o astfel de lume, dar amplifică isteria anti-occidentală, sunt, de asemenea, promotori ai violenței sau ai intereselor oligarhice, doar că în mod inconștient. Lăsăm psihanaliștii să identifice procesele psihologice care duc la această atitudine și privim către consecințele concrete pe care acțiunile lor le produc – să analizăm câteva exemple. Auzim deseori în spațiul public est-european discursul eurosceptic arhicunoscut – Uniunea Europeană și instituțiile asociate reprezintă o nouă formă de colonialism, prin care statele bogate din Vest absorb bogățiile vecinilor mai săraci. Acești indivizi fac o confuzie gravă, fiind pur și simplu incapabili să înțeleagă natura unui sistem internațional bazat pe interese strategice reciproce, avantajos pentru toate părțile implicate. Bineînțeles că Europa de Est a fost primită în structurile euroatlanice deoarece statele din regiune satisfac anumite interese strategice ale Vestului – însă aceste interese strategice presupun și democrația, pacea și stabilitatea, a căror aplicare va favoriza cetățenii din întreaga Europă. Privind chiar cetățenii României, observăm cum ei ignoră creșterea exponențială a nivelului de trai înregistrată după aderarea la structurile euroatlantice. Este o transformare rapidă și spectaculoasă pentru un stat care, deși mai are mult până la atingerea potențialului său maxim, a evoluat enorm față de starea de faliment total în care se regăsea în anii ’90, după mai bine de patru decenii de calamitate comunistă și o tranziție dureroasă, turbulentă și greoaie către democrație. Ațâțați de „trolii” ruși infiltrați în presă și politică, crescuți într-o cultură a tradițiilor violente și cu reflexe democratice încă slabe, românii uită mizeria extremă din care s-au ridicat în anul 1989 și se consideră, astăzi, oprimați de fiecare dată când cineva îndrăznește să îi critice, justificat sau nu, în forurile europene. Incapacitatea românilor de a înțelege ce se întâmplă în lume ajunge la un asemenea nivel încât întreruperile de gaze și electricitate cu care ne-am putea confrunta în următoarea iarnă, din cauza unui război teribil, aflat în plină desfășurare chiar la granițele noastre, pentru care Europa încearcă să ne pregătească, sunt asemănate cu cele impuse de regimul comunist, care se apropiau, mai degrabă, de crime împotriva umanității, fiind generate cu bună știință, prin subminarea economiei naționale și furtul resurselor de către un regim oligarhic criminal (instaurat, paradoxal, tot de Moscova). Este incredibil cum popoare care au suferit lipsuri și traume teribile sub dominația discursului autarhic, naționalist și „antiimperialist”, precum România sau Serbia, cad atât de ușor, iar și iar, în capcana acestui tip de viziune deficientă, deformând și mitizând istoria din cauza unei megalomanii naționale incurabile (ajungându-se până în punctul în care se afirmă că România comunistă era un stat puternic și prosper, o falsificare grosolană a unor fapte care au afectat mulți concetățeni aflați încă în viață). Deriva politică, socială, economică și morală în care au fost aruncate statele est-europene rămase în afara proiectului occidental (Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Georgia sau Serbia) este răstălmăcită drept o „pedeapsă” a Vestului, nu o incapacitate a sistemului regresiv în care acestea s-au rătăcit. Este greu să găsești argumentele potrivite pentru a combate asemenea enormități, tocmai pentru că ele sunt peste tot în jur, la îndemâna tuturor… Să crezi că Occidentul, după ce a construit o structură economică atât de solidă începând cu anii ’50, are neapărată nevoie de resursele câtorva state relativ sărace din estul Europei, este o iluzie delirantă… Desigur, există beneficii pentru Vest pe care fiecare aliat adițional le aduce (în măsura în care contribuțiile pozitive nu sunt depășite de riscuri și complicații), dar Germania și Franța știu cum să prospere și fără acestea, tocmai pentru că vremea în care numai resursele brute (de care Balcanii nu duc lipsă) contau a apus demult, așa cum ne demonstrează starea socială și economică precară din state extrem de bogate în resurse, precum Rusia și Ucraina. Ce vor, așadar, anti-occidentalii din interiorul Uniunii Europene – și, mai ales, ce vor obține, indiferent de ceea ce vor? Să privim către Ungaria, un stat care s-a erijat în ultimii ani în principalul contestatar al puterii de la Bruxelles, încercând să creeze un nou pol de putere, alături de Polonia și de alți agitatori politici antidemocratici din Vest. Recent, Viktor Orbán afirma că Donald Trump este singurul care poate opri războiul din Ucraina[12], începând astfel publicitatea electorală pe care liderul republican i-a plătit-o, probabil, deja (posibil în ruble) – același Trump care l-a numit pe Putin un geniu[13] și care a menținut, în timpul mandatului său de la Casa Albă, o ambiguitate generatoare de anxietate în privința Articolului 5[14], singurul care garantează securitatea Europei în fața unui atac militar convențional din partea Rusiei. Iată în ce direcție împing lumea, într-o manieră concretă și directă, anti-occidentalii atrași de discursurile populiste ale politicienilor eurosceptici: către o rezolvare a crizei ruso-ucrainene în favoarea Rusiei, cu toate consecințele de rigoare. Cât de ușor pot fi ademeniți unii europeni – doar prin arborarea sumară a beției naționaliste care le gâdilă orgoliul sau a promisiunii unei pretinse redobândiri a suveranității naționale (iată, în Ucraina, unde duce „suveranitatea” în afara structurilor transatlantice), de parcă am putea concepe un stat care să își poată satisface toate nevoile fără a colabora cu toate celelalte state cu care împarte planeta… Avem astăzi o Europă în care partide neofasciste și extremiste adună capital politic tot mai mare și încep să joace un rol din ce în ce mai important în actul de guvernare – iată progresul obținut  de anti-occidentali, revenirea la o politică de tip interbelic! Un alt mod în care anti-occidentalii ne duc direct către dezastru pe termen scurt și mediu este militarea pentru o încheiere negociată a războiului din Ucraina, prin oferirea unor concesii mulțumitoare Rusiei. Am mai atins această temă, dar trebuie să subliniem din nou cât de fantezistă este o asemenea perspectivă – așa cum a simțit pe pielea sa și Chamberlain, dictatorii nu pot fi mulțumiți cu concesii, jumătăți de măsură și tratate, ei își vor duce până la capăt fixațiile psihopatice, cu primul prilej ivit. Occidentul a depus toate eforturile, mai întâi pentru a integra Rusia în ordinea internațională, apoi pentru a încerca să tempereze derapajele sale tot mai frecvente și, în cele din urmă, încercând să negocieze pentru a evita invazia din Ucraina. Toate aceste inițiative au eșuat și toate vor eșua, deoarece Putin nu este interesat, evident, de soluții diplomatice – el nu gândește decât în termeni de forță. Problemele unei asemenea concepții sunt multiple. În primul rând, cum te poți bizui pe un partener de negociere care a încălcat, în repetate rânduri, toate convențiile și legile internaționale în vigoare? Ce credibilitate mai are acesta pentru a negocia, mai ales în condițiile în care, prin Memorandumul de la Budapesta, semnat în anul 1994, Rusia trebuia să garanteze securitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, în schimbul faptului că aceasta din urmă a renunțat la arsenalul său nuclear? În al doilea rând, un regim care își permite să recurgă la un război total, așa cum a făcut Rusia, folosind crimele împotriva umanității drept arma principală, nu poate fi învins decât printr-o capitulare totală, necondiționată. La fel ca în cazul Germaniei naziste, regimul lui Putin nu poate fi