„That’s what optimistic means, you know. It means stupid. An optimist is somebody who goes ‘Hey maybe something nice will happen.’ Why the f*** would anything nice ever happen? What are you, stupid?”[1]
Știu că poate părea un cinism de duzină sau o ireverență stilistică folosirea unui motto desprins din spectacolul unui comedian în debutul unui eseu care, cum altfel (cum altfel!), se referă din nou la degradarea recentă, surprinzătoare și televizată în direct a civilizației noastre. Dar sunt nevoit să îmi asum acest risc. Gestul nu este menit să denote lipsă de respect față de victimele directe și indirecte, prezente și viitoare ale teribilelor plăgi militare deschise (mai ales) în Ucraina și Israel. Dar comedia este deseori capabilă să surprindă inflexiuni tragice ale realității, complet inaccesibile tragediei. Există o limită dincolo de care abjectul devine grotesc – invulnerabile acțiunii instrumentelor logicii, rațiunii și umanismului, cele mai josnice comportamente ale semenilor noștri rămân eterogene în raport cu acțiunea progresului și nu mai pot fi atacate decât utilizând armele ridiculizării. Atrocitățile de care sunt capabili indivizii rinocerizați de dogme nu mai pot fi cuprinse și procesate de o rațiune funcționând în parametri normali – profund inumane¸ ele se înconjoară de o aură abstractă, suprarealistă, penetrabilă doar cu săgețile otrăvite ale comicului disprețuitor și aciditatea expresiilor măcar parțial nonfigurative.
Astăzi, optimismul social se apropie vertiginos de o stare obiectivă de perimare. Nu este drept să clasificăm drept manifestări fataliste numeroasele viziuni pesimiste acumulate în raport cu viitorul imediat al civilizației noastre, la fel cum, categoric, nu este corect nici să ne refugiem intenționat în astfel de atitudini sterile, doar de dragul absolvirii de responsabilitatea depunerii unor eforturi. Însă societatea noastră se transformă, treptat, într-un extensiv cimitir al speranțelor. Anvergura și ferocitatea conflictelor militare moderne, care nu se înscriu deloc pe curba descendentă preconizată anterior, otrăvesc speranțele celor implicați direct și speranțele celor asupra cărora consecințele se răsfrâng indirect, dar brutal. Și acolo unde efectele războaielor nu se manifestă sub forma unei amenințări majore sau iminente (ci doar într-o ușoară alterare a standardelor de viață), speranțele alunecă într-o stare de anemie, deoarece (1) civilizația umană se afundă, incontestabil, într-o perioadă de turbulențe, incertitudini și riscuri majore și (2) nu există nicio soluție clară, eficientă, imediată pentru a contracara degradarea. Nu există argumente credibile care să poată reda încrederea în existența unei lumi stabile și pacificate în următoarele decenii. Acolo unde speranțele se încăpățânează totuși să supraviețuiască, se bazează aproape întotdeauna fie pe filosofii de-a dreptul delirante, patologice, fie pe viziuni utopice și diverse tipuri de credințe nerealiste, având structuri logice falacioase, deconectate de informațiile și evenimentele concrete din lumea noastră. Deocamdată, degradarea continuă. Războiul și violența rămân, iată, incurabile – cultura și știința nu au izbutit să identifice încă un remediu eficient și durabil.
*
Deocamdată, degradarea continuă. Însă, deși spuneam că teroarea extremă aproape că nu poate fi procesată decât la un nivel abstract al conștiinței, degradarea ce generează și exacerbează teroarea este departe de a fi un fenomen abstract: impactul său este cuantificabil, exprimabil în kilograme de carne zdrobită. La fel, speranța nu reprezintă, în viața de zi cu zi, o noțiune filosofică pură, un concept absolut și indivizibil. Există niveluri distincte de relevanță, raționalitate și plauzibilitate a speranțelor. Consider că este esențial ca extincția speranțelor să se producă până la capăt, acolo unde este cazul – totodată, consider că este esențial ca speranțele raționale și justificate să fie resuscitate. Avem mare nevoie de această clarificare și filtrare conceptuală. Pesimismul extrem, la nivelul colectivității, se metamorfozează în fatalism – un terminus al progresului, o sinucidere morală. Dacă la nivel personal, în interiorul minții noastre, avem toate motivele să cochetăm cu filosofiile disperării supreme (individul este, empiric vorbind, condamnat definitiv la o moarte mereu apropiată), la nivel social, fatalismul nu este în concordanță cu adevărul obiectiv (civilizația nu este condamnată la o moarte apropiată, ci, teoretic, se poate extinde pe durate astronomice, dacă reușește să ocolească provocările mediului și să își depășească limitările intrinsece). Cel puțin la fel de distructiv este însă și optimismul irațional – pe care îl atac, în mod special, în acest text, fiind o pornire mult mai frecvent întâlnită. Credința că „totul va fi bine”, indiferent de realitățile obiective ale contextului, inhibă nevoia de a înțelege cu adevărat cauzele dificultăților și modalitatea în care acestea pot fi gestionate. Optimismul debordant nu are cum să explice fără cinism suferința și distrugerea războiului și nu deține mijloacele necesare pentru a analiza în mod obiectiv evenimentele petrecute în lume. Deocamdată, degradarea lumii continuă, așadar, trebuie să reacționăm cu pesimismul moderat adecvat situației. Totul nu va fi bine – deja nu a fost bine, în mod ireversibil, pentru toți cei uciși sau afectați de catastrofele deja produse. Mișcările culturale și politice recente, inflamarea maselor, instabilitatea economică și militară, bomba cu ceas îngropată sub ghețarii în topire accelerată – toate indică un viitor fragil. Dacă nu acceptăm și dacă nu ne temem până la capăt, lăsându-ne, în schimb, orbiți de un optimism absolut extrem de atrăgător, nu vom face decât să înaintăm cu seninătate către și dincolo de marginile infernului.
Trebuie să tindem către o speranță rezonabilă, care să nu fie ridicolă și pe care să nu fie nevoie să o ridiculizăm – o speranță ca simplă reacție imunitară a rațiunii, o speranță care nu sabotează viitorul, și așa grav dezechilibrat. O astfel de speranță trebuie să își aibă rădăcinile în acceptarea evidențelor empirice, precum: (1) civilizația umană traversează o perioadă extrem de precară, prezentând simptomele degradării, chiar dacă acestea nu s-au extins încă la un nivel general, (2) războiul este foarte dificil de oprit, odată ce a fost declanșat, (3) mișcările politice criminale sunt foarte dificil de oprit, odată ce au început să capete tracțiune și să se răspândească cu potențial pandemic în rândul maselor, (4) încercarea de a implementa sisteme utopice a sfârșit întotdeauna tragic – de aceea, critica sistemelor actuale trebuie să rămână rezonabilă și proporțională cu ceea ce este fezabil. Toate aceste evidențe sunt situate mai aproape de capătul pesimist al spectrului, decât de optimism – nu cumva ele vor demoraliza populația, împingând-o în brațele defetismului? Observăm contrariul, în realitate. Dacă refuzăm să acceptăm că traversăm o perioadă atipică, mai dificilă decât media postbelică și mult, mult mai dificilă decât media ultimelor trei decenii, înseamnă că vom continua să ne vedem de viața de zi cu zi la fel ca până acum, o rețetă sigură pentru dezastru. Trebuie să adoptăm numeroase schimbări ale stilului nostru de viață pentru a spera că vom putea supraviețui, fizic și cultural, deoarece suntem în vremuri de război. Trebuie să ne raliem în jurul valorilor democratice care ne unesc, pentru a rezista asaltului inamicilor democrației; trebuie ca afacerile să treacă în planul secund, și să nu mai alimentăm cu resurse exact acele state care tulbură ordinea globală; trebuie să acceptăm că democrațiile nu au șanse să reziste decât dacă rămân superioare din punct de vedere militar tiraniilor, deoarece acestea din urmă vor ataca și vor distruge totul, fără scrupule, dacă se vor simți suficient de puternice; trebuie să rămânem fideli principiilor noastre, împotriva regimurilor tiranice care nu cred în principii, ci doar în violență. Dacă nu acceptăm că războiul este extrem de greu de oprit, odată ce a fost declanșat, și trecem peste complexitatea exorbitantă a relațiilor politice aflate în spatele conflictului, vom cădea în capcana populiștilor, care ne promit soluții simple pentru a aduce din nou pacea pe planetă. Fără excepție, cei care ne îndeamnă, de exemplu, să oprim susținerea acordată Ucrainei sau să facem concesii Rusiei, pentru a o îndupleca, sunt susținători ai lui Vladimir Putin, ostili democrației și statului de drept. Dacă minimalizăm pericolul reprezentat de curentele extremiste și nu le contracarăm în fazele incipiente ale dezvoltării lor, nu vom face decât să le netezim calea către putere, cu consecințele pe care le-am văzut de atâtea ori de-a lungul istoriei. Dacă lăsăm nemulțumirile justificabile față de imperfecțiunile sistemelor politice în care trăim (desigur, articolul e scris din perspectiva unui cetățean român, membru al blocului democratic occidental) să se transforme în dorința de a distruge complet sistemele respective, s-ar putea să constatăm că aceia care promiteau să instaureze un imperiu divin al binelui au, de fapt, cu totul alte interese și, mai ales, o listă neagră de persoane care trebuie lichidate, deoarece reprezintă obstacole în calea fericirii absolute mult visate. Obiectivitatea, manifestată prin suprimarea speranțelor nerezonabile, chiar dacă nu există alte idei optimiste la care să recurgem în locul lor, rămâne singura cale de a evita toate aceste direcții nefaste.
