Uneori, pare că o soluție relativ comodă, poate chiar salvatoare, de a gestiona interacțiunea noastră cu mediul social ar fi să filtrăm drastic conținutul căruia îi permitem să ocupe „timp de antenă” în cadrul percepției noastre conștiente. Ce vis frumos: să te eschivezi din calea elementelor nocive, să fii liber de toate preocupările incubate de lume. Dar ce denotă această postură? Lașitate? Ignoranță? Nu neapărat – ar putea fi, foarte bine, o atitudine, în esență, aliniată cu spiritul filosofiei stoice: nu putem controla haosul, extravaganța și turbarea lumii, așa că trebuie să ne concentrăm exclusiv asupra elementelor aflate în raza noastră de acțiune cauzală. Impactul dintre realitatea ignorată și individul care și-a autoproclamat, prin această conduită, autonomia este unul iminent, însă el va fi gestionat la momentul producerii efective – este, oricum, (în mare parte) în afara controlului nostru, deci se va produce când se va produce – și gata. Sau, citând o replică mai vastă, rodnică și îmbelșugată, parcă, decât întreaga realitate, dintr-un film pe care nu ezitam, oricum, să îl citez obsesiv, și care este cu atât mai mult readus în atenția publică de evenimentele recente (Eyes Wide Shut – Stanley Kubrick, 1999): „Life goes on. It always does. Until it doesn’t.” Trăim – suferim – murim, toate la timpul lor. Într-o lume aparent nonfinită, în care inducția nu atinge niciodată certitudinea, iar deducția nu aduce nimic realmente nou, nu putem decât să roim în jurul unei înțelegeri a lumii bazată pe truisme, tautologii, circularități. Așadar, nu este deloc deplasat să constatăm că nimic nu poate să nu fie la timpul lui, dacă i-a venit timpul… Cu toții, fără excepție, aplicăm acest principiu sanitar, la un anumit nivel, chiar dacă nu îl absorbim, neapărat, în fondul principial de bază, ci îl înghițim profilactic, precum o pastilă – uneori, trebuie să întoarcem spatele lumii, pentru a mai putea supraviețui în lume. Alternativa este, poate, doar prăbușirea psihică în abisul hipotermiei de dincolo de conștiință. A te feri de lume este o măsură de protecție.
Dacă mergem pe această potecă izolaționistă (și mulți dintre noi aleg să meargă, din slăbiciune, din putere, din viciu, din cardiopatie ischemică), ne angrenăm pe deplin în jocul de noroc al realității. Știm că există un prag critic, dincolo de care acțiunea lumii devine invazivă și nu mai poate fi ignorată, oricât de intense ar fi eforturile noastre în acest sens: durere, boală, război, moarte – ah, corola de terori a lumii! Însă alegem („a alege” – un verb, poate, cam generos pentru rigiditatea contextului) să ne agățăm de șansa noastră, oricât de infimă, de a câștiga o nouă clipă, ca participanți la marea loterie. Până când flăcările vor scăpa de sub control și vom „alege” să ne lăsăm mistuiți (să fim carbonizați sau să devenim una cu flăcările?), gestionăm ceea ce este gestionabil (toate la timpul lor), stingem focarele mai mici, care se declanșează constant în jurul nostru. „Life goes on. It always does. Until it doesn’t.” Pare o strategie promițătoare. Într-o lume în care avem liberul arbitru de a ne asuma sau a repudia ideea liberului arbitru, în funcție de modul în care aceasta servește scopurile de moment, este chiar singura strategie: să trăiești până mori, să fii sănătos până ești bolnav, să nu suferi până începi să suferi.
Dar dacă realitatea ne-a declarat război? Dacă loteria se încheie și nu mai rămâne, în loc, decât un război total, purtat de tot împotriva noastră, desfășurat cu scântei electrice asurzitoare, la capătul fiecărei magistrale nervoase pe care o posedăm? Dacă toate drumurile duc către lume? Dacă toate drumurile aduc lumea către noi?