lăsat în continuare în funcție – din nou, nu există nicio urmă de credibilitate rămasă. Cât timp ai declarat un război total civilizației occidentale, cum mai poți conviețui apoi cu membrii acesteia? Este evident că orice disponibilitate de negociere a Rusiei nu ar însemna decât o încercare de a îngheța frontul pentru a își putea reface forțele, în vederea unei noi lovituri. În al treilea rând, ce fel de lume ar lăsa în urmă un război ruso-ucrainean încheiat favorabil pentru Rusia (în acest moment, orice deznodământ care menține la putere dictatura lui Putin este un deznodământ favorabil Rusiei, deoarece ilegalitățile comise vor rămâne fără consecințe juridice)? O astfel de lume ar fi atât de instabilă, încât o stare de război generalizat ar deveni, în principiu, iminentă. Națiunile Unite își pierd automat legitimitatea, odată ce un stat dotat cu arme nucleare și membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU încalcă în mod flagrant Carta Organizației Națiunilor Unite. Singura cale de a salva ordinea mondială este ca în Rusia să acceadă la putere un nou regim, care să condamne și să declare ilegitime acțiunile vechiului regim și să înscrie din nou statul pe o linie aflată în conformitate cu Carta ONU. În caz contrar, epoca Organizației Națiunilor Unite s-a încheiat, de facto, iar scena mondială devine din nou lipsită de reglementări care să faciliteze relațiile pașnice între state și, mai ales, între marile puteri. Este greu să ne imaginăm o altfel de ieșire din acest proaspăt apărut vid normativ internațional, în afară de dreptatea făcută prin intermediul armelor, care să ducă la un nou set de reguli, așternut de către învingători pe hârtia însângerată. Cum ar suna aceste reguli scrise de Putin și acoliții săi? Este o astfel de lume preferabilă celei actuale, pe care au construit-o occidentalii?! Dacă Putin nu este învins și detronat, va deveni evident pentru toată lumea că există posibilitatea de a îți impune unilateral voința asupra altor state, dacă dispui de suficientă forță și, mai ales, de arme nucleare, cele care garantează, astăzi, în teren, intangibilitatea Rusiei (care, într-un război convențional, ar fi fost anihilată, probabil, de trupele NATO). Coreea de Nord, Iran, China, Pakistan sau India vor fi foarte interesate să urmeze același curs de acțiune, ele adoptând de multă vreme un discurs belicos prin care își blesteamă vecinii și chiar Occidentul, ca garant al ordinii internaționale cuprinse în Carta ONU (iar multe alte state cu tendințe similare li se vor asocia  sau vor adopta modelul). Teama de repercusiuni este singura care îi împiedică pe scelerații ce dețin puterea politică oriunde pe glob să pornească la luptă pentru a își atinge idealurile morboase. Această teamă va fi inhibată sau va dispărea complet, dacă asupra lui Vladimir Putin nu se vor răsfrânge cele mai grave consecințe pentru faptele sale. O lume în care politica externă a statelor devine complet imprevizibilă și în care forța militară se impune, din nou, drept un instrument „diplomatic” ca oricare altul, este o lume aflată permanent în umbra iminenței dezastrului, așa cum am fost martori, constant, de-a lungul istoriei. În această ecuație complicată a urii și fervorii naționaliste și ideologizate se adaugă, astăzi, un termen nou: armele nucleare. Acestea nu au fost niciodată disponibile la scară largă în lumea de dinainte de Carta ONU (o menționez ca simbol al ordinii mondiale postbelice) – situația de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial a fost una excepțională, în care bomba atomică era o invenție nouă, deținută de un singur stat (care, din fericire, nu mai era interesat de cuceriri teritoriale și impunerea unor ideologii oculte), iar consecințele globale pe care le putea produce la acel moment erau limitate. Astăzi, vedem teroarea pură pe care armele nucleare o emană, atunci când sunt în posesia unui stat agresiv, imperialist și structurat pe baza unor doctrine iraționale, anti-umaniste, precum Rusia. Coreea de Nord va învăța din această lecție și se va orienta către o politică externă mult mai îndrăzneață (deja situația din peninsula coreeană alunecă periculos de aproape de o escaladare[15]) – de ce nu? Ce are de pierdut? Vedem cum Chinei îi alunecă masca de stat pacifist, interesat de echilibrul global, pacea internațională și respectarea principiilor din Carta ONU, pe care se chinuia să o afișeze în cadrul forurilor internaționale. Doctrina Partidului Comunist a fost deja modificată pentru a menționa în termeni mult mai expliciți respingerea categorică a oricărui plan de independenţă a Taiwanului[16], iar retorica lui Xi Jinping devine tot mai agresivă – pare că acțiunile militare agresive ale Chinei au încetat să mai fie doar un instrument strategic pentru a descuraja și ține sub control autonomia Taiwanului, transformându-se într-o posibilitate reală. Această schimbare de strategie a Chinei este o consecință directă a imboldului dat de Putin tiranilor însetați de cuceriri teritoriale de pretutindeni. Putin primește cu brațele deschise orice escaladare a războiului, orice deteriorare a securității globale, deoarece pacea și securitatea lumii sunt dorințe ale statelor occidentale, democratice, concepte împotriva cărora el a decis să lupte până la moarte. Lumea pentru care militează anti-occidentalii deghizați în pacifiști (sau care chiar cred în mod onest, din ignoranță, că pacea poate fi dobândită negociind cu diavolul ridicat din criptele KGB-ului) este, de fapt, una condamnată la teroare, violență, distrugere, durere, suferință și moarte. Rămași fără Carta ONU, apăsați de un precedent care a deschis calea războaielor de cucerire moderne și o cursă inevitabilă a înarmării nucleare, este imposibil să mai revenim vreodată la statu-quoul dintre 1945 și 2022. Procesul este ireversibil – singura cale de salvare ar fi învingerea lui Putin în Ucraina și eliminarea regimului său, evitând, cumva, o ripostă nucleară. Observăm deja cum se conturează tot mai amenințător faliile seismice de-a lungul cărora civilizația se va fractura în cazul unui război mondial – de o parte, un Occident în declin, agregat în jurul NATO (cu toate disensiunile înregistrate între unele state membre, ele nu au de ales, trebuie să lupte împreună), care va trebui să scoată de la naftalină uniformele sacrificiului militar și medaliile gloriei de odinioară; de cealaltă parte, o Rusie care a refuzat să accepte deznodământul Războiului Rece, alături de toate statele care au interese anti-occidentale de orice fel. Dacă blocul occidental este unit în jurul unor valori comune, pe care le-am menționat anterior (cu unele excepții apărute în timpul turbulențelor din ultimii ani), de partea cealaltă, monstruoasa coaliție anti-occidentală nu are o consistență ideologică omogenă, fiind bazată doar pe înțelegerea de a împărți împreună prada războiului. Iată, așadar, în ce înfundătură istorică, din care este aproape imposibil să mai ieșim fără luptă și vărsare de sânge, ne-au împins anti-occidentalii, fie ei din interiorul Vestului sau din afară; fie ei conștienți de consecințele acțiunilor pe care le încurajează și râvnind deschis la revirimentul militarismului și al violenței sau orbiți de naivitate și iluzii; fie ei victime ale plictisului apărut după ce s-au ghiftuit din darurile modernității sau confruntați cu lipsuri și probleme sociale pe care au considerat că le vor rezolva mai simplu scufundând toată planeta în calamitate. Simțim cum totul a scăpat deja de sub control, știm că vom cădea, vedem solul cum se apropie, dar nu mai avem nimic de care să ne prindem – urmează impactul, cu consecințele sale exprimate în sânge, echimoze și fracturi.