*
Împrumutând un termen din jargonul corporatist, care s-a infiltrat tot mai mult în cotidianul și conștiința culturii noastre, dominată, mai mult sau mai puțin inevitabil, de perspectiva comercială asupra realității, trebuie să acceptăm că, în contextul actual, nu mai poate fi vorba despre „business as usual”[2]. În același timp, și aici apare deseori provocarea cea mai mare, trebuie să realizăm că schimbarea nu implică radicalism, turbulențe și distrugere, ci tact, calm și măsuri echilibrate și raționale. Însă în eseul de față sunt preocupat de primul aspect al problemei: constatarea degradării. Prea mulți dintre semenii noștri nu conștientizează severitatea problemelor și iminența crizelor care ne adulmecă, iar în absența stabilirii diagnosticului, vindecarea devine imposibilă. Prevenirea, atât cât mai poate fi vorba de prevenire, într-un stadiu atât de avansat al bolii, trebuie să prevaleze – pentru a preveni criza, trebuie să conștientizăm pericolul. Sub presiunea suferinței terminale, este greu să mai iei deciziile optime, raționale. Așadar, în continuare voi aduce în discuție câteva evenimente și evoluții recente care ne indică degradarea și dezechilibrele social-politice grave, confirmându-ne îngrijorările și demonstrând că nu mai poate fi vorba despre „business as usual”.
1) Evenimentele din Israel și Palestina ne dovedesc că am intrat într-o nouă eră a războiului, iar stabilitatea globală de până în 2014 nu va mai putea fi refăcută în viitorul apropiat. Antagonismele politice dezlănțuite și agravate de războiul ruso-ucrainean și toate corolarele sale ideologice au creat un mediu extrem de volatil, care favorizează transformarea scânteilor uzuale din politica internațională în conflicte fierbinți, arzând cu flăcări deschise. Declanșarea de noi războaie sau escaladarea celor deja în derulare a devenit mult mai probabilă, din cauza compromiterii Cartei ONU și a principiilor internaționale, precum și a slăbirii blocului democratic occidental. Deși conflictul israeliano-palestinian se manifesta neîntrerupt de 75 de ani, sub diferite forme, cea mai recentă escaladare iese, categoric, din tiparele obișnuite și îl împinge într-o etapă nouă și periculos de imprevizibilă. Evenimentele nu ar fi urmat, probabil, un asemenea curs acut fără un impuls exterior – evoluția războiului din Orientul Mijlociu reprezintă o consecință directă a noului context global de securitate, în care am intrat după declanșarea invaziei la scară largă a Ucrainei de către trupele Rusiei, în februarie 2022. Dincolo de riscul de război generat de simpla instabilitate a mediului politic, Rusia este interesată în mod direct de extinderea războiului împotriva Occidentului pe noi fronturi, această evoluție a evenimentelor rămânând principala sa șansă de a ieși victorioasă din cele mai recente aventuri militare. Iar Orientul Mijlociu este un rezervor exploziv de aversiune față de lumea democratică – nicăieri în lume nu poate spera Putin să găsească aliați mai înverșunați împotriva inamicilor săi occidentali decât în lumea islamică. Deși până în acest moment nu există dovezi concrete care să ateste o conexiune directă între Putin și atacurile teroriste Hamas, este dificil să trecem cu vederea întâlnirile din acest an dintre lideri Hamas și președintele rus[3] sau alianța strategică dintre Rusia și Iran, acesta din urmă fiind principalul sponsor al Hamas și Hezbollah. Așadar, ne putem aștepta ca Rusia și aliații săi să scormonească în continuare după zone instabile, de a căror fragilitate să profite, bulgărele tiraniei crescând tot mai mult, pe măsură ce avalanșa antidemocratică capătă proporții. Un alt exemplu recent care ilustrează răspândirea potențial pandemică a apetitului pentru război vine din America de Sud, unde Venezuela aplică modelul rusesc (referendumuri ilegitime) pentru a încerca anexarea unor teritorii din Guyana vecină[4]. Așa cum toți actorii politici responsabili ai lumii democratice se temeau, tolerarea unei singure încălcări flagrante a dreptului internațional echivalează cu suspendarea de facto a acestuia – și alte state despotice vor urma modelul lui Putin, dacă se va dovedi că acesta funcționează fără repercusiuni notabile pentru invadatori.
2) Continuă agregarea și consolidarea unei alianțe globale a celor mai înverșunați inamici ai democrației și umanismului, capabilă să încline puterea în favoarea sa. Axa Rusia – Iran – China – Coreea de Nord[5], susținută total și necondiționat de alte regimuri criminale mai slabe, dar cu un aport care nu poate fi neglijat, precum Siria[6], Venezuela[7] sau Belarus (puternic dependente economic sau militar de China sau Rusia), și susținută parțial sau din umbră de state pretins democratice, dar cu tendințe autoritariste, precum Ungaria sau Turcia, începe să funcționeze tot mai eficient și sincronizat. Pe măsură ce colaborările respective își arată roadele pentru părțile implicate, iar Vestul și instituțiile internaționale dau impresia că nu pot face altceva decât să se resemneze în privința incapacității de a le preveni, membrii coaliției globale împotriva democrației devin tot mai puțin reticenți în a își manifesta simpatiile reciproce sau afirma obiectivele în contradicție cu legile și principiile modernității. Cred că exista demult, undeva în subconștientul cetățenilor din statele democratice, teama că asemenea puteri diabolice s-ar putea alia, devenind astfel o amenințare reală, globală. Este greu de crezut că, odată ce legăturile respective s-au solidificat, vor mai putea fi sparte prea curând, cât timp se dovedesc profitabile pentru dictatorii implicați. În același timp, riscul prăbușirii din interior a regimurilor respective rămâne unul minim (să privim doar cât de ușor a reușit să treacă Putin peste sancțiunile Occidentului și să reprime revolta internă împotriva războiului). Lideri siniștri, excentrici și caricaturali precum Kim Jong Un reprezentau mai degrabă un obiect al ridicolului pentru lumea civilizată, fără a constitui o îngrijorare veritabilă, deoarece puterea lor rămânea practic insignifiantă, comparativ cu a coloșilor democratici. Nici măcar regimuri totalitare precum Rusia sau China nu se încumetau, înainte de începutul crizei actuale, să legitimeze pe deplin state paria precum Coreea de Nord sau Iran. Dacă Rusia nu iese înfrântă din războiul său ilegal din Ucraina, și alte state cu viziuni belicoase și revanșarde vor fi încurajate, la rândul lor, să ignore Carta ONU și să acționeze conform propriilor fantezii militariste și revizioniste. Vedem acest tipar deja aplicat în Israel. Dacă alianța sinistră dintre cele mai odioase regimuri ale planetei va funcționa fără repercusiuni notabile asupra dictatorilor care intră în alcătuirea sa, tendința de agregare a adversarilor democrației și Occidentului va continua și va accelera. Pe măsură ce alianța antidemocratică devine mai robustă, ea se va transforma într-un pol de putere demn de luat în seamă și va reprezenta o alternativă pentru statele care oricum adoptaseră aparența democrației doar dintr-un interes imediat. Ne putem imagina ceva mai înspăimântător decât posibilitatea ca un individ precum Kim Jong Un să aibă o putere politică reală, să devină un factor decizional pe scena internațională? Schimbarea centrului de greutate al puterii politice mondiale reprezintă un cataclism mult mai plauzibil și apropiat în timp decât ne-ar plăcea să credem: la finalul anului 2024 s-ar putea să asistăm la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, care va marca începutul unei Mari Schisme în lumea occidentală între Statele Unite și Europa[8]. Scufundarea în autoritarism a Statelor Unite și retragerea acestora din NATO[9] vor fragmenta fatal lumea democratică, ceea ce va permite dictaturilor să preia frâiele politicii mondiale.
3) Vestul începe să accepte declinul influenței sale globale, vulnerabilitatea democrației și debutul unei noi perioade istorice – avântul democratic este înlocuit, treptat, de resemnare. Această resemnare se manifestă atât în planul concret al acțiunilor, cât și, din ce în ce mai des, chiar la nivel declarativ (ceea ce este extrem de grav, deoarece denotă o „demisie” ideologică). De exemplu – secretarul american de stat Antony Blinken a afirmat recent, fără echivoc, că epoca post-Război Rece s-a încheiat: „Suntem într-un punct de inflexiune: o epocă s-a terminat şi o alta începe[10].” Deși, în opinia sa, Statele Unite își mențin rolul de lider în noua lume, acesta trebuie exercitat cu „modestie”; pentru îndeplinirea intereselor strategice este acceptabil, în contextul actual, să se încheie alianțe inclusiv cu state mai puțin fidele valorilor democratice[11]. Acest pragmatism a fost comun și în trecut (inevitabil), dar combinat cu o presiune constantă, măcar la nivelul discursului, pentru promovarea valorilor democratice. Astăzi, Occidentul pare amorțit, dând impresia că eforturile constante pentru a menține și consolida o lume globalizată, democratizată și pacificată l-au epuizat – pur și simplu nu reușește să mai formuleze idei noi, odată ce vechile planuri au eșuat, iar liderii politici echilibrați sunt împinși către defetism (nu putem contracara ascensiunea totalitarismului) și chiar un ușor fatalism (ascensiunea totalitarismului nu poate fi contracarată). Turbulențele interne, provocate și alimentate din exterior, consumă resursele (nu numai materiale, ci și umane, morale) care ar fi trebuit în mod normal investite în progresul și omogenizarea politico-economică a civilizației umane, sub umbrela umanismului.
Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, a oferit recent o altă dovadă a epuizării Vestului, admițând că numeroasele misiuni civile şi militare finanțate de Uniunea Europeană în Sahel au eșuat în consolidarea democrației[12]. Acest eșec era greu de contestat în fața evidenței, totuși, discursul lui Borrell nu a oferit (și nici măcar nu a încercat să ofere) soluții reale pe care Uniunea Europeană le-ar putea urmări în viitor pentru redresarea situației, în afară de generalități banale, precum nevoia de a nu abandona regiunea și impunerea de sancțiuni celor responsabili de lovitura de stat din Niger. Evenimentele din Sahel (preluarea puterii de către junte militare în Mali, Burkina Faso și Niger) reprezintă o confluență a celor trei direcții pe care le-am prezentat, până acum, în a treia parte a acestui eseu. În primul rând, confirmă că am intrat într-o eră a războiului, plină de amenințări constante de escaladare, deoarece mijloacele de a preveni și rezolva astfel de conflicte sunt sever limitate, cât timp Carta ONU și uzanțele diplomatice internaționale postbelice au fost de facto suspendate. S-a creat astfel un alt punct nevralgic de instabilitate, care poate degenera foarte ușor într-un conflict de proporții continentale sau chiar globale[13]. În al doilea rând, confirmă tendința de agregare a inamicilor democrației – cele trei state africane au pus bazele unei alianțe defensive[14] susținute de Rusia. În al treilea rând, deznodământul evenimentelor din Sahel nu a putut fi în niciun fel influențat de Occident. Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest, susținută de Franța, Anglia sau Statele Unite ale Americii, a amenințat noua conducere a Nigerului cu o intervenție militară, înaintând chiar un ultimatum, care a fost pur și simplu ignorat, tocmai deoarece este clar pentru toată lumea că Vestul nu are resursele, capacitatea sau dorința de a susține un front de o asemenea complexitate și magnitudine. Mergând mai departe și privind imaginea de ansamblu, firul care unește toate aceste aspecte este Rusia, care sădește pretutindeni semințele conflictului, depune eforturi pentru coagularea unei axe globale a totalitarismului și profită de orice ocazie pentru a reduce influența Occidentului, indiferent care ar fi consecințele în plan uman. În cazul Sahelului, destabilizarea regiunii nu este privită de Putin ca un eveniment care va duce la suferință și moarte în rândul populațiilor locale, ci ca o potențială sursă pentru noi valuri de imigranți către Europa – o armă care s-a dovedit neașteptat de eficientă[15]. Închid subiectul Sahel referindu-mă la o demonstrație în favoarea loviturii de stat, la care au participat 30.000 de persoane, unde a fost afișat steagul Rusiei și s-a scandat împotriva Franței[16] și în favoarea „adevăratei independențe” a Nigerului – dobândită, chipurile, acum. Iată, încă o dată, în ce înfundături ne conduce iraționalitatea politică: incapabili să accepte o reconciliere și învinuind Occidentul democratic de astăzi pentru crimele colonialismului, comise, de fapt, de un Occident care nu mai există demult, cetățenii statelor afectate, cândva, de imperialismul european preferă să aleagă terorismul și totalitarismul, doar pentru a adopta o poziție ideologică opusă Vestului, indiferent de suferința și distrugerea la care se expun.
Vorbeam mai devreme despre problema imigrației, o tragedie umană de care Putin a profitat, cu cinismul de care numai un dictator amoral poate fi capabil, transformând-o într-o armă teribilă și neașteptată împotriva Occidentului – fie direct, de fiecare dată când a avut ocazia să creeze crize prin care să forțeze deplasarea populațiilor, fie indirect, alimentând tensiunile din interiorul blocului democratic pe marginea subiectului, prin mașinăria sa apocaliptică de propagandă. Problema imigrației reprezintă o dilemă teribilă pentru Occident: primirea în număr mare a imigranților creează numeroase tensiuni politice și sociale pentru care nu există rezolvări clare, în timp ce respingerea lor este incompatibilă cu un sistem structurat în jurul valorilor umaniste, în care viața fiecărui individ este valoroasă. Henry Kissinger, reflectând asupra imaginii terifiante a mulțimii care celebra, pe străzile Berlinului, atacurile teroriste împotriva Israelului (un fenomen dureros și absurd, întâlnit și în multe alte state), era de părere că: „It was a grave mistake to let in so many people of totally different culture and religion and concepts, because it creates a pressure group inside each country that does that.”[17] Susținătorii liberalismului nu puteau să nu fie de acord cu politicile de imigrație ale Angelei Merkel – părea (și era) modul corect de a proceda, în acord cu principiile și valorile democratice. Este clar însă că, astăzi, Europa admite eșecul abordării sale în domeniu – iar protestele pro-Hamas din interiorul democrațiilor occidentale confirmă acest eșec; cadavrele anonime care plutesc de-a lungul rutelor maritime de imigrație ilegală confirmă acest eșec[18]. Din nou, problema nu este neapărat eșecul în sine, ci epuizarea de care liderii occidentali dau dovadă, lipsa cronică a unor soluții reale și realiste. Ce este de făcut? Occidentul nu poate decât să ridice din umeri, în timp ce se luptă, cu un succes destul de limitat, să oprească extinderea conflictelor din Ucraina și Fâșia Gaza și să stăvilească ascensiunea populismului și extremismului în propria curte.
Oamenii rezonabili din politica europeană se retrag, pe măsură ce se confruntă cu amenințări[19] sau cu încălcarea grosolană a dreptului de a avea o viață privată[20]. Occidentul se resemnează și renunță la inițiativa de a conduce progresul omenirii, pe măsură ce liderii săi își asumă, mai degrabă, rolul unor pompieri, însărcinați doar să stingă cât mai multe dintre focarele fierbinți ale unei lumi ce riscă să se transforme în scrum. Ce rămâne însă în loc?
4) Acolo unde valorile democratice de inspirație occidentală sunt nevoite, astăzi, să se retragă, nu mai rămân în urmă decât amenințarea sau manifestarea terorii. Extras din spațiul legalității girate de puterile occidentale, individul nu mai are nicio protecție reală în fața violenței instituționalizate sau a linșajului maselor inflamate de propagandă și superstiție. Privind măcelul din Ucraina, realizăm că Holocaustul și Gulagul s-au ridicat din mormântul paginilor manualelor de istorie, unde credeam (și unii dintre noi speram) că au fost îngropate. Realizăm, astfel, fragilitatea civilizației noastre, ușurința cu care o civilizație poate deveni necivilizată, obligația unei asumări pozitive, active și permanente a valorilor raționale și umaniste. Atunci când încetăm să mai susținem nevoia unei societăți raționale și umaniste, adversarii acesteia nu vor ezita să profite de slăbiciune, de oportunitatea apărută. Suntem condamnați să facem parte dintr-o ședință eternă de terapie psihanalitică – trebuie să ne luptăm să smulgem din inconștient acele temeri pe care ne este prea groază, în mod normal, să le formulăm. Doar astfel vom menține permanent în atenția societății și culturii noastre toate argumentele raționale prin care tendințele nocive pentru progres și civilizație pot fi combătute. Dacă nu ne antrenăm vigilența, anticipând și luptând în planul argumentelor raționale cu adversarii democrației și ai umanismului, conflictul va trebui purtat, în cele din urmă, pe front. Occidentul este îngrozit de orice amenințare a războiului – o reacție, de altfel, firească pentru o societate care prețuiește viața umană și în care politica a fost purificată de militarism. Însă această aversiune îndreptățită tinde să devină o fobie față de subiectul războiului, în orice context, chiar și atunci când este vital ca discuția să fie purtată. Politicienii evită să vorbească despre război, deoarece nu doresc să fie taxați din punct de vedere electoral. Starea precară a armatelor europene reprezintă o consecință a acestei atitudini, iar adoptarea de către Statele Unite a unei posturi mai rezervate față de aliații lor tradiționali de peste ocean, precum în primul mandat al lui Donald Trump, ar lăsa Europa extrem de vulnerabilă în fața amenințărilor militare ale Rusiei. Teama de a aborda fără ocolișuri dezbaterile dificile și complăcerea în iluzia că victoriile majore ale democrației din ultimele decenii sunt ireversibile au întreținut o lipsă cronică de viziune diplomatică în politica occidentală. Consecința este că astăzi privim aproape neajutorați cum unul dintre cele mai negre coșmaruri ale lumii civilizate devine realitate: alianța dintre islamismul radical și imperialismul rus (acesta din urmă, un conglomerat devastator care combină, în esență, conservatorismul creștin extrem și fascismul) – două curente de gândire fundamental ireconciliabile cu democrația și umanismul, care nu admit compromisuri și dialoguri raționale, având ca unic obiectiv distrugerea Occidentului. Înainte de criza actuală, chiar și un stat în esență terorist precum Rusia ezita să se alieze fără rezerve cu regimul iranian, o entitate anarhică, incontrolabilă, ostilă modernității și tuturor regulilor internaționale incompatibile cu dogma islamică, în cea mai radicală expresie a sa. Un Iran aflat în posesia armei nucleare ar reprezenta un factor destabilizator major, din motive lesne de înțeles – în primul rând, deoarece nu ar ezita să declanșeze un război total pentru a îi distruge pe toți cei „infideli”. „Pace doar celor care urmează calea cea dreaptă”[21] (adică litera Coranului) – cu ceilalți, nu poate exista decât o pace conjuncturală, până când se ivește prima cale pentru a îi distruge; în niciun caz nu sunt acceptabile, vreodată, calea dialogului sau perspectiva unei conviețuiri pașnice pe termen lung. Pe măsură ce Occidentul a devenit mai slab, acestuia nu i-au mai rămas pârghii reale pentru a impune ordinea mondială fără de care democrația nu poate supraviețui. Declinul puterii occidentale este evident în cazul Iranului: obiectivele programului menit să stopeze înarmarea nucleară a regimului brutal condus de Ali Khamenei au devenit din ce în ce mai puțin ambițioase, până când acordul a fost redus la o ficțiune de fațadă[22]. Cine a înlocuit Vestul în problema nucleară a Iranului? Nimeni. Iranul avansează considerabil către scopul său, efectuând un slalom diplomatic, în timp ce Rusia, deși pe termen lung nu ar avea nici ea de câștigat dintr-o lume în care islamiștii radicali vor deține arme nucleare, își urmărește doar interesele imediate, care momentan coincid cu cele ale Iranului. Lumea „multipolară” a fost prezentată de propaganda antidemocratică drept una mai dreaptă și… democratică. În realitate, este o lume în care interesele politice și religioase locale primează, în lipsa unor structuri internaționale capabile să intervină pentru a apăra drepturile și libertățile umane generale.