Drumurile mele zilnice mă poartă prin dreptul unui local recent deschis, numit „Trump Burgers”. Printre decorațiunile care împodobesc acest lăcaș de cult culinar, se află, înrămat, unul dintre momentele memorabile din viața acestui neașteptat păstor al masculilor feroce și al accesoriilor feminine ale masculilor feroce de pretutindeni – coperta revistei Time din decembrie 2024, care îl declară pe Donald „persoana anului”. Aș putea ignora (nu fac asta, evident, dar aș putea să o fac, teoretic), oricât m-ar adulmeca, absolut toate canalele media, pentru a nu-i permite lui Donald Trump să mă privească (să mă privească, victorios, dinspre mine, privindu-l – dinspre eșec). Dar „Trump Burgers”? Să închid ochii până depășesc haznaua cu miros de vită și zona redevine sigură simțului vizual? Să caut rute alternative pentru a ajunge la destinații, precum o aplicație GPS care nu ar ține cont de trafic, ci de stimuli emoționali? Dar dacă viitorul va aduce noi și noi altare închinate lui Trump, fie ele fast-foodsau nu, împânzind întreaga urbe, hrănindu-i foamea insațiabilă de prăjeală și populism? Să mă transform în cârtiță? Din păcate, privind cu regret această variantă deloc fezabilă, nu rămâne decât să îmi amintesc de titlul profetic al demo-ului Fecal Matter (un proiect muzical fondat de Kurt Cobain, înainte de Nirvana): Illiteracy will Prevail. S-a întâmplat. Analfabetismul, incultura și toată panoplia lor de grozăvii au triumfat. Democratic.
Deloc stoic, dar foarte bine informat în ceea ce privește cotele apelor răului, rămân, așadar, în prima linie a frontului deschis de realitate împotriva mea. Îl privesc în ochi pe Trump, zilnic, în timp ce el privește în ochi burgerii. (Bovine la bovine.) Rămân ancorat în realitate, pentru că, din păcate, altceva în afară de realitate nu există! Realitatea dură, cea mai dură, în care mă atrag toți cei care sunt, culmea, ancorați în fantezii fictive de plastilină și tină… Fără tihnă, prin urmare, ascult, râșnesc, formulez. Mă hidratez cu informații. În săptămânile recente (mereu există ceva recent!), fluxurile sangvine de informație au fost dominate, desigur, de Jeffrey Epstein. Este un subiect atât de complex și dificil, încât aproape că aș prefera, mai degrabă, să intru și să servesc un burger cu Excelența sa, Trump (probabil cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare burger, un burger excelent, demn de măcar un premiu Nobel). Dar revin la realitate, la Epstein, cu care prefer să nu servesc nimic vreodată, măcar din rațiuni de igienă elementară, dacă nu etice. Dacă eu nu te vreau, realitate, tu mă vrei, așa că îți voi comenta elucubrațiile.
Prima reacție la exploziile în lanț generate de dosarul Epstein ar putea fi o ușoară stânjeneală în fața adepților cei mai fervenți ai teoriilor conspirației, pe care i-am respins, asemenea oricărui individ rațional, cu violență și sarcasm. Iată, s-ar putea ca o cabală de pedofili sataniști, printre care se numără unii dintre cei mai bogați și influenți oameni din lume, inclusiv din spectrul politic, să fi existat, într-adevăr. Deși norul gros de speculații și lipsă de asumare oficială obscurează toate detaliile cazului, în acest punct nu pare deloc neplauzibil ca acțiunile clanului Epstein să se întindă mult, mult dincolo de abuzuri sexuale, pedofilie și trafic de persoane. Atunci, ne întrebăm: unde se oprește panta alunecoasă scoasă la iveală odată cu aceste dezvăluiri sinistre? Ce alte minciuni și mașinații ne bântuie lumea și abia așteaptă să fie scoase la suprafață de cruciații adevărului, pe care deunăzi îi ridiculizam? Și, mai ales, dacă nume precum Richard Dawkins, Lawrence Krauss sau Stephen Hawking sunt menționate în fișierele infame eliberate de către Departamentul de Justiție american, nu cumva creștinii au avut dreptate, iar lumea seculară și al ei „nou ateism” împing lumea în păcat, religia fiind singura sursă infailibilă a convingerilor noastre morale? Bineînțeles – nu, dar de ce?