Următorii vinovați pe care vreau să îi aduc în discuție sunt adepții credințelor iraționale de orice fel. Aceștia reprezintă o mulțime care se suprapune, într-o măsură considerabilă, cu cea a anti-occidentalilor (deoarece viziunea anti-occidentală, în liniile descrise de mine mai sus, este una care nu poate fi argumentată solid din punct de vedere rațional) – dar nu integral. Chiar dacă ai o convingere politică pro-occidentală, dar susții alte credințe iraționale, precum superstițiile religioase, diversele teorii ale conspirației sau curentul antiștiințific, porți responsabilitatea pentru criza actuală. Radiografia vinovăției este foarte simplu de interpretat: suprimând spiritul critic, științific, prin care omenirea a încercat și, de multe ori, a reușit, după iluminism, să caracterizeze în mod obiectiv realitatea, este cultivată noțiunea că orice idee, oricât de absurdă, poate fi percepută drept reală, deși nu există argumente raționale și mai ales fapte empirice care să o susțină. Atunci când abandonăm cadrul ideatic cu ajutorul căruia judecăm plauzibilitatea și validitatea ipotezelor, pe care gândirea modernă l-a construit cu multă minuțiozitate și numeroase sacrificii, forța devine singurul criteriu pe care ne mai putem baza adevărurile: cei care dețin forța militară și politică vor avea dreptate, cei care dețin forța numerică a majorității vor avea dreptate, invulnerabili, de acum, în fața realității obiective. Ideologia nu mai este dictată de ceea ce considerăm adevărat – ceea ce considerăm adevărat este dictat de ideologie. Nu suntem însă prea duri, declarându-i vinovați inclusiv pe adepții religiei, fenomen de masă care acționează totuși într-un alt plan, cel spiritual? În niciun caz! Întotdeauna am susținut că nu trebuie să permitem vreo concesie religiei, care, tocmai profitând de acest statut privilegiat, își comite crimele fără grijă, în lumina zilei, în mijlocul mulțimii. Dacă ne suspendăm spiritul critic pentru a lăsa să pătrundă în noi o idee care să ne aline spiritual (convingerea de tip religios), deși aceasta este în mod evident absurdă și incompatibilă cu realitatea obiectivă, nimic nu ne va împiedica să procedăm la fel și în cazul altor idei. Nu degeaba religia reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai majorității curentelor politice extremiste – amestecată cu tradiția și naționalismul, ea formează un melanj irezistibil, capabil să contribuie la răspândirea unor idei care sfidează orice urmă de logică și rațiune. Propagandiștii ruși care s-au infiltrat, în ultimele două decenii, în presa, mediul on-line și discursul public din spațiul occidental, ca parte a războiului informatic și informațional purtat de Putin, au alimentat masiv așa-numitele „adevăruri alternative”, opuse culturii științifice și raționale convenționale, negând deopotrivă legile naturii, dovezile istorice și elementarul bun-simț. Dacă un individ poate fi convins că Holocaustul nu a avut loc, că alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii din anul 2020 au fost câștigate de Donald Trump sau că virusul SARS-CoV-2 nu există, considerând speculațiile nefondate, fabulațiile incoerente și falsurile grosolane drept dovezi și argumente, el va putea fi convins, prin aceleași metode, că Ucraina este condusă de un regim nazist, iar Rusia are dreptul să le dicteze vecinilor săi căror alianțe internaționale au dreptul să li se alăture. Este o distanță mult mai mică decât majoritatea conștientizează între a crede că Iisus Hristos a înviat și a crede orice altă afirmație care încalcă flagrant tot ceea ce știm că este adevărat despre lumea înconjurătoare. Rusia și-a pregătit de multă vreme terenul pentru răspândirea basmelor sale național-paranoice, lucrând intens la slăbirea imunității raționale a occidentalilor (cea a propriului popor a fost mult mai ușor de slăbit, prin metodele staliniste arhicunoscute), profitând de sângele creștin care încă mai curge prin venele unei civilizații ale cărei instituții deveniseră, altfel, seculare, înfierbântându-l prin inventarea unor amenințări pe care valorile Occidentului le-ar aduce tradițiilor pe baza cărora a fost construită identitatea culturală europeană și din care face parte, inevitabil, și creștinismul. Putin a reușit să trezească din nou în europenii ușor influențabili spiritul cruciadei – de această dată o cruciadă către Vest, către propria capitală (islamul nu mai este văzut astăzi de creștinii habotnici drept un inamic; din contră, a câștigat respectul lor, deoarece se opune cu vehemență secularismului, modernității, progresului), pentru a reda „puritatea” unei civilizații „decadente”. Nu întâmplător, religia este o dimensiune esențială a noului imperiu sovietic (spre deosebire de încarnarea anterioară a acestuia, care, cu o ironie mai mult sau mai puțin voluntară, milita pentru omul „liber-cugetător”), iar Patriarhul Kirill împarte cu Putin rolul de lider spiritual al neîntinatei națiuni ruse. Nicio altă ideologie nu are efectul anestezic al religiei – cu binecuvântarea creștinismului, Rusia le poate spune unor oameni care trăiesc alături de noi, în anul 2022, pe aceeași planetă, că dacă vor muri în Ucraina vor fi iertați de toate păcatele și vor ajunge în Rai[17] (ne izbesc imediat similitudinile cu discursul islamismului radical) sau că invazia militară unilaterală în Ucraina s-a produs „împotriva voinței Rusiei”[18]. Putin, Kirill și aliații lor împrăștiați pe glob au creat o vastă realitate virtuală, în care sunt atrași, spre pieirea noastră, și numeroși locuitori ai Occidentului; o realitate virtuală în care poți nega pur și simplu că porți un război pe care… îl porți sau că ai pierdut niște alegeri prezidențiale… pe care le-ai pierdut, o realitate virtuală în care îți poți declara inamicii fasciști, deși tu ești cel care desfășoară o acțiune desprinsă exact din manualul de crime al fascismului. Obișnuiți să tolerăm erorile flagrante (precum religia), am favorizat coma intelectuală care i-a împins pe mulți dintre semenii noștri în această realitate virtuală distopică. Pe măsură ce ne conștientizăm greșeala, noi, discipolii rațiunii, ne trezim, la rândul nostru, dintr-un somn lung, în care am visat că lumea este, în esență, bună, că există un miez umanist în interiorul fiecărei ființe, că progresul este tangibil, iar eliberarea de barbarie este posibilă, în timpul generației noastre. Privind în jur, realizăm cu oroare că mulți dintre semenii noștri sunt gata să ne ardă pe rug în uralele gloatei, în contextul potrivit, că măcelurile trecutului nu s-au diminuat niciodată, ci doar au fost transpuse într-o stare de latență temporară. Privind cum plăsmuirea halucinantă a Rusiei este crezută de oameni în carne și oase, înzestrați de natură cu aceleași facultăți cerebrale ca noi, dar de care s-au lepădat în numele iraționalului, înțelegem pericolul în care ne aflăm: suntem la un mic pas distanță de o nouă isterie în masă, din care se vor naște sălbăticii mefistofelice și va izvorî un nou fluviu de sânge, purtându-ne trupurile mutilate către un viitor care nu ne mai interesează. De fiecare dată când auzi un habotnic perorându-și debilitățile, nu uita că și el se numără printre principalii vinovați pentru criza care ne-a aruncat la capătul lumii. Nu îl cruța, tratează-i convingerile ridicole și respingătoare așa cum se cuvine, ridiculizându-le și respingându-le – altfel, se vor întoarce, cândva, să te sugrume.