Probabil una dintre cele mai grave amenințări la adresa valorilor democratice o reprezintă opoziția crescândă față de secularism și toleranța religioasă (care trebuie să se aplice, bineînțeles, și în cazul celor care aleg să respingă religia). Europa unită devenise tot mai mult un spațiu secular, însă conservatorismul creștin finanțat de Moscova se luptă pentru inversarea acestei direcții . Nu este o simplă întâmplare faptul că imixtiunea creștinismului în treburile statului se împletește cu viziuni naționaliste și extremiste – din Rusia, Polonia și Ungaria, până în Statele Unite ale Americii, unde terenul pentru habotnicie a rămas întotdeauna extrem de fertil, în ciuda rolului de lider al lumii democratice pe care acestea l-au câștigat și, în cele din urmă, au fost nevoite să și-l asume, printre ruinele postbelice. Irakul a solicitat recent Suediei extrădarea unui refugiat irakian care a comis mai multe acte de „profanare” a Coranului[23] – iată un exemplu concret al riscurilor care îi pândesc pe indivizii aflați în afara zonei sigure a civilizației occidentale. Avocatul persoanei în cauză rezumă foarte clar absurdul situației:
„Irakul vrea să fie extrădat pentru că a ars un Coran în faţa unei moschei în iunie. Dar legea stipulează că, pentru a fi extrădat, aceasta trebuie să fie o infracţiune atât în Suedia, cât şi în Irak. […] Or, aceasta nu este o infracţiune în Suedia, deci nu este posibil ca Suedia să-l extrădeze. […] Eu nu ştiu pentru ce Irakul îşi bate capul cu o astfel de cerere. Sunt convins că guvernul irakian ştie asta.”[24]
Acest evident caracter absurd al cererii nu este însă deloc clar pentru cei care nu vor sau nu sunt capabili să facă distincția între stat și religie – pentru ei, așa cum vedem deseori în cazul islamismului, religia nu reprezintă numai fundația statului, ci a întregii civilizații umane; de aceea, este imperativ ca preceptele ei să fie respectate la nivel global, chiar dacă sunt profund incompatibile cu dreptul internațional, drepturile omului și principiile modernității, în general. Creștinismul radical, însuflețit de nucleul ideologic virulent din Rusia totalitaristă, visează la același tip de putere… iar Putin le prezintă creștinilor radicali un model de organizare statală prin care ar putea dobândi puterea, în lumea aceasta (nu în cea de apoi). Practicile barbare din lumea islamică, precum biciuirile talibanilor[25], sunt mult mai apropiate de noi decât ne place să credem – barbaria este mult mai aproape de noi decât ne place să credem. Retragerea americanilor din regiune (după un război care a inclus, indiscutabil, numeroase episoade și consecințe regretabile) a fost sărbătorită de toți cei sceptici față de așa-numita hegemonie occidentală. Iată însă că, după plecarea ultimelor trupe americane, haosul și teroarea s-au adâncit, tocmai pentru că acestea nu erau cauzate de „invadatorii” care încercau să impună un model cultural incompatibil, ci pentru că modelul cultural local este disfuncțional. Societatea nu poate funcționa decât dacă este condusă de un sistem politic secular – rațional, nu dogmatic, iar Occidentul este, astăzi, singurul care militează pentru o asemenea organizare. „Sentințele” talibanilor sunt, se pare, anunțate pe Twitter[26]… Iată o perspectivă bizară, dar extrem de răspândită, asupra modernității…
Nu vă faceți iluzii! Printre noi sunt mulți indivizi care, atunci când contextul le-ar permite, v-ar biciui, tortura sau ucide, cu o deosebită plăcere și exces de zel – atât imigranți care disprețuiesc cultura în interiorul căreia s-au refugiat tocmai din calea terorii provocate de cultura proprie (fiind modelați de sisteme politice bazate pe iraționalitate, ei nu au de ce să își analizeze critic acțiunile, din punct de vedere logic), cât și „băștinași” care, pur și simplu, iubesc violența și consideră că sunt îndreptățiți să o manifeste după bunul plac. Atunci când valorile occidentale nu vor mai exercita o presiune suficient de puternică împotriva infiltrărilor ideologice din exterior și a abaterilor din interior, oamenii care prețuiesc viața și pacea vor rămâne singuri în prima linie a frontului. „În prezent, vedem un discurs al urii cinic şi iresponsabil în societăţile noastre, discurs care îi ţinteşte şi îi dezumanizează pe cei care sunt diferiţi”[27], declara ambasadoarea Statelor Unite la Bucureşti, Kathleen Kavalec. Tot Kavalec, în legătură cu masacrul de la Srebrenița:
„Am vorbit cu membri ai familiilor victimelor. Mi-au spus cât de şocaţi au fost când foşti vecini şi oameni pe care îi credeau prieteni au ajutat trupele sârbe care i-au masacrat şi cât de repede s-a întâmplat tot. Asta mă face conştientă de cât de fragile pot fi societăţile noastre şi de cum nu putem lua de bune pacea şi cooperarea.”[28]
Într-adevăr, amenințarea este una generală, la adresa tuturor oamenilor care iubesc pacea și democrația, însă minoritățile, fie ele etnice, religioase sau sexuale, sunt supuse unor riscuri și mai mari, care ar trebui să îi înspăimânte pe toți cei capabili să se pună în locul lor, ca un exercițiu efectuat prin intermediul imaginației, dacă nu al empatiei. Imemorialul coșmar al antisemitismului se manifestă, acum, din nou, chiar lângă noi: o tânără evreică a fost înjunghiată în Lyon în propria locuință, pe ușa căreia a fost scrijelită o svastică[29], zeci de clădiri din Franța au fost marcate cu Steaua lui David[30], un cimitir din Austria a fost incendiat și profanat prin pictarea de svastici[31]. Evreii din Europa nu mai sunt în siguranță. Este o constatare teribilă, care confirmă că Europa valorilor nu mai este cea care controlează destinul Europei geografice și politice – acolo unde valorile Occidentului se retrag, rămâne în urmă o mlaștină a iraționalității și violenței, chiar și în Occident. Nu este vorba aici despre un complex de superioritate, așa cum deseori încearcă să răstălmăcească problema adversarii ordinii actuale (și ai ordinii)… Atunci când Occidentul nu va mai fi capabil sau dornic să își exporte valorile, cine va mai lua apărarea minorităților sexuale? Cine mai poate înțelege, în afară de Occidentul democratic, subtilitățile democrației și imperativul respectării drepturilor omului – „Drepturile omului nu înseamnă că o majoritate trebuie să fie de acord”[32]? Ce politician va mai fi capabil de autocritică, odată cu surclasarea Occidentului democratic de către noul val de naționalism? Cine va mai pune întrebările esențiale și incomode, precum o face, de exemplu, ambasadorul Germaniei, Peer Gebauer, în legătură cu Holocaustul: „Pentru mine, ca german, se pune mereu întrebarea: «Cum a fost posibil? Cum a fost posibil că ţara mea, Germania, a făcut aceste crime inimaginabile?»”[33] Nu doar evreii, ci și alte persoane pentru care Occidentul reprezenta ultimul refugiu în fața terorii devin vulnerabile. Recent, armata de elită a regimului totalitar din Iran, Gardienii Revoluției, a fost recunoscută drept „cea mai mare ameninţare la adresa securităţii Marii Britanii”. Guvernul britanic admite, practic, că este incapabil să garanteze securitatea cetățenilor săi în fața regimului iranian: „Iran International, un post de televiziune disident, a fost obligat să înceteze să mai emită de la sediul său din Marea Britanie după ce Scotland Yard a avertizat că nu îi poate proteja personalul.”[34] – o dovadă de resemnare, de recunoaștere a eșecului și, în același timp, o mostră a forțelor care vor ocupa spațiul „eliberat” de ordinea de inspirație occidentală.
