Frontul psihotic-psihopatic fabricat în haznalele rusești ale industriei grele de prelucrare a cărnii umane și-a redus puțin din iminența violetă cu care părea că își va revărsa violent toată grindina sub formă de moarte în interiorul granițelor României. Precipitațiile cu drone militare și disidenți care se prăbușesc pe ferestre nu au reușit, deocamdată, să penetreze noua Cortină de Fier (fierul vechi al unui primitivism filosofic-politic mâncat de rugină), pe care ultimele redute ale lumii civilizate încearcă să o fixeze cât mai către Răsărit cu putință – deoarece Apusul libertății răsare dinspre Răsărit. Constituția democratică a izbutit să învingă Tiktok, în prima partidă electorală disputată împotriva unui adversar atât de bizar și ieșit din normalitatea istoriei politice – greu, după prelungiri. Pentru moment (doar pentru moment – dar ce lung și confortabil poate fi chiar și un singur moment, atunci când acesta reprezintă o ultimă oază înaintea dezastrului), soldații îmbrăcați în armuri cârpite din ideologii ruso-fasciste, geto-legionare, național-comuniste și sino-libertariene și-au strâns furcile și topoarele – dar continuă să peroreze carnavalesc, schimonosindu-se unsuros și așteptând consumarea mirungerii din partea unor Mântuitori-bufoni-criminali în serie, veniți din stepele îndepărtate ale Rusiei, pe cai albi, dar pătați de sânge și spumegând a rabie (atât ei, cât și caii).
Fanteziile cu epurări și pogromuri s-au amânat până ce circumstanțele vor permite reluarea lor – așadar, și metamorfoza concetățenilor noștri în justițiari a trebuit să fie momentan întreruptă. Până se va acorda sfânta dezlegare la omor și tortură, până să fim la capetele opuse ale unei arme încărcate, suntem la capetele opuse ale unor procese sociale și tranzacții economice ale căror volatilitate, vulnerabilitate și caracter abstract sunt ascunse de praful zilelor și sunetul familiar al televizorului. Dacă tot nu s-a făcut Revoluția, hai să nu mai exagerăm și noi atât în privința unor biete și nevinovate amenințări cu moartea și linșajul – să ne relaxăm! Imediat, îndemnurile la reconciliere au început să fie trâmbițate: ne-am lăsat învrăjbiți prea mult de politică, este cazul să facem un pas în spate și să revenim la ale noastre: doar suntem toți oameni, doar suntem toți români… Totuși, ce ne facem cu dorința unor semeni de a ne trimite (pe noi, opozanții „suveranismului”) „la canal sau în canal”[1] sau amenințarea unui președinte de partid parlamentar că jurnaliștii și presa liberă sunt o „specie pe cale de dispariție” și că abia așteaptă să îi vadă „gone” (după alegeri)[2]? Ce ne facem cu întrebarea shakespeariană a lui George Simion privind modul în care să se ocupe, „individual”, de fiecare dintre noi[3], sau instigarea, de către același personaj, la jupuirea în piața publică a membrilor Biroului Electoral Central[4]? Cum să gestionăm aceste porniri, noi, cei care nu dorim să trimitem la canal sau să jupuim pe nimeni? (Fără a pretinde, ferească Domnul, cine știe ce stare de puritate morală, trebuie să recunosc că nu am fantezii privind anihilarea nici măcar în legătură cu Vladimir Putin – nu mi-aș dori decât să îl văd răspunzând pentru crimele sale ca oricare alt cetățean, într-o închisoare civilizată, fiindu-i respectate drepturile. Până la urmă, poate că aceasta ar fi și cea mai teribilă pedeapsă pentru un asemenea individ… Infernul său personal ar fi o lume în care drepturile omului sunt garantate tuturor – chiar și lui…)