Aceasta este triada apocaliptică în interiorul căreia s-a născut războiul ruso-ucrainean: iredentismul/revizionismul teritorial, anti-occidentalismul, credințele iraționale – un Triunghi ideologic al Bermudelor, care a generat un uragan de neoprit al psihozei în masă. Toți adepții dogmelor menționate sunt vinovați și trebuie să răspundă în fața istoriei pentru crimele și distrugerea pe care le-au cauzat. Am putea trăi, foarte bine, într-o civilizație prosperă, în care legea, ordinea și cooperarea internațională să prevaleze, în beneficiul tuturor cetățenilor planetei. Nu este doar o utopie! Occidentul ne-a demonstrat că acest lucru este posibil, efectuând, după al Doilea Război Mondial, pași extrem de importanți în direcția respectivă. Faptul că am trăit câteva decenii de pace, stabilitate și speranță reprezintă o realizare remarcabilă și exclusivă a ordinii mondiale imaginate și impuse de un Occident puternic. Astăzi, când avem un Occident slăbit de eroziunea schizofreniei politice răspândite în lume de șobolanii KGB-iști care au supraviețuit atacului cerebral suferit de regimul sovietic, ne îndreptăm către o lume condusă de grandomani cu pretenții de zeități (să privim, de exemplu, imaginile recente cu Kim Jong-un într-o barcă, înconjurat de militari aflați în apă, care plâng în timp ce încearcă să îl atingă[19]), de „poliția moralei” (care nu ezită să ucidă în bătaie o tânără de 22 de ani pentru că nu purta corect hijabul[20]), de lideri care ne poartă înapoi către Epoca tenebrelor, desfășurând războaie nu „doar pe câmpul de luptă, ci și în sufletul oamenilor[21]. Aceștia sunt oamenii cărora vrem să le înmânăm viitorul lumii, deoarece Occidentul nu ne-a satisfăcut, provocându-ne unele neajunsuri – inadmisibil! Înainte de a încheia, în sfârșit, acest eseu, trebuie să mai menționez și alte două categorii de vinovați, despre care nu am la fel de multe cuvinte de înșirat, dar care merită, fără îndoială, avute în vedere. În primul rând, vreau să mă refer la falșii profeți. Dincolo de știrile false, realitatea alternativă și propaganda dictate direct de scribii Moscovei sau Beijingului, în mediul public circulă numeroși formatori de opinie – așa-numiții analiști politici, economici ș.a.m.d., care își încordează pretinsele talente profetice cu fiecare prilej ivit, în paginile sau pe ecranele mass-media. Nu încape îndoială că dialogul, dezbaterea și opinarea pertinentă în legătură cu temele importante reprezintă funcții esențiale pentru o societate democratică sănătoasă: am putea spune chiar că ele fac diferența, în planul conștiinței populației, între totalitarism și democrație – într-un regim dictatorial, opiniile se aliniază conform busolei ideologice conducătoare. Există însă mai multe aspecte în privința cărora formatorii de opinie pot deveni problematici. În primul rând, este clar că o parte esențială a procesului de analiză o reprezintă și anticiparea unor potențiale desfășurări viitoare ale evenimentelor. Dar dacă figurile respective sunt suficient de populare (datorită unui cumul de factori – carismă, insistență, lipsă de scrupule, susținere financiară și politică), dacă tonul pe care îl adoptă este unul care nu acceptă incertitudinea sau posibilitatea erorii și dacă există interesul personal de a modela opinia publică într-o direcție sau alta, speculațiile despre viitor ale analiștilor, aparent doar o parte inocentă a unui exercițiu intelectual onorabil și admirabil, se vor transforma în veritabile profeții. Iar profețiile sunt incompatibile cu valorile democratice, deoarece ele nu au cum să admită vreodată că s-ar putea să nu se îndeplinească – deci dispar flexibilitatea și nevoia dezbaterii, a compromisului. Observ cu perplexitate cum personaje care susțin cu vehemență anumite puncte de vedere legate de cursul unor evenimente viitoare, deși, odată cu trecerea timpului, opiniile respective se dovedesc a fi fost complet greșite, continuă să își mențină aceeași abordare, fără jenă, fără remușcări, fără a recunoaște faptul că s-au înșelat și că se mai pot înșela. Cred că ar merita să monitorizăm cu mai multă atenție câte dintre profețiile emise în spațiul public de către „specialiștii” în analiză rezistă trecerii timpului. Falșii profeți pot genera numeroase probleme în cadrul societății, hrănind instabilitatea și permițând virusurilor anti-occidentale să înceapă, din interior, eroziunea democrației. Siguranța de sine pe care o afișează falșii profeți descurajează spiritul dialogului și cooperării, vital societății democratice, iar lipsa asumării greșelii în cazul numeroaselor profeții care nu se îndeplinesc este mereu ascunsă în spatele unor răstălmăciri retorice și sofistice, ceea ce estompează granița dintre adevăr și fabulație. Din profețiile false emise de personalități publice populare și influente, a căror eroare nu este declarată explicit, la momentul oportun, se pot naște mituri persistente, adevăruri alternative, teorii ale conspirației. Efectuarea unei critici constante a profețiilor este o măsură sanitară vitală pentru societatea occidentală. Sper să reușesc cândva să dedic mai mult timp acestui subiect și să efectuez un studiu de caz în care să culeg o serie de profeții exprimate cu patos, în trecut, și modul în care timpul le-a respins; până atunci, las aici un exemplu