În primul rând, demonstrarea ca adevărată a oricărei teorii a conspirației nu oferă premisele logice pentru a deduce validitatea tuturor scenariilor fanteziste elaborate de cei care trăiesc în realitatea alternativă pe care deja, începând cu pandemia din 2020, o cunoaștem foarte bine – prea bine. Aceasta este o eroare logică evidentă – generalizarea pripită. Același lucru este valabil și în ceea ce privește extrapolarea vinovăției asupra unor întregi cohorte, în baza implicării unor indivizi – de exemplu, toți membrii Partidului Democrat sau Republican, toți oamenii extrem de bogați sau toți ateii și adepții științei. Habotnicii efectuează cu entuziasm acest salt logic fatal; ei așteptau de mult timp prilejul să poată discredita întreaga viziune științifică asupra lumii, folosind și alte argumente decât cele bazate doar pe propriile texte religioase (care nu reușeau să rezoneze cu cei care evadaseră deja în „păcătoasa” lume seculară). Iată prilejul visat: câteva nume de seamă ale științei sunt menționate în dosarul Epstein, deci există oameni de știință pedofili, deci știința în sine este invalidă și reprezintă un pericol la adresa moralității lumii. În zugrăvirea unei asemenea concluzii se ciocnesc, dincolo de semnalele de alarmă ale bunului-simț, multiple erori logice – pe lângă generalizarea pripită, ne putem referi și la vinovăția prin asociere, eroarea compoziției sau chiar non sequitur. Dacă nu îți poți imagina, măcar, un Cosmos aflat dincolo de dictatura psihică a antropomorfismului, este clar că nu ai cum să înțelegi nici distincția dintre domeniul științei și oamenii care intră în alcătuirea sa. Este paradoxal că indivizi atât de ahtiați după cele veșnice și transcenderea existenței umane de către om (sic!) nu sunt capabili să înțeleagă că valoarea, pertinența și consistența logică ale unei idei rezidă în ideea respectivă, nu în emitentul ei. Fizica nu este cutremurată dacă un profesor de fizică se dovedește a fi pedofil, ci doar instituțiile care i-au permis acestuia să profeseze (dacă se dovedește că au vreo culpă în această privință). Adevărul nu este o ideologie. Creștinii ar fi trebuit să înțeleagă mai bine aceste noțiuni și diferențieri – înțelepciunea populară românească te învață totuși să faci ce spune, nu ce face popa, iar Biserica nu s-a prăbușit niciodată, deși toată lumea știe că, pe sub sutana opacă, se mai petrec și lucruri nu tocmai evlavioase, care implică tot felul de organe rușinoase.
În al doilea rând, una dintre credințele sacre ale discipolilor teoriilor conspirației este corupția mass-mediei mainstream, care ar fi alcătuită exclusiv din colportori și ar avea ca menire existențială menținerea populației într-o beznă informațională perpetuă. Aici duhnește a disonanță cognitivă majoră: dacă sursele convenționale de informații sunt iremediabil și complet viciate, de ce vedem această afacere Epstein expusă pretutindeni? Dacă CNN, de pildă, (încă[1]) este o mașinărie care fabrică, pe bandă rulantă, știri false și propagandă, de ce tocmai relatările sale despre Jeffrey Epstein sunt, deodată, credibile? Dacă unele știri din mass-media mainstream sunt adevărate, iar altele false, în funcție de ce criterii distingem între cele două (întrebarea este retorică – răspunsul subînțeles)? De ce nu poate fi afacerea Epstein doar un scenariu pus la cale de elitele obscure care conduc lumea, pentru a ne arunca și mai mult în minciună, ascunzând cine știe ce alte adevăruri pe care nici nu avem cum să le visăm în acest moment? Disonanțele cognitive continuă! Pare puțin probabil ca Donald Trump să nu fie implicat în afacerea Epstein decât incidental, ținând cont de nenumăratele sale mențiuni în fișierele dosarului, dar și de conexiunile și prietenia sa de lungă durată cu infractorul răposat (este deja celebră declarația lui Trump din 2002: „I’ve known Jeff for 15 years. Terrific guy. He’s a lot of fun to be with. It is even said that he likes beautiful women as much as I do, and many of them are on the younger side.”[2]). De altfel, atitudinea actualului Președinte al Statelor Unite față de femei, în general, este în perfectă concordanță cu acțiunile care se derulau în cercul lui Epstein: „You know I’m automatically attracted to beautiful… I just start kissing them. It’s like a magnet. Just kiss. I don’t even wait. And when you’re a star they let you do it. You can do anything. […] Grab them by the pussy. You can do anything.”[3] Dar nu era Donald Trump o figură divină, trimisă de ceruri pentru a demola structurile satanist-liberale care persecutau creștinii și împingeau lumea către neomarxism, globalism, desfrâu și pierzanie? Înseamnă că fie Trump nu era chiar o figură divină, deci ideologia „suveranistă” nu mai poate pretinde puritatea și caracterul mesianic, fie Trump nu a avut nimic de-a face cu Epstein și este doar victima unei înscenări sau a unor interpretări malițioase ale informațiilor. Oricare ar fi direcția aleasă pentru exonerarea lui Donald Trump, este clar că, pentru a-l disocia pe acesta de afacerea Epstein, trebuie aplicată o intensă și constantă selecție tendențioasă a datelor. Concluzionând acest punct: nu mi se pare că există probleme conceptuale sistematice generate de afacerea Epstein decât, contrar aparențelor, exact în rândul adepților teoriilor conspirației și al opozanților democrației și liberalismului.