Un mod adecvat și rațional de a reacționa ar fi să nu mai privim, fâstâciți, în altă direcție (câte lecții trebuie să ne mai ofere istoria în acest sens?!), să nu mai ignorăm răspunsul, poate, incomod pentru mulți: firul narativ care conectează toate aceste curente, doctrine și patologii prin care este erodată, în prezent, societatea pacificată și purificată de militarism și violență politică a Vestului este religia creștină. Da – au existat și continuă să existe și numeroase ideologii criminale clădite în jurul unor convingeri nereligioase. Da – există numeroși adepți și practicanți ai creștinismului care nu aderă la dorința de a incendia ordinea internațională și de a înlocui legile laice cu poruncile divine. Nu – religia nu este singura sau (nu categoric, cel puțin|) cea mai importantă sursă a Răului. Totuși, aceste constatări nu pot reprezenta argumente contrare stării actuale de fapt. Calea prin care convingerile extremiste se infiltrează, astăzi, în societățile noastre nu este alta decât permeabilitatea intelectuală și morală oferită de credința religioasă – în cazul concret al lumii occidentale, mai ales pe flancul său estic, fiind vorba, desigur, de creștinism. Fascismul Noii Rusii este detonat în numele unei misiuni divine de a apăra ortodoxia (creștinismul, în general – deoarece observăm că și în regiuni din afara ortodoxiei se rezonează puternic cu ideile respective). Circulația mesajului de instigare la revoltă împotriva ordinii constituționale și a statului de drept este incontrolabilă, tocmai pentru că ea se răspândește pandemic de-a lungul comunităților creștine – el devenind o misiune sfântă, după modelul jihadist de succes. Astfel, religia a devenit o veritabilă coloană a cincea în lumea occidentală – iar fețele bisericești sunt, de multe ori, cei mai sârguincioși soldați pe linia frontului ideologic (avangarda celui militar), fie din onestă psihopatie, anticipând recompense cerești, fie, mai degrabă, din pragmatism și interes personal, anticipând recompensele materiale care vor decurge dintr-o ordine socială în care statutul privilegiat al Bisericii va fi unul garantat și absolutizat.
Însă esența problemei este următoarea: religia (în general, creștinismul – în particular, în contextul discuției de față) reprezintă unul dintre ultimele bastioane culturale din societatea occidentală democratică, în interiorul căruia sunt ridicate la rang de legități naturale, cosmice, unele principii extrem de nocive pe care am reușit, în mare măsură, să le eradicăm din existența noastră cotidiană colectivă. Mă refer aici la idei vetuste precum, în special: (1) infailibilitatea absolută a propriilor perspective, dublată, implicit, de dreptul impunerii unilaterale a acestora asupra întregii societăți, (2) preeminența generalizată a supranaturalului, (3) opoziția față de orice formă de progres social și, mai ales, (4) normalizarea dorinței de anihilare a opozanților. În ceea ce privește (1), subiectul este unul extensiv, ramificându-se către numeroase tendințe recente, precum explozia teoriilor conspirației sau răspândirea știrilor false în social media. Este lesne de observat că susținătorul standard al perspectivelor de tip conspirație (de exemplu, planificarea pandemiei COVID-19 sau diverse „planuri malefice” avute în vedere de Uniunea Europeană) este, aproape invariabil, extrem de religios. Până la urmă, întregul discurs arborat de extrema dreaptă din spațiul euro-atlantic și diversele ei filiații și manifestări poate fi rezumat la revolta persoanelor extrem de religioase împotriva celor care vor să trăiască conform unor criterii care nu emană din religie. Legătura cu (2) este firească – în cadrul religiei, indivizii sunt educați să judece și asimileze realitatea utilizând alte criterii decât cele raționale – fie că este vorba despre suprimarea simțului critic