relevant de „profeție” pertinentă, care s-a dovedit, din contră, a fi în linie cu realitatea. În 1993, politologul american John J. Mearsheimer își exprima opinia că renunțarea Ucrainei la armele nucleare va deschide calea Rusiei să încerce o recucerire militară a statului vecin în viitor, destabilizând securitatea europeană – contrar părerii larg răspândite că era în interesul Europei și al Occidentului ca Rusia să rămână singurul stat nuclear desprins din Uniunea Sovietică[22]. Avem numeroase lecții de învățat privind această profeție îndeplinindu-se și înțelegând că am tratat cu prea multă naivitate (unde se termină naivitatea și începe ignoranța?) pericolul rusesc… În fine, trebuie menționată și ultima categorie de vinovați – antihriștii. Simboluri mitice ale crimei, războiului și urii precum Vladimir Putin (și toate celelalte nume bine-cunoscute ale istoriei, care au mânjit cu sânge și fiere trecutul, prezentul și imaginația născătoare de viitor) reprezintă culmile imprevizibilității individuale, înscrisă în legile genetice din cartea sacră a speciei umane. Probabil că, indiferent de progresul intelectual, moral, științific și cultural pe care am fi capabili vreodată să îl înregistrăm în cadrul civilizației noastre, astfel de creaturi luciferice vor continua să se ridice din coșmarurile indelebile ale memoriei. Totuși, identificând cu promptitudine vinovații, reușind să ne scuturăm din visul anestezic și lipicios al fanteziilor egocentrice, asanând cultura umană de scurgerile iraționale, vom reduce probabilitatea ca astfel de specimene să fie incubate în căldura maternă a speciei. Nu știm cum să oprim producerea unui cutremur, însă consolidarea preventivă a clădirilor ne va ajuta să avem o șansă în plus de a trece cu bine dincolo de momentul dezastrului – trebuie să procedăm identic și în ceea ce privește antihriștii. Occidentul trebuie să aibă tot timpul în vedere creșterea gradului de reziliență a structurilor democratice naționale și globale în fața unor potențiale dezastre – exact ceea ce nu a făcut în cazul amenințării iminente a Rusiei. Însă, pentru a fi capabili să ne concentrăm forțele colective către aceste scopuri existențiale, trebuie să ne găsim, mai întâi, calea prin haos, să diminuăm zgomotul care îneacă informațiile cu adevărat prețioase. Amenințarea reprezentată de Vladimir Putin, cel mai proeminent antihrist recent, a trecut aproape neobservată de majoritatea ademenită înspre iluzii de către revizioniști, anti-occidentali, adepții credințelor iraționale și falșii profeți – fie ei integrați în rețeaua de propagandă a Rusiei, fie sprijinind-o involuntar în războiul existențial purtat de acest stat primitiv împotriva civilizației. Avem nevoie de cât mai multe persoane publice relevante care să urmeze calea realismului și să nu se ferească să îl condamne până la capăt pe dictatorul rus, primul lider care ne amenință în mod explicit cu folosirea armelor de distrugere în masă în timpul unui război convențional aflat în desfășurare – deci, cel mai periculos om din istorie[23]. Yuval Noah Harari, cu claritatea sa formidabilă (îl consider un veritabil doctor al omenirii, înzestrat de natură cu instrumentele intelectuale potrivite pentru a diagnostica imediat afecțiunile de care suferim), remarca și el că, dacă un personaj precum Putin s-ar fi aflat la conducerea Uniunii Sovietice în timpul lungului proces de disoluție din anii ’80, existau șanse reduse ca umanitatea să supraviețuiască Războiului Rece[24] (să remarcăm faptul că viața lui Harari, una dintre figurile de seamă ale intelectualității contemporane, ar valora foarte puțin pentru Putin, deoarece istoricul israelian este homosexual, pe când țarul Vladimir este protectorul sfânt al masculinității heterosexuale, desemnat direct de Dumnezeu să apere civilizația umană de practicile sexuale deviante). Într-adevăr, Putin dă impresia că toți predecesorii săi care s-au perindat pe la Kremlin după cel de-al Doilea Război Mondial, oricât de labili, dezaxați și decrepiți, erau personaje mai predictibile și raționale, mai apropiate de modernitatea omului care vrea să trăiască, decât de Evul Mediu al celui care vrea să moară „eroic”. Indiferent de consecințele și implicațiile acțiunilor sale, despotul rus nu ezită să reverse frigul peste toți oamenii cu convingeri raționale și umaniste – frigul conductelor de gaze naturale ce au secat, frigul iernii nucleare, frigul vidului existențial de la capătul lumii, care ne îngheață sângele dinspre interior. „Adevărul este de partea noastră și adevărul este putere[25], ne avertiza tovarășul[26] Putin în cadrul unei ceremonii recente prin care proclama în fața poporului rus anexarea ilegală a unor teritorii ucrainene, pe care nici măcar nu le controlează în totalitate din punct de vedere administrativ sau militar. La mulți parseci depărtare de nebunia intoxicației cronice cu putere, Anton Zeilinger, unul dintre laureații premiului Nobel pentru fizică din anul 2022 (acordat pentru experimente cu fotoni cuplați, ce au determinat încălcarea inegalităților Bell, și pentru pionieratul în știința informației cuantice[27]), ne oferă o imagine filosofică profundă a adevărului pe care încearcă din răsputeri să îl înhațe și Putin, desprinsă cauzal din descoperirile de ultimă generație ale științei moderne:

The distinction between reality and our knowledge of reality, between reality and information, cannot be made. There is no way to refer to reality without using the information we have about it.[28]

Este bizar cum Putin și cei de teapa sa dau impresia că ar fi intuit întocmai faptul că proprietățile realității sunt dependente de informațiile pe care le avem la dispoziție despre realitate, acaparând și punând regula respectivă în aplicare pentru satisfacerea unor scopuri meschine. Iată cum antihriștii își clătesc mâinile însângerate în fântâna adevărului, devenind nemuritori, mântuindu-se de păcatul falsității pe măsură ce absorb, regenerează și controlează informația… Nu pot decât să sper că măcar o fărâmă din dualitatea realității există și în afara minții mele, iar adevărul universal intrinsec al materiei și adevărul canceros al dictatorilor nu se amestecă într-un plan comun. În orice caz, în fața unui adevăr potențial vulnerabil, lupta împotriva celor vinovați de sădirea erorii capătă proporții cosmice. Nu trebuie să lăsăm moștenire o realitate în care crima, violența și distrugerea reprezintă adevărul, în timp ce argumentele contrare acestora au fost împinse dincolo de limitele observației, la capătul unei lungi secete intelectuale. De aceea, până la urmă, nu este în van să discutăm despre dualitate și vinovăție, nici aici, la capătul lumii.  