În al treilea rând, mi se pare că cel mai important aspect în legătură cu cazul Epstein este unul pe care, în general, tindem să îl trecem cu vederea, tocmai pentru că suntem interesați, în mod special, de particularitățile situației, de numele și prenumele responsabililor, de dorința de a vedea înfăptuirea dreptății dusă până la capăt. Adevărul este însă că, din păcate, existența unor asemenea rețele de abuzuri teribile, precum cea dezvoltată și întreținută de Epstein de-a lungul deceniilor, este puternic catalizată de valorile culturale curente, precum și de arhitectura socială, politică și economică a prezentului – susțin această afirmație, cu riscul de a părea vetust și retrograd, sau chiar naiv și, mai rău, anticapitalist (ghilotina, aduceți ghilotina!). Dacă acesta este primul text scris de mine pe care îl citiți, va trebui să mă credeți pe cuvânt că fug mai tare de trecut decât de viitor, deci nici vorbă de a fi retrograd, iar criticile aduse capitalismului vin, întotdeauna, dintr-o poziție de opoziție față de orice doctrină politică totalitară și din nevoia evidentă de a îmbunătăți un motor economic care ne sufocă pe toți cu noxele emise în timpul funcționării sale. În fine, revenind la firul ideii principale a textului: în contextul cultural actual, idolul, modelul demn de urmat, starea socială către care majoritatea și-ar dori să acceadă este omul extraordinar de bogat. Toate superstarurile aflate în lumina aurită a reflectoarelor lumii, stârnind admirația noilor generații, de la fotbaliști și rapperi, până la antreprenori și afaceriști „vizionari”, actori și influenceri, au în comun acumularea unor averi uriașe, care aruncă în aer coeficientul Gini. Nu vorbim aici de oameni „doar” înstăriți, care își permit multe lucruri inaccesibile majorității, ci de indivizi putred de bogați, care își pot permite orice poate fi imaginat, orice poate fi creat de civilizația noastră în acest moment al evoluției sale – iar această bogăție practic nelimitată nu este folosită, în primul rând, pentru a trăi confortabil, ci scopul ei primar este de a fi etalată, strident, într-un neîntrerupt și etern reciclabil spectacol al kitsch-ului și gunoaielor intelectuale.
Influencerul, în special, este ambasadorul perfect al timpurilor noastre în fața istoriei: singura sa calitate este cea de a reuși să absoarbă atenția lumii și de a converti, apoi, această atenție în sume uriașe de bani, fără a avea un talent propriu-zis, dincolo de abilitatea respectivă de a se menține mereu în prim-planul actualității. Nu trebuie să subestimăm influencerul, deși l-am putea considera, la prima vedere, o biată paiață. El este simbolul lumii noastre, iar statutul său social și posibilitățile care îi stau la dispoziție alcătuiesc un barometru cultural plin de acuratețe. Pentru că, deși sărăcia și suferința sunt departe de a fi fost eradicate, standardele culturale care definesc epoca noastră nu sunt dictate de persoanele bântuite de foamete în statele din lumea a treia sau strivite de război în Gaza, Yemen și Ucraina – nici de cele fără adăpost și siguranța zilei de mâine din periferia socială a lumii occidentale. Cultura lumii este creată de omul aflat în centrul atenției; cultura lumii este creată de omul pentru care se creează cultura, potențialul consumator al culturii. Iar el nu moare de foame sau război, ci se plimbă prin Piață, cu cardurile la brâu, încărcate cu muniție și mai pregătit ca niciodată să le descarce: să cumpere. Firește, influencerul și publicul său țintă, aflați în această relație de simbioză consumeristă și transformați, dincolo de rolurile lor economice, în abstracțiuni culturale, au ochii ațintiți asupra Sfântului Graal: bogăția absolută, nelimitată, care permite un flux veșnic de atenție și cumpărături, fără alte impedimente materiale. Bogăția supremă reprezintă starea de transcendență a consumerismului, care se desprinde astfel de societate – materialismul exacerbat până la paroxism devine imaterialitate, act pur de voință și individualism…