sau hiperbolizarea sa, cele două tendințe generând efecte similare. Practic, în niciun alt context educațional din societatea modernă, în afara fenomenului religios, nu sunt introduse drept virtuți fundamentale supremația intangibilă a subiectivității (deși ne îndreptăm în această direcție, odată cu explozia comercială a literaturii „dezvoltării personale”) și caracterul complet arbitrar al realității fizice, care poate fi manipulată oricând prin intervenții „din afară”. Punctul (3)… Cine l-ar putea contesta, în condițiile în care termenul „progresist” este utilizat acum cu o conotație peiorativă? Expansiunea drepturilor omului s-a manifestat întotdeauna împotriva conservatorismului religios, iar unul dintre principalele fronturi ideologice ale prezentului se referă tocmai la dorința lumii civilizate de a recunoaște drepturile omului, în deplinătatea lor, și pentru categorii istoric defavorizate, precum minoritățile sexuale. Omul religios nu visează la o lume nouă decât dacă sunt șanse ca aceasta să semene cu lumea premodernă… Cel mai important mi se pare însă: (4) normalizarea dorinței de anihilare a opozanților. Mă refer aici la faptul că, în afara religiei, majoritatea indivizilor normali nu se dezvoltă și nu își duc traiul considerând că ar exista semeni atât de păcătoși, atât de fundamental viciați, încât se califică pentru a primi pedeapsa unei torturi absolute și eterne, fără posibilitatea grațierii: infernul. De când linșajul și tortura au fost proscrise și eliminate din treburile firești ale unui stat modern, aceste tendințe nu se mai pot manifesta în libertate decât în cadrul religiei (utilizarea lor este răspândită și în lumea artei moderne – diferența este că acolo rămâne o ficțiune moralizatoare, cathartică sau cel mult fetișistă, pe când adepții religiei consideră în mod serios că cei care nu le respectă convingerile vor suferi într-adevăr tortura veșnică, într-o formă cât se poate de concretă). Unde duce cumulul dintre îndreptățirea condamnării la tortură eternă și infailibilitatea propriilor convingeri? În aceste condiții, creștinul fervent are toate motivele pentru a își eradica oponentul. Ce valoare umană mai are el, cât timp este compromis în fața lui Dumnezeu – deci în raport cu legislația cosmică? Dacă enormitățile faptelor și ideilor sale se pretează, oricum, la focurile veșnice, ce mai înseamnă trimiterea sa anticipată la muncă forțată, suprimarea drepturilor sale sau un glonț izbăvitor între tâmple? De aici canalul, de aici dorința de a vedea libertatea presei „gone”, de aici promisiunea unui potențial viitor Președinte al României că se va ocupa, „individual”, de fiecare dintre noi. Nu mi se pare deloc o anomalie logică să considerăm că oamenii care întrețin astfel de convingeri în viața personală și le consideră esențiale pentru existența lor, definindu-i spiritual și moral, își vor dori să le pună în practică și atunci când vor avea mână liberă pentru a crea o Împărăție a Cerului la scară mai mică, în România terestră. Precum în cer, așa și pe pământ.
*
Până obstacolele electorale și constituționale vor fi depășite și se va putea pogorî Împărăția Cerurilor peste parlament, guvern, președinție și întreaga Românie, decolonizată și eliberată din ghearele păcii și prosperității vestice, este nevoie totuși de electricitate, apă curentă și alimente în rafturile supermarketurilor. Mântuitorii ne mai tolerează o vreme apetența pentru cele lumești, complăcându-se și ei în această ordine a lucrurilor, doar de dragul nostru. Așa că, până una alta, să ne strângem mâinile: reconciliere națională. Sângele apă nu se face, până nu va trebui spălat cu furtunurile de pe trotuare.