Joe Biden este ridiculizat deseori din cauza vârstei sale înaintate – în timp ce, datorită propagandei ruse, Donald Trump, cu doar patru ani mai tânăr, este perceput ca un monument al vitalității și un motor al revoluției sociale, politice și diplomatice. În ciuda bătrâneții, Biden rămâne una dintre cele mai lucide figuri politice relevante ale prezentului și un far stingher al raționalității aflate sub asalt. Pe data de 19 septembrie 2023, Biden a susținut un discurs[35] memorabil în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite – un discurs care, într-o altă epocă, ar fi reușit, poate, să își rezerve un loc în manualele de istorie și să genereze un efect de motivare proporțional cu potențialul său:
„nicio ţară nu poate răspunde singură provocărilor de astăzi”;
„Istoria noastră nu trebuie să ne dicteze viitorul”;
„Adversarii pot deveni parteneri, provocările copleşitoare pot fi depăşite, rănile adânci se pot vindeca”;
”[…] vă întreb: dacă abandonăm principiile fondatoare ale ONU pentru a linişti un agresor, ce stat membru al acestei organizaţii se va mai putea simţi protejat? Dacă lăsăm Ucraina să fie dezmembrată, mai este garantată independenţa naţiunilor? După umila mea părere, răspunsul este nu.”[36]
Mă întreb literalmente în fiecare zi de ce oamenii cu care interacționez nu sunt capabili să discearnă astfel de evidențe politice și mușcă atât de ușor momeala aruncată în direcția opusă de propaganda antidemocratică. Odată cu dispariția modelului politicianului rațional cu care eram obișnuiți, în Vest, în ultimele decenii, cine va mai fi capabil să ofere un asemenea diagnostic corect al maladiilor lumii noastre? Odată ce rațiunea obiectivă este înlocuită de emoții sau credințe subiective, odată ce argumentele logice sunt înlocuite de populism, erori de gândire și invective, iar dialogul și dezbaterea de intimidare și violență – abordarea științifică și umanistă a politicii va apune complet.
5) Uniunea Europeană se află într-o criză profundă, din care îi va fi foarte greu să iasă. Este prima dată când proiectul politic european de după al Doilea Război Mondial este amenințat de riscul dezintegrării. Suntem deja obișnuiți să auzim știri și îngrijorări exprimate în legătură cu degradarea subită a construcției politice europene postbelice, aflată acum sub presiunea euroscepticismului, naționalismului, populismului, extremismului, propagandei și știrilor false. Evenimente majore precum criza economică din 2007–2008, criza refugiaților sirieni, tulburările interne provocate de valurile de extindere din 2004 și 2007 sau Brexit au exacerbat tensiunile de fond… Cu toate acestea, în pofida celor care deja se pregăteau să îi aprindă o lumânare la căpătâi, Uniunea Europeană continuă să reziste, să funcționeze și să aibă planuri mărețe – cel mai recent, extinderea și mai departe în sfera de influență a Rusiei, prin recomandarea de către Comisia Europeană a deschiderii negocierilor de aderare cu Ucraina, Republica Moldova și, posibil, Bosnia-Herțegovina, precum și acordarea statutului de candidat Georgiei. Franța și Germania continuă să aibă guvernări proeuropene, iar ieșirea Marii Britanii din Uniune nu a creat deocamdată acel efect de domino de care se temeau mulți – nici măcar Ungaria sau Polonia nu au avut curaj, deocamdată, să facă pași concreți în această direcție. Mai mult, Marea Britanie pare să înceapă, cel puțin la nivel popular, să conștientizeze că Brexitul a reprezentat o eroare politică majoră[37] – deși orgoliul o va împiedica să revină curând (sau vreodată) asupra deciziei. S-a ajuns deja într-o poziție în care Uniunea Europeană își permite să lanseze semnale privind nevoia de a anula Brexitul, pe măsură ce consecințele nefaste ale acestuia sunt conștientizate de către cetățenii britanici[38]. O altă veste bună recentă vine din Polonia, unde Donald Tusk, fostul președinte al Consiliului European, a devenit prim-ministru în urma alegerilor din octombrie 2023, care au marcat ieșirea de la guvernare a partidului populist și eurosceptic Lege și Justiție, după opt ani – opt ani lungi de asediu asupra instituților și valorilor democratice.
În ciuda acestor semne aparent încurajatoare, proiectul european continuă să plonjeze către sol și devine din ce în ce mai dificil să întrevedem o redresare a acestuia. Euroscepticismul se extinde și se amplifică în discursul politic – iar odată cu acesta, disprețul față de valorile democratice. Profitând de dificultățile economice generate de pandemie și de invazia Rusiei în Ucraina, precum și de neliniștile sociale și tensiunile culturale cauzate de fluxul neîntrerupt de imigranți, politicienii lipsiți de scrupule reușesc să obțină tot mai des poziții în interiorul guvernărilor europene. Adepții diverselor doctrine extremiste s-au raliat în jurul opoziției față de Uniunea Europeană, care le oferă pârghia ideologică necesară pentru a da impresia că au un program politic coerent. Peste tot vedem aceleași șabloane puse în aplicare: atacurile asupra libertății presei, subordonarea politică a sistemului judiciar, invocarea suveranității naționale pentru a ignora normele de drept care au reprezentat fundația Europei pacificate și prospere din era postbelică. Recent, Partidul Libertății, o grupare de extremă dreapta condusă de Geert Wilders, a câștigat alegerile legislative din Olanda – unul dintre statele fondatoare ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care avea să se transforme ulterior în Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană și, în cele din urmă, Uniunea Europeană. În trecut, Wilders a declarat că își dorește ca Olanda să părăsească Uniunea Europeană[39] – dacă va reuși să ajungă într-o poziție care îi oferă suficientă libertate de acțiune, nu va ezita să ia pași concreți în această direcție. Consider că este extrem de puerilă speranța că, odată ajunși în funcții de conducere, populiști precum Wilders își vor tempera comportamentul și discursul. Astfel de așteptări optimiste au fost aproape de fiecare dată contrazise de realitate; nu avem de ce să credem că politicienii de această factură vor opta vreodată pentru un comportament echilibrat și rațional – ei au adoptat deja haosul și distrugerea ca principii de viață. Chiar nu a ascultat nimeni discursurile lor pline de amenințări, violență și ură? Și în Slovacia, guvernarea a fost preluată de o coaliție populistă, care include partide naționaliste și de extremă dreapta, condusă de Robert Fico, un politician prorus, care a promis să oprească sprijinul acordat Ucrainei[40]. Aparenta stabilitate a proiectului european este dată astăzi de guvernările proeuropene din Germania și Franța, principalele puteri continentale. Însă acest echilibru, aparent imemorial pentru generația actuală, pare în momentul de față foarte dificil de conservat. Angajamentul celor două state pentru unificarea politică a Europei este amenințat atât din interior, cât și din exterior. Din interior: forțele politice extremiste, precum AfD în Germania sau Adunarea Națională în Franța, au toate șansele de a prelua puterea în următorii ani, profitând de nemulțumirile populare și de impresia că statele mai sărace din centru sau est reprezintă lipitori care sug bogăția Vestului. Din exterior: chiar dacă domină Europa din punct de vedere politic și economic, Franța și Germania nu pot resuscita pe cont propriu Uniunea. Capturarea Italiei de către extrema dreaptă sau extinderea și consolidarea nucleului „disident” din Europa Centrală reprezintă deja lovituri extrem de grele pentru viitorul Europei. În ceea ce privește Italia, toxicitatea guvernării actuale și proporțiile tragice, istorice, ale accederii unei grupări neofasciste la conducerea statului italian au fost trecute deseori cu vederea, deoarece Giorgia Meloni a adoptat, deocamdată, un discurs considerabil mai moderat față de așteptările și temerile inițiale[41]. Cu toate acestea, asaltul asupra valorilor democratice rămâne, indubitabil, obiectivul final; chiar dacă lupta se poartă momentan, mai degrabă, în jurul unor teme culturale, am văzut deja caracterul esențial pe care dezbateri de acest tip, deturnate și amplificate de propagandă, o pot avea[42]. Axa Ungaria – Polonia – Cehia – Slovacia, mai ales, reprezintă simptomul unei boli avansate: dacă nici aceste state, ale căror populații au îndurat suferințe teribile în timpul deceniilor petrecute dincolo de Cortina de Fier, nu mai cred în visul european, atunci cine să mai creadă? O aliniere a acestor factori interni și externi s-ar putea traduce într-un colaps rapid al Uniunii Europene: dacă Franța și Germania vor fi confiscate, chiar și pentru un singur mandat, de partide eurosceptice, iar statele din Europa Centrală și de Est nu vor mai dori să susțină proiectul Uniunii, cine ar mai putea contracara forțele centrifuge scăpate de sub control?