Prin mecanisme economice și tehnologice mai mult sau mai puțin obscure, toată această configurație, echilibrată în dezechilibrul său, a fost redusă, în esență, la un singur act, care definește, practic, integral epoca noastră: a da scroll pe platformele social media și a zăbovi asupra materialelor care surescită atenția noastră pe termen scurt. Cei care, prin orice mijloace, sunt capabili să ne determine să întrerupem, temporar, marele ciclu al scroll-ului vieții noastre, sunt câștigătorii jocului, figurile proeminente ale societății, centrele de greutate ale lumii, către care încep să alunece tot mai multe resurse, tot mai multe resurse, care cumpără tot mai multă atenție, într-un ciclu nesfârșit de feedback. Aceste vedete, pe care le recunoaștem instantaneu, mult mai ușor decât pe marile figuri științifice, politice, artistice, filosofice care au clădit, cărămidă cu cărămidă, progresul civilizației noastre, ajung să aibă în mâini o putere economică pur și simplu covârșitoare: cât timp scroll-urile continuă, și continuă, ei își pot permite orice – în cuvintele unui notoriu lider portocaliu și autoritar al lumii libere, nu pot fi opriți decât de propria minte, de propria moralitate[4]. Doar că istoria ne-a învățat, cu o persistență obsesivă, că propria moralitate a oricărui individ este profund subiectivă, instabilă și fără nicio conexiune implicită cu realitatea obiectivă a tuturor celorlalți. A răspunde doar în fața propriei moralități înseamnă a nu răspunde în fața nimănui. Exact acesta este contextul în care marii câștigători ai capitalismului – oamenii de succes, oamenii excepționali, vedetele balonate de popularitate – se află. Fiind în posesia unor averi colosale, nesecate, nu există nimic care să se afle în afara razei lor de acțiune, întrucât orice poate fi cumpărat. Chiar și într-o societate cu un nivel extrem de redus de corupție, este imposibil să nu existe măcar câteva verigi slabe, care să cedeze sub presiunea unui teanc suficient de gros de bancnote, în absolut orice domeniu: justiție, poliție, armată, servicii de informații, legislativ, executiv etc. Ceea ce, într-un sens practic, înseamnă exact faptul că ei pot cumpăra orice – deoarece au suficienți bani pentru a cumpăra orice, iar orice poate fi cumpărat. Magnatul Donald Trump a devenit Președintele Statelor Unite ale Americii, rezultatele alegerilor din statele democratice pot fi decise prin pomparea resurselor în algoritmii social media, iar Jeffrey Epstein a putut construi o adevărată birocrație a infracțiunilor sexuale timp de câteva decenii – iată, absolut orice poate fi cumpărat, într-adevăr.
Dar este acest context, în ciuda consecințelor sale negative din momentul de față, unul cu adevărat negativ și la nivel principial? Nu este firesc ca, până la urmă, într-o economie liberă, afacerile de succes să fie recompensate direct proporțional cu succesul, cu disponibilitatea consumatorilor de a plăti pentru serviciile în cauză? Totuși, Elon Musk, Bill Gates și Mark Zuckerberg nu au tâlhărit lumea pentru a-și obține averile – ei au oferit servicii de care membrii societății aveau nevoie și au fost recompensați ca atare. Au navigat cu succes în cadrul sistemului și au cules roadele. Faptul că unii dintre acești indivizi decid ulterior să își folosească averile licite în scopuri ilicite sau imorale nu reprezintă o problemă sistemică, ci una legată de responsabilitatea morală a fiecărui om în parte. Suntem cât se poate de obișnuiți cu această placă turnantă: atunci când elitele (economice, politice – ele converg, evident) deraiază și se dedau unor activități reprobabile, precum în cazul rețelei Epstein, ne este mai ușor să absorbim ideea că este ceva în neregulă strict cu indivizii respectivi, care s-au lăsat, vai, purtați în derivă morală, dând frâu liber dependenței de satisfacerea fără limite a propriilor dorințe și fantezii, indiferent de consecințe. Dar este aceasta o perspectivă firească (sau completă) asupra lucrurilor? Să ne gândim astfel: dacă o funcție politică de conducere într-un stat beneficiază de pârghii de putere nelimitată, este cu adevărat responsabilitatea exclusivă a celui care ajunge să ocupe această