Însuflețit de această redescoperită înfrățire, am reușit chiar să identific un subiect asupra căruia aproape întregul popor român pare să fi ajuns la consens: Revoluția din Decembrie 1989 a fost doar o lovitură de stat, regimul instaurat ulterior a fost unul ilegitim, conspirativ, iar liderii politici din anii ’90 (în special cei din prima jumătate a decadei) sunt vinovați pentru orice tendință negativă a societății noastre pe care am putea să o identificăm în prezent. Aceasta este realitatea incontestabilă, destăinuită printr-un soi de misterioasă revelație divină, care a adus alături „pesedist” și „userist”, „suveranist” și progresist. Românii au dat mână cu mână pentru a celebra spitalizarea lui Ion Iliescu la vârsta de 95 de ani, agravarea stării sale și confirmarea diagnosticului de cancer la plămâni[5]. Suferința și moartea acestuia sunt dezirabile și reprezintă o formă de dreptate divină – singurele regrete exprimate fiind, deseori, că fostul președinte nu a ajuns să sufere mai mult încă din timpul vieții, pentru a își ispăși păcatele (un pattern familiar de gândire?). Procurorul militar care a instrumentat dosarul Revoluției din 1989, Cătălin Ranco Pițu, este și el de părere că, în ceea ce îi privește pe Ion Iliescu și celelalte personaje principale din Decembrie 1989 (și din iunie 1990 – lucrarea citată fiind despre mineriade), sufletele lor„nu au fost străbătute de suferințe purificatoare”[6] Mai mult, „Ion Iliescu, un ateu convins și declarat, nu crede în existența sufletului și atunci când (poate) va citi aceste rânduri va zâmbi larg, inconfundabil.”[7] Ce poate fi mai înspăimântător, până la urmă, pentru un creștin însetat de dreptate, iertare și lumină divină transcendentală, decât ca individul pe care îl consideră vinovat și păcătos să se sustragă, cumva, răzbunării de pe urmă? Simplul fapt că Ion Iliescu, ateu, ar putea muri fără a se teme în clipa morții de posibilitatea infernului, este profund neliniștitor pentru creștin. Ce n-ar da creștinul să poată asista la momentul în care Dumnezeu (sau un locțiitor al său) transmite inculpatului sentința – condamnarea la chinuri veșnice în focurile iadului – și, eventual, să îl conducă pe ultimul drum…
Însă ce se întâmplă aici? Nu cumva acest articol reprezintă o blasfemie la adresa sfântului cancer care îl macină pe criminalul condamnat de tribunalul poporului la suferința în cazanul de smoală, pe care se încăpățânează, în ateismul său, să nu îl recunoască? Nu cumva oamenii fără Dumnezeu de pretutindeni seamănă, deci se adună? În a doua carte pe care am publicat-o, „Ceilalți”, efectuam o analiză scurtă a acestui controversat personaj politic[8] – pe care o începeam subliniind aspectele indiscutabil negative care planează asupra acțiunilor sale postdecembriste, pentru a nu fi acuzat de o ignorare a faptelor istorice. La acest capitol, mineriadele – de la mulțumirile publice adresate minerilor pentru „solidaritatea muncitorească”, până la grațierea lui Miron Cozma – reprezintă evenimente pentru care este extrem de puțin plauzibil să îl considerăm pe Ion Iliescu nevinovat, moral, constituțional și legal. Transformarea sa într-un antihrist al democrației românești este însă un acrobatic salt irațional. Nu voi relua aici ideile și argumentarea din „Ceilalți”, pe care vă invit să le parcurgeți înainte de a mă arde pe rugul vulgului – mă voi rezuma doar la reluarea a două citate pe care le-am utilizat și în cartea menționată. În primul rând, politologul american Robert D. Kaplan oferă o perspectivă mai pragmatică, rațională și puțin înfierbântată asupra contextului real în care România dintre 1989 și 1990 se afla:
„Unii conducători se remarcă nu atât prin realizări efective, cât prin prevenirea unor evenimente mult mai grave. […] Cu cât o tiranie este mai dură, cu atât este mai periculos vidul de putere care îi urmează. Iliescu consideră că principalul lui rol a fost să păstreze unitatea țării: România avea mai multă nevoie de o figură de tranziție decât de un democrat. Să nu uităm că esența conservatorismului luminat este, conform lui Edmund Burke, tempoul – schimbările treptate păstrează coerența socială mai bine decât o ruptură bruscă, chiar dacă această ruptură bruscă are o fundamentare morală.”[9]