Dincolo de aceste motive de îngrijorare venite dinspre scena politică, trebuie să privim însă, cred eu, mai ales înspre rădăcinile sociale pe care toate aceste mișcări politice distructive le au. Nu voi detalia contextul, dar recent mi-a fost dat să ascult o serie de discuții în legătură cu subiectul relațiilor dintre România și Uniunea Europeană, purtate între mai mulți studenți și profesori din cadrul unei facultăți relevante pentru viitorul politicii din țara noastră. Sunt conștient că dovezile anecdotice nu constituie argumente, iar sondajele încă indică, teoretic, o puternică atitudine proeuropeană a românilor… Totuși, mărturisesc că nu mă așteptam să observ o asemenea înverșunare împotriva Uniunii Europene, la acest nivel (o instituție din învățământul superior, având o specializare extrem de relevantă pentru domeniul politicii). Laitmotivul paranoic al „furtului” este absolut extenuant, el revenind, parcă nemuritor, în aceeași formă, deși rămâne imposibil de susținut din punct de vedere logic și rațional. La fel ca în vremurile comuniste, România este văzută de mulți dintre cetățenii săi drept o insulă de prosperitate, beneficiind de resurse și bogății incomensurabile, care sunt prădate de lacomul imperialism occidental. În această paradigmă ideologică, Uniunea Europeană ar reprezenta, așadar, doar una dintre invențiile instituționale prin intermediul cărora marele jaf se desfășoară, în timp ce dreptul comunitar ar fi instrumentul prin care interesele naționale sunt subjugate, iar suveranitatea națională este încălcată. Revenind în planul realității, Uniunea Europeană este, de fapt, o construcție politică rezultată, în esență, ca o consecință a idealurilor către care populația Europei, devastată de cel de-al Doilea Război Mondial și, apoi, de teroarea sovietică, a aspirat. Odată ce idealurile dispar și ajung să fie luate chiar în derâdere, proiectul Uniunii se prăbușește, intrând în moarte clinică.
6) Fără busola europeană, România se vede față în față cu un viitor extrem de sumbru, iar provocările actuale la adresa democrației noastre sunt fără precedent după 1989 – nu numai prin natura, dar și prin amplitudinea lor. Am explicat pe larg, într-un articol anterior[43], magnitudinea riscului pe care îl constituie partidele extremiste în cadrul alegerilor din România anului 2024 – un moment electoral a cărui importanță nu este deocamdată suficient conștientizată. Așadar, voi puncta aici doar câteva idei suplimentare în legătură cu subiectul, care să sublinieze, în mod special, caracterul iminent al amenințării cu care ne confruntăm. Înainte de orice altceva, trebuie să remarcăm că sondajele continuă să aducă vești proaste: deși AUR înregistrează o ușoară scădere, pare tot mai probabil că partidul Dianei Șoșoacă, S.O.S. România, va reuși să treacă pragul electoral[44]. Abili în mânuirea armelor propagandei, nu este deloc exclus ca extremiștii să obțină, în cele din urmă, un rezultat chiar considerabil mai bun decât cel anticipat în sondaje (la fel cum s-a întâmplat, de altfel, și în 2020, când intrarea AUR în parlament a reprezentat o surpriză majoră). În orice caz, obținând un procent de 25%-30%, un eventual bloc extremist (să nu ne lăsăm induși în eroare de scandalurile recente dintre liderii celor două partide[45], acestea fie fac parte dintr-un plan elaborat de a face spectacol, fie vor fi domolite rapid de posibilitatea de a prelua puterea) ar putea determina celelalte partide parlamentare să renunțe la principiul democratic deseori invocat în momentul de față, care presupune efectuarea unui „cordon sanitar” în jurul extremiștilor. Am fost, de altfel, martorii unei încălcări nonșalante a respectivului principiu în anul 2021, atunci când parlamentarii USR au semnat o moțiune de cenzură depusă de AUR împotriva guvernului Florin Cîțu. Majoritatea parlamentară și guvernarea reprezintă mize mult mai mari decât adoptarea unei moțiuni de cenzură (care, în cazul respectiv, ar fi fost departe de a asigura revenirea USR la guvernare, fiind mai mult o formă de răzbunare), iar PSD și PNL sunt partide mult mai maleabile decât USR – așadar, riscul alierii cu AUR nu este deloc neglijabil. Chiar și dacă un asemenea scenariu terifiant nu se va adeveri, simpla prezență în parlament a membrilor AUR și S.O.S. România este suficientă pentru a provoca răni adânci fragilei noastre democrații, răni care pot duce la infecții sau chiar septicemie. Deși prima noastră reacție este, de multe ori, să ne amuzăm în fața spectacolului grotesc pe care partidele extremiste îl oferă în parlament și în văzul opiniei publice, răul provocat de această înjosire debordantă a discursului politic este incomensurabil (dar calculat cu atenție de către cei care îl generează). În ședința parlamentului pentru dezbaterea bugetului pe anul 2024, George Simion și Diana Șoșoacă au avut o altercație ridicol de sordidă și infantilă:
„— Te agresez sexual, scroafo! […]
— Pe cine agresezi tu, sexual, mă? Nu ți-e rușine, bă violentule? Fătălăii de la AUR. Fă-tă-lă-ul!, fă-tă-lă-ul!”[46]
Această batjocură adusă conduitei pe care un membru al instituției centrale a democrației, parlamentul, ar trebui să o aibă, reprezintă doar un punct dintr-un cerc vicios: pe măsură ce extremiștii degradează imaginea Parlamentului României și a clasei politice, în general, electoratul va deveni tot mai atras de soluțiile „anti-sistem” propuse tocmai de către extremiști. Circul jucat în parlament – târârea deliberării parlamentare în mocirla imundă a invectivelor descătușate reprezintă o modalitate de a sabota mecanismele democratice din interior, erodându-le credibilitatea și legitimitatea[47].
Nu este prima dată în peisajul postdecembrist când suntem martorii unor scene de această natură – însă, deși nu am la îndemână un argument de natură statistică, frecvența și virulența apelurilor la violență sau chiar a actelor violente din parlament par a fi într-o creștere alarmantă după 2020, odată cu aducerea metodelor de inspirație legionară în interiorul forului legislativ. Mai mult, aceste acțiuni sunt puternic amplificate de mediul social volatil, tensionat, dar și de evoluțiile politice continentale și globale din ultima perioadă, care tind să curgă într-o direcție similară. Cum spuneam și mai devreme, odată ce nu mai există reperul valorilor democratice occidentale, în general, și europene, în particular, revenim într-un brutal relativism moral-politic, într-o stare de anarhie, lipsită, deodată, de principiile la care obișnuiam să ne raportăm atunci când judecam competența oamenilor politici.
Este totuși situația atât de gravă? Peisajul politic postrevoluționar nu a dus deloc lipsă de puseuri politice naționaliste, declarații xenofobe și propuneri legislative care de care mai sinistre – să ne aducem aminte, de exemplu, de propunerea înaintată de PRM ca fiecărui etnic maghiar care părăsește România să îi fie acordată o primă de plecare[48]. Totuși, o calibrare a evenimentelor recente, luând în calcul și contextul în care acestea se produc, ne va releva profunzimea crizei și severitatea amenințărilor. Senatoarea Diana Șoșoacă a depus anul acesta două proiecte de lege privind… unirea României cu Republica Moldova și, atenție, anexarea de către România a unor teritorii care aparțin Ucrainei: Nordul Bucovinei, Herţa, Bugeacul, Maramureşul istoric şi Insula Şerpilor[49]. Aceeași Diana Șoșoacă a venit în parlament cu harta României Mari și i-a transmis președintelui Ucrainei „să ne dea înapoi teritoriile furate”[50]. Deși în configurația parlamentară actuală astfel de propuneri (unirea unilaterală cu alte state, anexarea unor teritorii aparținând altor state) nu au, bineînțeles, nicio șansă de a fi adoptate, simplul fapt că în Parlamentul României sunt discutate proiecte de lege care ar transforma statul nostru într-unul revizionist, aflat într-o stare de incompatibilitate totală cu dreptul internațional și cu statutul de membru al Uniunii Europene și al NATO, este lugubru. Urmărind miraje istorice și hrănindu-și apetitul pentru distrugere, haos și putere, extremiștii nu au nicio reținere în a depune proiecte de lege care echivalează cu o declarație de război împotriva Ucrainei și abandonarea de facto a tuturor obligațiilor asumate de statul român prin tratatele pe care le-a semnat – după modelul rusesc, o veșnică inspirație pentru extremiștii de pretutindeni. În același timp, George Simion nu are nicio jenă în a îndemna populația să comită evaziune fiscală și să nu își mai plătească taxele și impozitele, asigurând cetățenii că „nu vor păți nimic” și că doar astfel vor putea lupta împotriva „măsurilor criminale” luate de guvernarea actuală[51]. Toate aceste manifestări josnice reduc puternic imunitatea democrației noastre, ademenindu-i pe alegători cu promisiunea îndeplinirii necondiționate a unor fantezii istorice și justițiare. Odată ce „visul” reîntregirii României Mari devine un subiect serios al dezbaterilor politice, intrăm într-un teritoriu extrem de instabil, un teren minat unde orice pas poate declanșa conflagrația. Mulți alegători români, influențați de naționalismul de tip ceaușist sau ortodoxist în care au fost formați, rămân foarte vulnerabili în fața discursurilor politice patetice – iar partidele extremiste știu acest lucru și nu vor ezita să joace cartea tradițiilor și a românismului cu valențe mitice. Din planul obiectiv, vindecați de fantasmele dacice, rămâne să ne întrebăm: dacă suntem dedicați până la capăt visului reîntregirii României Mari, ce se va întâmpla în momentul în care acesta se va ciocni cu visul maghiar al reîntregirii Ungariei Mari? Astfel de năzuințe iraționale nu pot fi dezamorsate prin argumente raționale, deci sunt imune acțiunii proceselor politice democratice – singura rezolvare a conflictului se poate realiza pe câmpul de luptă. Iar extremiștii sunt dispuși să își asume un asemenea risc în numele nostru, deoarece, oricum, pentru ei nu are cum să fie atrăgătoare perspectiva unei societăți pașnice, echilibrate, statice. Extremiștii nu pot exista decât prin și în turbulențe și haos. România Mare, Ungaria Mare, Serbia Mare… Același tip de idealuri naționaliste hipertrofice, care angrenează popoare întregi în furtuna sângeroasă a genocidului și, totodată, a autodistrugerii în numele unor iluzii lipsite de conținut. Milorad Dodik, președintele Republicii Srpska, pledează astăzi pentru crearea unei Serbii Mari și, în același timp, este de părere că Rusia „trebuie să-şi termine treaba în Ucraina”[52] – conform lui Dodik, această nouă ordine mondială pentru care Vladimir Putin luptă, eliberată de „dominația” Occidentului, va permite, în sfârșit, îndeplinirea visului naționaliștilor sârbi. Dodik promite că dezmembrarea Bosniei și Herțegovinei se va efectua în mod pașnic și denunță ordinea impusă prin Acordul de la Dayton, pe care o consideră o administrație de tip colonial[53]. Președintele Republicii Srpska omite, desigur, că acordul respectiv a pus capăt unui conflict militar de natură etnică, în urma căruia au fost ucise sute de mii de persoane – un conflict în cadrul căruia s-au produs unele dintre cele mai teribile orori din Europa de după cel de-al doilea Război Mondial, precum Masacrul de la Srebrenița. Așadar, atunci când ne lăsăm îmbătați de faptul că promisiunea unei Românii Mari devine, în sfârșit, o asumare materială, politică, să realizăm și implicațiile complete și concrete ale acestei evoluții: desprinderea țării noastre de blocul occidental, adoptarea unei viziuni asupra relațiilor internaționale de tipul Rusiei – și deci, mai ales, iminența războiului. În orice caz, revenind la populiștii noștri, închei subiectul subliniind încă o dată că trebuie să rămânem într-o stare de alertă permanentă – sunt vremuri în care miza nu o reprezintă guvernarea, ci forma de guvernământ. Extremiștii au la îndemână mijloace puternice de manipulare și propagandă, precum și susținerea unei mișcări politice continentale și chiar globale – ei nu vor ezita să folosească armele democrației împotriva democraților[54].
