Pentru că o lumină insuficient de puternică mă omoară?
Tinitusul este cea mai potrivită metaforă pentru actul de „a trăi”. Fiecare zi: încercarea de a acoperi ceva țipător și asurzitor, care nu se oprește niciodată – obligația de a conviețui cu insuportabilul, de a aștepta finalul unei întinderi fără de final – fără alt final în afară de finalul tău. Lipsit de finalitate, privind către permanența conștientizării faptului că unele lucruri nu pot fi clintite nici măcar cu dimensiunea unei erori, oricât am împinge, oricâtă trudă am vărsa – plafonul de piatră al criptei prin care ne căutăm salvarea zace nemișcat, situându-se mult deasupra limitelor superioare ale fizicului nostru patetic. Un inamic, un intrus nemuritor, sălășluiește adânc în interiorul propriei voci. Viața – situațională. Un viciu iremediabil al opticii gândurilor, un cuțit pe care nu îl poți smulge niciodată din trunchiul tău. A fi înjunghiat secundă cu secundă, fără să înțelegi de ce nu te prăbușești odată, câte lovituri mai sunt necesare pentru a crea suficiente ieșiri prin care și ultima blestemată urmă de viață să îți părăsească trupul. Prea puține blesteme pentru prea multe lucruri. Ah, numai și numai lucruri.
Această lume monocordă și hirsută nu are nimic să îmi ofere, iar eu nu recunosc vreo obligație juridică de a mai juca roluri, oricât de marginale, în eposul ei insidios și hemofilic. Purpura rușinii nu mă mai poate contamina.
Cu toate acestea, flanez de-a lungul eristicii ei, a lumii, zi de zi, de fiecare dată pentru prima și ultima dată, încă o dată. Mă angajez, mă angrenez, mă cabrez, pregătesc un nou decoct din mintea mea pentru fiecare pagină pe care o scriu legănându-mă a sfârșit. Deși știu, încă din predicția fiecărei dimineți, după ce reușesc să îmi recapăt, ușor postnatal, suflul, că este mult prea târziu, timpuriu. Catastiful sinelui nu devine niciodată suficient de gros pentru a alunga târziul nescris. Subțiat, privesc în sus și văd, pogorându-se, stalactitele întunericului – ale terorii cosmice – și tot scriu. Și tot scriu. Dar nu văd ce scriu. Pentru că nu există suficiente lumini în Univers care să tempereze stingerea absolută dintre mine și rest. Dar eu sunt boala. Eu sunt vina. Ce înseamnă să negi resemnarea? Nu cunosc și nu vreau să cunosc nicio altă stare în afara ei.
Cartea este erata titlului. Moartea este erata vieții. Și atunci, de ce mai scriu în beznă? Pentru că scriu despre mine – dacă nu reprezinți nimic (dacă te recunoști drept o umbră înecată în beznă), nu ți se cuvine, firește, o biografie, iar o autobiografie este față de biografie ceea ce o sinucidere este față de moarte. Îmi îndrept țeava autobiografiei către faţă. Nu am altceva. Sunt osândit să îmi aștern singur biografia, să însemnez neînsemnarea. Să însemn – adică să mă prefac că însemn.
Scriu pentru că nu vreau să îmi asum riscul ca speranțele să îmi supraviețuiască. Ca nu cumva vreo speranță-impostor să îmi sustragă finalul. Ca nu cumva să rămână din mine, apoi, doar speranțele, precum fosile care pot grăi în voia lor, decontextualizat. Ca nu cumva speranțele sau reprezentanții lor legali să își aroge, pe cont propriu, benedicțiunea în virtutea căreia să întreprindă vindecarea viciată a viciilor mele.
Așadar, vă las în scris: nu au existat speranțe pe care să nu le tratez cu misoprostol și expulzare. Tartor, mi-am purificat mereu sufletul cu cloramină, versitate, vărsare și variate virucide. În retortă am învins. Am rămas mereu un apatrid putrid, vitreg și orfan, peregrinând în zonele gri, proscris în toate lumile cartografiate.
Da, au existat în calea mea și imense întinderi sterpe, dar line, platouri blânde care absorbeau lumina soarelui și mă mângâiau, galben, cu fire și filamente de ceară, grâu și căldură. Dar ce să îmi ceară acestea? Ce să le ofer? Nu le datorez nimic spicelor de viață radioasă, întrucât știu că, oricum, convecția aduce întotdeauna noapte, înapoi peste toate. Mergând mereu cu spatele – nu există decât înapoi, în toate direcțiile. Intri în abis fără, măcar, să îl privești.
Odată ce întunericul s-a lăsat ca un mormânt, dinspre mit, dinspre răsărit, am rămas să rătăcim, fiecare pe cont propriu, prin apele oceanului său. Nu ne vom regăsi niciodată, dar putem să ne dăm foc – astfel, ceilalți vor ști că există, măcar, și alți damnați caduci prin beznă. Dar să nu credem vreodată că vom zări un far care să ne ghideze către țărm. Nu vom mai cunoaște niciodată uscatul decât dacă ne va fi dat să eșuăm pe el. „Niciodată” este cel mai frumos cuvânt pe care l-am auzit vreodată. Pe care nu l-am auzit niciodată.
Scrierile mele sunt, toate, cenotafe. „Antum, postum” și „Îngenunchez în fața terorii cosmice” sunt, categoric, cenotafe – nu știu unde zac osemintele mele în urma acelor două clipe, dar inscripțiile afișate întunericului reprezintă materializarea precisă a momentelor care m-au asasinat, sipete în care pot închide, în siguranță, teroarea îmbrățișată de beton. Atunci când părul îmi va fi defrișat sau invadat de Stellaria media, atunci când voi fi imobilizat cu cătușe reumatice sau când îmi voi uita existența prin cătune ale minții, din care, privindu-mă, nu mă voi mai recunoaște – voi putea depune o coroană de grenade în locurile din care nu am reușit să mă mai ridic. Scrierile mele sunt marile mele îngenuncheri. Nu vreau ca speranța să îmi supraviețuiască. Totul se termină cu un avort.
Înainte de toate, așadar, scriu în beznă pentru ca în urma mea să rămână un șirag nesfârșit de mărgele de întuneric, care nu sclipesc. Nu sclipesc.