În al doilea rând, aflându-ne într-o democrație în care prezumția de vinovăție și dreptul la apărare reprezintă totuși principii intangibile, este interesant să ascultăm și perspectiva inculpatului:
„Explicabil, omeneşte, mintea multora acceptă cu greu ideea că răsturnări atât de profunde precum cele care au condus România de la dictatură la democrație nu sunt rodul unui complot, al unor maşinațiuni oculte, al unui scenariu prestabilit ori produsul unor manipulări politice diverse.”[10]
Este un simptom clinic interesant al pretinșilor moraliști creștini ai timpurilor noastre tendința de a trata cu un fals echilibru subiectele clar dezechilibrate – și viceversa. De exemplu, războiul din Ucraina reprezintă un subiect care urlă cu univocitate, indiferent care ar fi opinia personală asupra stării actuale a civilizației occidentale (față de al cărei capitalism turbat, scăpat de sub control, chiar și cei mai aprigi susținători ai săi sunt îndreptățiți să icnească) – totuși, moraliștii invocă deseori fanteziste circumstanțe atenuante pentru Rusia sau invită la neutralitate (a se citi: solidarizarea cu agresorul) în numele unei și mai fanteziste păci. În schimb, în ceea ce privește tranziția democratică a României și clasa politică postdecembristă, verdictul este definitiv și fără căi de atac disponibile: vinovat! Nu contează obscuritatea informațiilor, complexitatea situației, ambiguitatea contextelor – vinovat! Spuneam că transformarea lui Ion Iliescu într-un antihrist al democrației este o forță unificatoare, un adevărat sport național, practicat chiar și în cadrul aproape insignifiantului segment nereligios al populației României. În ceea ce îi privește pe acești din urmă indivizi – am adus întotdeauna în discuție o incongruență ideologică majoră în care asemenea atitudini îi aruncă. Chiar și cu toate carențele sistemului de justiție din România (și ale sistemelor de justiție de pretutindeni, din păcate), dacă acceptăm principiile statului de drept, însă ne arogăm dreptul de a judeca vinovăția penală a concetățenilor noștri, invocând ineficiența justiției, care mai sunt reperele rămase în picioare? Ne putem pronunța astfel în orice caz? Atunci și cei care consideră că Liviu Dragnea este, de fapt, un deținut politic, au dreptul la aceste opinii? Unde începe și unde se termină dreptul fiecăruia dintre noi de a exprima o convingere privind vinovăția sau nevinovăția unei persoane, fără a fi parte a sistemului judiciar pe care sistemul democratic l-a însărcinat cu această prerogativă? Unde începe linșajul moral? În ce contexte și cui îi este permis să emită astfel de opinii și să rămână credibil? Este imposibil, dincolo de orbirea față de limitele propriei subiectivități, să trasăm limite clare pentru aceste situații. De aceea, pentru menținerea coerenței democratice, cred că este vital să menținem un nivel de reținere privind astfel de cazuri. Sunt de acord cu chestionarea unor decizii judecătorești sau a vinovăției și nevinovăției indivizilor – mă opun adoptării unor convingeri categorice, deoarece criteriile clare și generale în acest sens nu există și nu pot exista. Putem fi circumspecți privind nevinovăția lui Ion Iliescu – dar nu consider că este îndreptățită declararea categorică a vinovăției acestuia, în condițiile de față. Revenim, ca de atâtea ori, la imperativul categoric kantian: dacă toți membrii unei societăți democratice și-ar aroga dreptul de a decide în mod subiectiv vinovăția sau nevinovăția semenilor, indiferent de ce a decis sistemul judiciar, cum ar arăta democrația noastră? Cu ce ar fi această situație diferită de aplicarea dreptății gloatei? Dacă admitem excepții, cine are dreptul să decidă excepțiile?