*
Deocamdată, așadar, degradarea continuă. Să nu speri într-o lume mai bună decât este rezonabil să speri s-ar putea dovedi însă cea mai eficientă cale de a îndrepta cursul istoriei către cel mai puțin rău viitor dintre toate viitorurile posibile.
[1] Louis C.K., Hilarious, 2010, https://scrapsfromtheloft.com/comedy/louis-c-k-hilarious-2010-full-transcript/, accesat în data de 24.12.2023. Traducerea autorului: „Știi, asta înseamnă «optimist». Înseamnă «prost». Un optimist este cineva care spune «Hei, poate ceva frumos se va întâmpla». De ce dracu’ s-ar întâmpla vreodată ceva frumos? Ce, ești prost?”
[2] Traducerea literală: „afaceri ca de obicei”. Expresia se referă la continuarea comportamentului obișnuit. (n.a.)
[3] Jonathan Sweet, Mark Toth, „Putin’s fingerprints are all over the Hamas attack”, The Hill, 12.10.2023, https://thehill.com/opinion/international/4250708-putins-fingerprints-are-on-hamas/, accesat în data de 26.12.2023.
[4] „America de Sud. Venezuela face pași spre anexarea unui amplu teritoriu din Guyana. Președintele Nicolás Maduro a ordonat începerea exploatărilor petroliere în regiune, imediat după ce și-a proclamat suveranitatea asupra acesteia, în urma unui referendum controversat.”, Biziday, 06.12.2023, https://www.biziday.ro/269774-2/, accesat în data de 26.12.2023.
[5] Anna Nemtsova, „Putin Launches «New Evil Empire» With North Korea and Hamas”, Daily Beast, 23.10.2023, https://www.thedailybeast.com/putin-launches-new-evil-empire-with-north-korea-and-hamas?ref=home?ref=home, accesat în data de 26.12.2023.
[6] Mihaela Moise, „China și Siria vor stabili un «parteneriat strategic», anunță președintele Xi Jinping”, Agerpres, 22.09.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/09/22/china-si-siria-vor-stabili-un-parteneriat-strategic-anunta-presedintele-xi-jinping–1173762, accesat în data de 26.12.2023.
[7] Adriana Matcovschi, ”Președintele venezuelean Nicolas Maduro a ajung la Beijing pentru o întrevedere cu Xi Jinping”, Agerpres, 12.09.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/09/12/presedintele-venezuelean-nicolas-maduro-a-ajuns-la-beijing-pentru-o-intrevedere-cu-xi-jinping–1167820, accesat în data de 26.12.2023.
[8] „Analiză NY Times. Statele europene se pregătesc pentru eventualitatea retragerii sprijinului american, nu numai pentru Ucraina, în cazul revenirii lui Donald Trump la Casa Albă. «Vrea retragerea SUA din NATO», avertizează un fost amiral al US Navy.”, Biziday, 09.12.2023, https://www.biziday.ro/269964-2/, accesat în data de 26.12.2023.
[9] „Analiză Financial Times. Europa trebuie să fie pregătită pentru situația în care Donald Trump va reveni la Casa Albă și va încerca din nou să îndepărteze SUA de NATO.”, Biziday, 23.12.2023, https://www.biziday.ro/271183-2/, accesat în data de 26.12.2023.
[10] Sorin Popescu, „Secretarul american de stat consideră încheiată epoca post-Război Rece”, Agerpres, 13.09.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/09/13/secretarul-american-de-stat-considera-incheiata-epoca-post-razboi-rece–1168960, accesat în data de 26.12.2023.
[11] Ibidem.
[12] Lilia Traci, „Misiunile UE în Sahel au eșuat în consolidarea democrației (Borrell)”, Agerpres, 12.09.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/09/12/misiunile-ue-in-sahel-au-esuat-in-consolidarea-democratiei-borrell–1168285, accesat în data de 26.12.2023.
[13] Andreas Kluth, „Out of Africa, a New World War?”, Bloomberg, 08.08.2023, https://www.bloomberg.com/opinion/articles/2023-08-08/russia-backed-niger-coup-could-lead-to-war-with-us-europe, accesat în data de 26.12.2023.
[14] Alic Mîrza, „Mali, Burkina Faso și Nigerul semnează o alianță defensivă”, Agerpres, 17.09.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/09/17/mali-burkina-faso-si-nigerul-semneaza-o-alianta-defensiva–1170532, accesat în data de 26.12.2023.
[15] Andreas Kluth, op. cit.
[16] Lilia Traci, „Niger: Demonstrație de forță a susținătorilor loviturii de stat înainte de încheierea ultimatumului vest-african”, Agerpres, 06.08.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/08/06/niger-demonstratie-de-forta-a-sustinatorior-loviturii-de-stat-inainte-de-incheierea-ultimatumului-vest-african–1150688, accesat în data de 26.12.2023.
[17] „Henry Kissinger on Hamas attacks fallout: Germany let in too many foreigners”, Politico, 11.10.2023, https://www.politico.eu/article/henry-kissinger-germany-let-in-way-too-many-foreigners/, accesat în data de 26.12.2023. Traducerea autorului: „A fost o gravă greșeală să permiți pătrunderea atât de multor persoane având culturi, religii și concepte total diferite, deoarece se creează un grup de presiune în interiorul fiecărei țări care a procedat astfel.”
[18] Lilia Traci, „Italia: Cel puțin 30 de migranți, dați dispăruți după două naufragii”, Agerpres, 06.08.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/08/06/italia-cel-putin-30-de-migranti-dati-disparuti-dupa-doua-naufragii–1150639, accesat în data de 26.12.2023.
[19] Marius Hosu, „Amenințările o determină pe Sigrid Kaag, ministru de finanțe, să renunțe la politica din Olanda”, Agerpres, 13.07.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/07/13/amenintarile-o-determina-pe-sigrid-kaag-ministru-de-finante-sa-renunte-la-politica-din-olanda–1139378, accesat în data de 26.12.2023.
[20] Miranda Bryant, „Former PM Sanna Marin quits Finnish politics to join Tony Blair Institute”, The Guardian, 07.09.2023, https://www.theguardian.com/world/2023/sep/07/sanna-marin-finland-prime-minister-tony-blair-institute, accesat în data de 26.12.2023.
[21] Henry Kissinger, World Order. Reflections on the Character of Nations and the Cours of History, Penguin Books, Londra, 2014, p. 157.
[22] Ibidem, pp. 161-162.
[23] Lilia Traci, „Suedia: Irakul cere extrădarea autorului mai multor acte de profanare a Coranului”, Agerpres, 12.09.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/09/12/suedia-irakul-cere-extradarea-autorului-mai-multor-acte-de-profanare-a-coranului–1168276, accesat în data de 26.12.2023.
[24] Ibidem.
[25] Adrian Dumitru, „Talibanii reiau practica biciuirilor publice și anunță pe Twitter «sentințele»”, Digi 24, 17.09.2023, https://www.digi24.ro/stiri/externe/talibanii-reiau-practica-biciuirilor-publice-si-anunta-pe-twitter-sentintele-2508369, accesat în data de 26.12.2023.
[26] Ibidem.
[27] Oana Ghiţă, „Ambasadoarea SUA: Vedem un discurs cinic și iresponsabil, care îi țintește și îi dezumanizează pe cei care sunt diferiți”, Agerpres, 28.08.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/08/28/ambasadoarea-sua-vedem-un-discurs-cinic-si-iresponsabil-care-ii-tinteste-si-ii-dezumanizeaza-pe-cei-care-sunt-diferiti–1160382, accesat în data de 26.12.2023.
[28] Ibidem.