funcție, atunci când începe să comită abuzuri, în virtutea atotputerniciei sale ademenitoare? Și, până la urmă, mai are vreo importanță cum interpretăm și delimităm culpa morală? Modul rațional de a organiza un stat este cel democratic, în care există un sistem robust de „checks and balances” care împiedică acumularea scăpată de sub control a puterii. Nu este firesc să plecăm, în sens invers, de la premisa că vom avea grijă să cernem clasa politică și că vom permite ca funcțiile politice importante să fie deținute doar de oameni morali, care nu vor fi tentați niciodată să se lase purtați de valurile puterii – iar dacă un astfel de scenariu se produce, singura problemă este că un individ ușor coruptibil a reușit să treacă de filtre. Din contră, proiectăm arhitectura statală astfel încât, chiar dacă un politician coruptibil și ahtiat după putere ajunge în funcții importante, el nu va avea niciodată atât de multă putere încât să își poată impune arbitrar voința personală. Să privim exact în același fel și extremele și aberațiile sistemului economic actual: nu trebuie să plecăm de la premisa că un om cu posibilitatea de a cumpăra orice va alege să nu își exercite acest „drept”. Din contră: trebuie să proiectăm arhitectura economică astfel încât nimeni să nu ajungă vreodată în punctul în care să dispună de resursele pentru a cumpăra orice. Nu ne bazăm, cu naivitate, pe moralitatea și buna-credință ale celui căruia îi acordăm putere politică și/sau economică nelimitată, ci nu îi acordăm niciodată putere politică și/sau economică nelimitată. Este vital să acceptăm că există o deplină echivalență între puterea politică arbitrară și puterea economică arbitrară, adică acel nivel de bogăție care îți permite să cumperi orice, fiind ținut în frâu doar de zăbrelele propriei moralități (și mortalități). Între indivizii pe care îi regăsim în listele celor mai bogați oameni din lume și dictatorii care pot dispune în mod arbitrar de resursele materiale și umane ale unor state nu există nicio diferență reală de fond. Amestecul celor două planuri (Musk, Trump, Epstein, Putin) este tot mai evident și confirmă acest pericol. Capitalismul neîngrădit generează monarhi absolutiști moderni, chiar dacă ei nu dețin înotdeauna funcții oficiale de stat.
Gata. Lumea știe acum câteva dintre opiniile mele principale asupra cazului Epstein. Pot merge mai departe, liniștit și împăcat. De fapt, nu, nu pot. Și asta nu doar din cauză că am un ghem de anxietate ghimpată în loc de inimă, ci pentru că suntem în vremuri de război, propriu-zis și figurat: război convențional și hibrid declarat de Rusia, război ideologic declarat de „suveraniști” – război total declarat de realitate. Nu îmi mai place să mă plimb. Nu îmi mai place să mă deplasez nicăieri. Nu mai pot ajunge în stația de metrou decât privindu-l pe Trump direct în fosele septice oculare. Dacă realitatea ne-a declarat război, nu ne mai rămâne decât mobilizarea („liberul arbitru” de a fi mobilizați, în timp de război). Iată-mă, încercând să învăț să mor și înainte să fie timpul să mor. Iată-mă, încercând să raționez cu un om care ține un cuțit în mână și are traheea blocată cu teancuri de bancnote.
[1] Chloe Melas, Allie Canal, „«Shaken» CNN staffers say they fear what Paramount takeover would mean for newsroom”, NBC News, 28.02.2026, https://www.nbcnews.com/business/media/cnn-staffers-paramount-takeover-rcna260951, accesat în data de 28.02.2026.
[2] Adam Gabatt, „«He’s a lot of fun to be with»: Trump and Epstein were close friends for 15 years”, The Guardian, 18.07.2025, https://www.theguardian.com/us-news/2025/jul/18/trump-epstein-friendship, accesat în data de 28.02.2026.
[3] „US election: Full transcript of Donald Trump’s obscene videotape”, BBC, 09.10.2016, https://www.bbc.com/news/election-us-2016-37595321, accesat în data de 28.02.2026.
[4] John Newton, „If Trump’s only constraint is his «own morality», heaven help us”, The Guardian, 11.01.2026, https://www.theguardian.com/us-news/2026/jan/11/if-trumps-only-constraint-is-his-own-morality-heaven-help-us, accesat în data de 28.02.2026.