Revenind la concetățenii religioși, care sunt totuși în lumina reflectoarelor acestui articol, aici lucrurile sunt mai simple. Pentru ei, nu există limite sau constrângeri ale democrației și rațiunii care să poată inhiba o decizie. Perpetuarea unor credințe și ierarhii primitive și iraționale, îmbrățișând totodată binefacerile modernității raționale, presupune în mod obligatoriu o flexibilitate nelimitată a „dovezilor” și „argumentelor”, în funcție de propriile nevoi și preferințe. De exemplu, protestele creștinilor privind introducerea unor legi dure împotriva adulterului, pe care propria religie îl condamnă, sunt practic inexistente – spre deosebire de cele împotriva relațiilor dintre persoanele de același sex. Creștinul modern arhetipal dorește ca legile să emane din cartea lui sfântă deoarece, pe de o parte, aceasta garantează impunerea propriilor preferințe și convingeri fără alte complicații electorale și, pe de altă parte, rămâne o sursă inepuziabilă de putere, în orice context, permițând o pletoră de interpretări personale care să acopere ambiguitatea și lacunele de care un asemenea text primitiv abundă. Astfel, creștinul este întotdeauna în măsură să judece, fiind garantul ordinii divine – este întotdeauna posibil ca judecătorul să se fi abătut de la dorința Domnului, iar aceste neconcordanțe trebuie corectate. Credincioșii români știu că nu există fapte penale sau anticonstituționale care să îi poată fi imputate bunului creștin Călin Georgescu sau care să îl descalifice din cursa pentru funcția de președinte. Orice sentință împotriva sa este invariabil dictată de oculte și cabale. Să observăm că nu există nicio diferență fundamentală în procesul de gândire prin care și Ion Iliescu a fost declarat vinovat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de către popor. Creștinii mai au un atu: cancerul, suferința, tortura sunt monede de schimb perfect acceptabile în religia lor, prin care se achită datoriile față de divinitate. Așadar, ei se pot bucura în voie de cancerul care devorează trupul inculpatului, fără nicio dilemă de natură morală – euharistie inversată, pentru atei, în care Dumnezeu consumă trupul uman; act de justiție divină, superioară celei înfăptuite în cadrul unui stat de drept. Cancer, așa și pe pământ.
*
Previzibil, politicile administrației Trump au decimat democrația globală, cu cel puțin o parte dintre consecințe intrând, probabil, în sfera ireversibilului. Prinși în mijlocul acestui asalt generalizat asupra ordinii democratice, a libertății și drepturilor omului, cu amenințarea violenței militare și sociale planând zilnic deasupra unui cotidian palid, unele dezastre scapă atenției, pe bună dreptate, derulându-se, tăcut, în plan secund. Printre acestea se numără și decizia Statelor Unite de a distruge, practic, programul spațial științific al umanității[11]. Este o infrastructură care, odată demolată, va putea fi reconstruită doar cu costuri exorbitante și în niciun caz în timpul generației noastre. Dincolo de crimele împotriva umanității, de suprimarea libertăților și drepturilor umane fundamentale și distrugerea planetei în schimbul profitului accelerat, dreapta religioasă comite și crime de natură filosofică. Odată cu sugrumarea cercetării științifice, în general, și a programului științific spațial, în special, ființa umană este prejudiciată de expansiunea cunoașterii asupra realității. Îi sunt sustrase descoperiri, idei și revelații care erau, altfel, accesibile și chiar inevitabile. Am dedicat o întreagă carte („Apus” – primul volum pe care l-am scris și publicat) importanței pe care Universul fizic relevat de știința astronomiei îl are, trebuie să îl aibă, asupra filosofiei, a modului în care ne raportăm, colectiv și individual, la existență. Cunoașterea atât de aprofundată a domeniului cosmic (echivalentul restului realității, raportat la individ) reprezintă un punct critic al istoriei umane, care ar fi trebuit să producă modificări fundamentale în filosofia speciei umane. Din păcate, aceste așteptate modificări fundamentale au întârziat să se producă, sub acțiunea negativă a unor factori multipli, în special ideologia regresivă și reacționară a religiei și mercantilizarea fără limite alimentată de capitalism – cele două acționând, de cele mai multe ori, în tandem. Adevărații lideri și idoli ai lumii religioase sunt totodată și afaceriști lipsiți de scrupule, de la Patriarhul Daniel, Înalt Preasfințitul Teodosie și George Becali, până la Donald Trump și Vladimir Putin. Toți aceștia ne-ar