[29] „Franța. Poliția anchetează un incident antisemit la Lyon. O tânără evreică a fost înjunghiată de un individ mascat. Acesta a sunat la ușa locuinței femeii, iar când a deschis a înjunghiat-o de două ori și a fugit. Pe ușa ei a fost scrijelită o svastică.”, Biziday, 05.11.2023, https://www.biziday.ro/266656-2/, accesat în data de 26.12.2023.
[30] „Franța. Zeci de clădiri din Paris și din alte orașe au fost marcate cu Steaua lui David, într-o singură noapte, într-o acțiune, aparent coordonată, cu caracter nazist. Actele antisemite s-au intensificat în mai multe state europene, în urma atacului Hamas asupra Israelului, la începutul lunii octombrie.”, Biziday, 31.10.2023, https://www.biziday.ro/266300-2/, accesat în data de 26.12.2023.
[31] „Austria. Zona cimitirului central unde sunt înmormântați evreii a fost incendiată, noaptea trecută, iar pe pereți au fost desenate svastici. Nu au fost înregistrate victime.”, Biziday, 01.11.2023, https://www.biziday.ro/266371-2/, accesat în data de 26.12.2023.
[32] Adriana Nedelea, „Andrew Noble, ambasadorul UK în România, despre LGBT: «Drepturile omului nu înseamnă că o majoritate trebuie să fie de acord»”, Europa Liberă, 27.07.2023, https://romania.europalibera.org/a/andrew-noble-ambasador-uk-romania-drepturi-lgbt-casatorii-gay-educatie-sexuala/32518079.html accesat în data de 26.12.2023.
[33] Oana Ghiţă, op. cit.
[34] Lilia Traci, „Londra se teme că Gardienii Revoluției din Iran și-ar putea intensifica acțiunile subversive în Marea Britanie (presă)”, Agerpres, 06.08.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/08/06/londra-se-teme-ca-gardienii-revolutiei-din-iran-si-ar-putea-intensifica-activitatile-subversive-in-marea-britanie-presa–1150627, accesat în data de 26.12.2023.
[35] Vă recomand să îl citiți integral, la următorul link. (n.a.)
„Remarks by President Biden Before the 78th Session of the United Nations General Assembly – New York, NY”, The White House, 19.09.2023, https://www.whitehouse.gov/briefing-room/speeches-remarks/2023/09/19/remarks-by-president-biden-before-the-78th-session-of-the-united-nations-general-assembly-new-york-ny/, accesat în data de 26.12.2023.
[36] Mihaela Toth, „De la tribuna ONU, Joe Biden îndeamnă lumea să dea dovadă de unitate”, Agerpres, 19.09.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/09/19/de-la-tribuna-onu-joe-biden-indeamna-lumea-sa-dea-dovada-de-unitate–1172025, accesat în data de 26.12.2023.
[37] Andy Bruce, „More Brits than ever say Brexit was wrong choice: YouGov survey”, Reuters, 18.07.2023, https://www.reuters.com/world/uk/more-brits-than-ever-say-brexit-was-wrong-choice-yougov-survey-2023-07-17/, accesat în data de 26.12.2023.
[38] Jamil Anderlini, Jon Stone, „EU’s von der Leyen urges youth to reverse Brexit”, Politico, 29.11.2023, https://www.politico.eu/article/ursula-von-der-leyen-brexit-eu-chief-urges-youth-to-reverse/, accesat în data de 26.12.2023.
[39] Bogdan Păcurar, „Liderul de extremă dreapta Geert Wilders a câștigat detașat alegerile în Olanda. «Vom guverna»”, Digi 24, 23.11.2023,
https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/liderul-de-extrema-dreapta-geert-wilders-a-castigat-detasat-alegerile-in-olanda-vom-guverna-2590047, accesat în data de 26.12.2023.
[40] Ovidiu Nahoi, „Nou guvern în Slovacia: îngrijorări în interior și în Europa”, RFI România, 26.10.2023, https://www.rfi.ro/politica-160871-nou-guvern-slovacia-ingrijorari-interior-europa, accesat în data de 26.12.2023.
[41] Ilaria Federico, „Giorgia Meloni: One year at the helm of Italy’s most right-wing government since 1946”, Euronews, 22.10.2023, https://www.euronews.com/2023/10/22/giorgia-meloni-one-year-at-the-helm-of-italys-most-right-wing-government-since-1946, accesat în data de 26.12.2023.
[42] Lorenzo Tondo, „Italy’s ruling party drafts law to «safeguard» school nativity scenes”, The Guardian, 21.12.2023, https://www.theguardian.com/world/2023/dec/21/italys-ruling-party-drafts-law-to-safeguard-school-nativity-scenes, accesat în data de 26.12.2023.
[43] Alexandru Zamfir, „2024”, alexandruzamfir.ro, 19.03.2023, https://alexandruzamfir.ro/2024-partea-i/, accesat în data de 26.12.2023.
[44] Clarice Dinu, „Sondaj INSCOP: PSD rămâne favorit în alegeri, PNL trece pe locul doi / Scorurile AUR și USR”, Hotnews, 04.12.2023, https://www.hotnews.ro/stiri-politic-26729210-sondaj-inscop-psd-ramane-favorit-alegeri-pnl-trece-locul-doi-scorurile-aur-usr.htm, accesat în data de 26.12.2023.
[45] Bogdan Păcurar, „Jignirile dintre Șoșoacă și Simion continuă. George Simion: «Nu cred că e vreun bărbat sănătos la cap care să vrea s-o agreseze»”, Digi 24, 21.12.2023, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/jignirile-dintre-sosoaca-si-simion-continua-george-simion-nu-cred-ca-e-vreun-barbat-sanatos-la-cap-care-sa-vrea-s-o-agreseze-2622865, accesat în data de 26.12.2023.
[46] Liviu Cojan, „Derapaje halucinante în plenul Parlamentului. Simion către Șoșoacă: «Te agresez sexual, scroafo!»”, Digi 24, 21.12.2023, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/derapaje-halucinante-in-plenul-parlamentului-simion-catre-sosoaca-te-agresez-sexual-scroafo-2621295, accesat în data de 26.12.2023.
[47] D. Popa, „Sondaj: Armata şi Biserica- instituţiile în care românii au cea mai mare încredere. Guvernul şi Parlamentul – pe ultimele poziţii”, Hotnews, 14.11.2023, https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26682256-sondaj-armata-biserica-institutiile-care-romanii-cea-mai-mare-incredere-guvernul-parlamentul-ultimele-pozitii.htm, accesat în data de 26.12.2023.
[48] D. Galantonu, „Initiativa PRM: Prima de plecare de o mie de euro pentru maghiarii care parasesc Romania”, Hotnews, 26.10.2007, https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1010322-initiativa-prm-prima-plecare-mie-euro-pentru-maghiarii-care-parasesc-romania.htm, accesat în data de 26.12.2023.
[49] Cătălina Matei, „Deputații au respins proiectele privind unirea României cu Republica Moldova și anexarea unor teritorii din Ucraina”, Agerpres, 11.10.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/10/11/deputatii-au-respins-proiectele-privind-unirea-romaniei-cu-republica-moldova-si-anexarea-unor-teritorii-din-ucraina–1184532, accesat în data de 26.12.2023.
[50] Cătălina Matei, „Camera Deputaților/Șoșoacă: Ne vrem teritoriile înapoi de la Ucraina; Zelenski nu are ce căuta în Parlament”, Agerpres, 10.10.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/10/11/deputatii-au-respins-proiectele-privind-unirea-romaniei-cu-republica-moldova-si-anexarea-unor-teritorii-din-ucraina–1184532, accesat în data de 26.12.2023.
[51] Ioana Milonean, „George Simion, liderul AUR, îndeamnă la «grevă fiscală»: «Fac apel la români să cumpere cât mai puțin fiscalizat, să-și amâne plățile la bugetul de stat, să le eșaloneze, să le plătească anul viitor. Nu vor păți nimic»”, G4Media, 08.11.2023, https://www.g4media.ro/george-simion-liderul-aur-indeamna-la-greva-fiscala-fac-apel-la-romani-sa-cumpere-cat-mai-putin-fiscalizat-sa-si-amane-platile-la-bugetul-de-stat-sa-le-esaloneze-sa-le.html, accesat în data de 26.12.2023.
[52] Vlad Dobrea, „Liderul sârbilor bosniaci pledează pentru crearea unei Serbii Mari. «Noi, sârbii, trebuie să proclamăm statul nostru»”, Știrile PRO TV, https://stirileprotv.ro/stiri/international/liderul-sarbilor-bosniaci-pledeaza-pentru-crearea-unei-serbii-mari-noi-sarbii-trebuie-sa-proclamam-statul-nostru.html, accesat în data de 26.12.2023.
[53] Irina Cristea, „Acordul de la Dayton: După 28 de ani, Bosnia se îndreaptă spre o «separare pașnică», spune liderul sârbilor”, Agerpres, 12.11.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/11/21/acordul-de-la-dayton-dupa-28-de-ani-bosnia-se-indreapta-spre-o-separare-pasnica-spune-liderul-sarbilor–1207505, accesat în data de 26.12.2023.
[54] Sorinel Peneş, „Simion: AUR demarează demersurile pentru două referendumuri: pentru familie și pentru plățile în numerar”, Agerpres, 11.10.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/10/11/simion-aur-demareaza-demersurile-pentru-doua-referendumuri-pentru-familie-si-pentru-platile-in-numerar–1184560, accesat în data de 27.12.2023.