[1] Jose Ortega y Gasset, Europa și ideea de națiune și alte eseuri despre unele probleme ale omului contemporan, Humanitas, București, 2002, p. 122.

[2] William Shatner, „William Shatner: My Trip to Space Filled Me With «Overwhelming Sadness» (EXCLUSIVE)”, Variety, 06.10.2022, https://variety.com/2022/tv/news/william-shatner-space-boldly-go-excerpt-1235395113/, accesat în data de 03.11.2022. Traducerea autorului: „Când am privit în direcția opusă, în spațiu, nu era niciun mister, nicio venerație măreață de contemplat… tot ce am văzut era moarte. Am văzut un vid rece, întunecat, negru. Era diferit de orice negru pe care îl poți vedea sau simți pe Pământ. Era adânc, învăluitor, atotcuprinzător. […] A fost printre cele mai puternice sentimente de mâhnire pe care le-am trăit vreodată. Contrastul dintre răceala amenințătoare a spațiului și grija caldă a Pământului aflat dedesubt m-a umplut de o tristețe copleșitoare. […] M-a umplut de spaimă. Călătoria mea în spațiu trebuia să fie o celebrare; în schimb, m-am simțit ca la o înmormântare.

[3] Lawrence M. Krauss, Universul din nimic, Editura Trei, București, 2013, pp. 263-264.

[4] Ibidem, pp. 163-165.

[5] „Neville Chamberlain’s «Peace For Our Time» speech”, Euro Docs,  https://eudocs.lib.byu.edu/index.php/Neville_Chamberlain%27s_%22Peace_For_Our_Time%22_speech, accesat în data de 06.11.2022.

[6] Andra Măciucă, „Ministrul adjunct de Externe al Rusiei: Războiul din Ucraina a început odată cu summit-ul NATO la București”, Știrile PRO TV, 16.10.2022,  https://stirileprotv.ro/stiri/international/ministrul-adjunct-de-externe-al-rusiei-razboiul-din-ucraina-a-inceput-odata-cu-summit-ul-nato-la-bucuresti.html, accesat în data de 06.11.2022.

[7] Max Roser, Joe Hasell, Bastian Herre, Bobbie Macdonald, „War and Peace”, OurWorldInData.org, 2016, https://ourworldindata.org/war-and-peace, accesat în data de 06.11.2022.

[8] „The «War Council» (December 1912)”, GHDI, https://ghdi.ghi-dc.org/sub_document.cfm?document_id=799#:~:text=Moltke%3A%20%E2%80%9CI%20consider%20a%20war,to%20work%20toward%20this%20end, accesat în data de 06.11.2022. Traducerea autorului: „Consider inevitabil un război – cu cât mai repede, cu atât mai bine.

[9] P.V. Narasimha Rao, „Nehru and Non-alignment”, Mainstream Weekly, 02.06.2009, https://www.mainstreamweekly.net/article1399.html, accesat în data de 07.11.2022.

[10] Ioana Coman, „Lukașenko le spune belarușilor să i se supună «dacă vor să trăiască liniştiţi»: «Nu vreau să vă sperii»”, Digi 24, 21.10.2022, https://www.digi24.ro/amphtml/stiri/externe/lukasenko-le-spune-belarusilor-sa-i-se-supuna-daca-vor-sa-traiasca-linistiti-nu-vreau-sa-va-sperii-2124831, accesat în data de 07.11.2022.

[11] Despre intervențiile militare efectuate de Statele Unite ale Americii după 1990 am discutat într-un articol precedent și nu voi relua aici tema. Articolul respectiv, intitulat „Invazia”, poate fi citit aici: https://alexandruzamfir.ro/invazia/. (n.a.)

[12] Wilhelmine Preussen, „Viktor Orbán says Donald Trump’s the one to end war in Ukraine”, Politico, 11.10.2022, https://www.politico.eu/article/viktor-orban-donald-trump-end-war-ukraine-russia/, accesat în data de 07.11.2022.