amaneta, nouă, opozanților, fără a sta pe gânduri, trupurile și sufletele păgâne. Abilitățile de vânzători pe care le dețin respectivii lideri politici religioși sunt indiscutabile – au reușit să convingă, de exemplu, un procent însemnat al populației umane că este în interesul tuturor ca fluxul de profituri generat de arderea combustibililor fosili să continue să curgă, cu orice preț. Au reușit, de asemenea, să convingă un număr suficient de mare de cetățeni că dezasamblarea și vânzarea la fier vechi a unei infrastructuri tehnologice de valoare inestimabilă, utilizată pentru avansarea cunoașterii Universului, reprezintă o afacere profitabilă pentru toate părțile implicate. Să luăm un singur exemplu, cel al sondei New Horizons – lansată în 2006, a survolat planeta pitică Pluto în 2006 (prima și singura dată când acest corp ceresc a fost explorat) și 486958 Arrokoth în 2019 (cel mai primitiv și îndepărtat obiect din Sistemul Solar vizitat până acum de către omenire). Astăzi, continuă să se deplaseze pe traiectoria sa interstelară, aflându-se la peste 9 miliarde de kilometri distanță de Pământ. Costul anual de operare a sondei în timpul acestei misiuni prelungite este de aproximativ 14,7 milioane de dolari[12] – comparativ (pentru că orice sumă poate părea semnificativă dacă nu este așezată într-un context relativ), cetățenii Statelor Unite au donat 146,54 de miliarde de dolari către organizații religioase în 2024[13]. Economia bugetară realizată prin anularea misiunii prelungite New Horizons, absolut insignifiantă în mod real (de exemplu: întregul buget dedicat sondei New Horizons pentru dezvoltare, lansare și operare în timpul misiunii primare a reprezentat 0.0000015% din tot ceea ce au cheltuit Statele Unite în intervalul 2006-2017[14]), înseamnă că omenirea va pierde orice șansă de a cerceta direct Centura Kuiper, pentru cel puțin o generație. Valoarea inestimabilă a unei asemenea misiuni este demonstrată de sondele Voyager 1 și 2, care încă sunt funcționale după aproape jumătate de secol. Există doar cinci sonde lansate vreodată de omenire pe traiectorii interstelare – iar la una dintre ele se va renunța, de bună voie, pentru o economie bugetară fictivă.
Salve de artilerie rusească vor răsuna în cinstea acestei dovezi de măiestrie economică, pogorâtă asupra muritorilor de rând de către eroii capitalismului efectuat cu drujba – pentru că ea reprezintă un simptom categoric al pierderii viziunii de către Occident. Pe măsură ce visul american se transformă într-un coșmar universal, religia se apropie de îndeplinirea unui obiectiv pe care nu l-a scăpat niciodată din priviri, după înfrângerea suferită în fața iluminismului și a revoluției științifice: redobândirea drepturilor sale de proprietate asupra cerului. Nu este în interesul niciunui sistem totalitar ca adevărul naturii să le orbească cetățenii: reprezentanții sistemului se vor interpune întotdeauna între cele două părți, filtrând și modelând informația. Astăzi, sondele și programele științifice NASA sunt lichidate în urma falimentului moral în care umanitatea anilor 2020 se afundă, iar toate canalele de liberă circulație a informației sunt deviate către canalul colector al Leviatanului politic-economic-religios, a cărui forță nu mai poate fi controlată. Astfel, devine din nou simplu pentru religie să filtreze realitatea unui cer a cărui limbă, odată cu distrugerea comunității științifice, a fost uitată – pretinzând că este singura care îi poate descifra mesajele. Devine din nou simplu pentru noua politică și noul capitalism (totodată vechea politică și vechiul capitalism) să determine oamenii să privească doar în jos, înspre glia strămoșească mereu însetată de sudoare – pe măsură ce, oricum, cerul a dispărut în spatele unui strat gros de smog; un smog vital din punct de vedere economic.
Cerul devine din nou proprietate privată: el poate fi acaparat și vândut muritorilor de rând de către marile corporații divine, în forma și conform condițiilor dorite de către acestea. Precum pe pământ, așa și în cer.
*
Malignitatea ficțiunilor religioase s-a răspândit metastatic asupra bolții realității. Mutațiile religiei, capitalismului și politicii, catalizându-se reciproc, generează într-un ritm tot mai accelerat tumori, diformități și patologii terminale. O ideologie pustiitoare, înțesată cu microplastice, gaze cu efect de seră și particule în suspensie, se răspândește necontrolat și lasă în urmă doar cangrenă. O credință canceroasă nu poate răspândi altceva decât cancer. Cancer, așa și pe pământ.
[1] „«Veți ajunge în canal sau la canal!» Afirmații grave ale actorului Mihai Mălaimare, în contextul alegerilor prezidențiale / Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a reacționat: «Batjocorirea suferinței reale a celor care au cunoscut «canalul» în sensul cel mai concret»”, G4Media, 09.05.2025, https://www.g4media.ro/veti-ajunge-in-canal-sau-la-canal-afirmatii-grave-ale-actorului-mihai-malaimare-in-contextul-alegerilor-prezidentiale-institutul-de-investigare-a-crimelor-comunismului-a-reaction.html, accesat în data de 29.06.2025.
[2] Monica Bonea, „Șefa POT, Anamaria Gavrilă, ameninţă jurnaliştii: Sunteţi o specie pe cale de dispariţie! Abia astept să vă văd «gone»”, Digi24, 06.05.2025, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/sefa-pot-anamaria-gavrila-ameninta-jurnalistii-sunteti-o-specie-pe-cale-de-disparitie-abia-astept-sa-va-vad-gone-3229617, accesat în data de 29.06.2025.
[3] Simona Cârlugea, „«Ce mă fac cu voi? Individual, nu în grup». Este postarea lui George Simion o amenințare la adresa drepturilor politice ale românilor?”, Europa Liberă România, 12.05.2025, https://romania.europalibera.org/a/ce-ma-fac-cu-voi-individual-nu-in-grup-este-postarea-lui-george-simion-o-amenintare-/33411492.html, accesat în data de 29.06.2025.
[4] Andreea Pavel, „UPDATE Derapaj extremist al șefului AUR, George Simion: «Cei care au comis lovitura de stat ar trebui jupuiți în piața publică» / Reacția, după invalidarea candidaturii pro-rusului Călin Georgescu”, G4Media, 09.03.2025, https://www.g4media.ro/update-derapaj-extremist-al-sefului-aur-george-simion-cei-care-au-comis-lovitura-de-stat-ar-trebui-jupuiti-in-piata-publica-reactia-dupa-invalidarea-candidaturii-pro-rusului-cal.html, accesat în data de 29.06.2025.
[5] Adrian Ardelean, „Starea de sănătate a lui Ion Iliescu, operat de cancer pulmonar, s-a agravat”, Europa Liberă România, 18.06.2025, https://romania.europalibera.org/a/starea-de-sanatate-a-lui-ion-iliescu-s-a-agravat/33447229.html, accesat în data de 29.06.2025.
[6] Cătălin Ranco Pițu, Mineriada s-a nascut la Revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990, Editura Litera, 2025, p. 224.
[7] Ibidem.
[8] Alexandru Zamfir, Ceilalți, Coresi Publishing House, București, 2021, pp. 305-323.
[9] Robert D. Kaplan, În umbra Europei, Editura Humanitas, București, 2016, p. 165.
[10] Ion Iliescu, Fragmente de viață şi istorie trăită, Editura Litera, București, 2011, pp 64-65.
[11] Casey Dreier, „NASA’s disastrous 2026 budget proposal in seven charts. A visual guide to the scale of cuts facing the space agency”, The Planetary Society, 08.06.2025, https://www.planetary.org/articles/nasa-2026-budget-proposal-in-charts, accesat în data de 06.07.2025.
[12] „Cost of New Horizons”, The Planetary Society, https://www.planetary.org/space-policy/cost-of-new-horizons, accesat în data de 06.07.2025.
[13] „Giving USA 2025: U.S. charitable giving grew to $592.50 billion in 2024, lifted by stock market gains”, Giving USA, 24.06.2025, https://givingusa.org/giving-usa-2025-u-s-charitable-giving-grew-to-592-50-billion-in-2024-lifted-by-stock-market-gains/, accesat în data de 06.07.2025.
[14] „Cost of New Horizons”, The Planetary Society, https://www.planetary.org/space-policy/cost-of-new-horizons, accesat în data de 06.07.2025.