[13] Oliver Milman, „Trump praises «genius» Putin for moving troops to eastern Ukraine”, The Guardian,  23.02.2022, https://www.theguardian.com/us-news/2022/feb/23/trump-putin-genius-russia-ukraine-crisis, accesat în data de 07.11.2022.

[14] Rosie Gray, „Trump Declines to Affirm NATO’s Article 5”, The Atlantic, 25.05.2017,https://www.theatlantic.com/international/archive/2017/05/trump-declines-to-affirm-natos-article-5/528129/, accesat în data de 07.11.2022.

[15] Yoonjung Seo and Heather Chen, „South Korea scrambles fighter jets after detecting 180 North Korean warplanes, military says”, CNN, 04.11.2022, https://edition.cnn.com/2022/11/04/asia/north-korea-south-korea-warplanes-friday-intl-hnk/index.html, accesat în data de 07.11.2022.

[16] Adrian Dumitru, „Xi Jinping a schimbat doctrina partidului comunist pentru a amenința Taiwanul cu războiul și pentru a-și proclama «rolul central»”, Digi 24, 22.10.2022, https://www.digi24.ro/stiri/externe/xi-jinping-a-schimbat-doctrina-partidului-comunist-pentru-a-ameninta-taiwanul-cu-razboiul-si-pentru-a-si-proclama-rolul-central-2126219, accesat în data de 07.11.2022.

[17] Ioana Coman, „Patriarhul Kirill le spune rușilor că dacă vor muri în Ucraina vor fi iertați de toate păcatele”, Digi 24, 25.09.2022, https://www.digi24.ro/stiri/externe/patriarhul-kirill-le-spune-rusilor-ca-daca-vor-muri-in-ucraina-vor-fi-iertati-de-toate-pacatele-2094791, accesat în data de 24.10.2022.

[18] Adrian Dumitru, „Patriarhul Kirill spune că Rusia a invadat Ucraina «împotriva propriei sale voințe»”, Digi 24, 07.11.2022, https://www.digi24.ro/stiri/externe/patriarhul-kirill-spune-ca-rusia-a-invadat-ucraina-impotriva-propriei-sale-vointe-2127061, accesat în data de 07.11.2022. 

[19] Georgiana Marina, „Imagini ireale în Coreea de Nord. Sute de militari plâng în apă, în timp ce Kim Jong-un se află într-o barcă”, Digi 24, 24.10.2022,https://www.digi24.ro/stiri/externe/imagini-ireale-in-coreea-de-nord-sute-de-militari-plang-in-apa-in-timp-ce-kim-jong-un-se-afla-intr-o-barca-2127735, accesat în data de 07.11.2022.

[20] Joshua Askew, „Iran protests: What caused them? Are they different this time? Will the regime fall?”, Euronews, 21.10.2022, https://www.euronews.com/2022/10/14/iran-protests-what-caused-them-who-is-generation-z-will-the-unrest-lead-to-revolution, accesat în data de 07.11.2022.  

[21] Adrian Dumitru, „Rusia va sancționa și mai dur «propaganda homosexuală»: «Operațiunea specială nu e doar pe câmpul de luptă, ci și în sufletul oamenilor»”, Digi 24, 17.10.2022, https://www.digi24.ro/amphtml/stiri/externe/rusia-va-sanctiona-si-mai-dur-propaganda-homosexualaoperatiunea-speciala-nu-e-doar-pe-campul-de-lupta-ci-si-in-sufletul-oamenilor-2121013, accesat în data de 07.11.2022.

[22] John J. Mearsheimer, „The Case for a Ukrainian Nuclear Deterrent”, Foreign Affairs, volumul 72, numărul 3 – vară, 1993, pp. 50-66.

[23] Remus Cernea, „De ce Putin este cel mai periculos om din istorie”, Youtube, 14.10.2022, https://www.youtube.com/watch?v=bVDN1GkWYTA, accesat în data de 07.11.2022.

[24] Mikhail Zygar, „Yuval Noah Harari: «None of us would be alive if Putin was in charge in the 1980s»”, Youtube, 06.07.2022, https://www.youtube.com/watch?v=cheNKNe6ISs, accesat în data de 07.11.2022.

[25] Sarah Rainsford, „Putin’s dream of Russian victory slips away in Ukraine”, BBC News, 07.10.2022, https://www.bbc.com/news/world-europe-63160354, accesat în data de 07.11.2022.

[26] Robert Kiss, „Rușii au simulat un război nuclear. Putin a urmărit „atacul masiv” din birou. Șoigu i s-a adresat cu «tovarășe»”, Digi 24, 07.11.2022,

 https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusii-au-simulat-un-razboi-nuclear-putin-a-urmarit-atacul-nuclear-masiv-din-birou-soigu-i-s-a-adresat-cu-tovarase-2131007, accesat în data de 26.10.2022. 

[27] „Anton Zeilinger Facts”, NobelPrize.org, 30.10.2022, https://www.nobelprize.org/prizes/physics/2022/zeilinger/facts/, accesat în data de 07.11.2022. 

[28] Daniels Joffe, „How philosophy turned into physics – and reality turned into information”, The Conversation, 07.10.2022, https://theconversation.com/how-philosophy-turned-into-physics-and-reality-turned-into-information-191940, accesat în data de 26.10.2022. Traducerea autorului: „Distincția dintre realitate și cunoașterea noastră a realității, dintre realitate și informație nu poate fi făcută. Nu există niciun mod de a ne referi la realitate fără a folosi informațiile pe care le avem despre ea.