„Barbaria nu este niciodată provizorie.”[1]
Albert Camus
Cu câteva săptămâni în urmă constatam cu neliniște că mă aflu în anii ’20. Sintagma are, cumva, o conotație înspăimântător de arhaică, perimată, deplasată, secată de conținut, de veridicitate, de prezent. Nu mă simt în largul meu în anii ’20, nu aici mă așteptam să ajung… Meditând asupra acestei situații, maladia incorporalității îmi tulbura sângele, vedeam cum devin doar o amintire demodată pentru oamenii viitorului, fiind lipsit de libertatea de a alege să mă alătur avangardei veșnice a zilelor de mâine. Născut în 1988, am fost obișnuit fie cu aura de finalitate a anilor ’90, care păreau așezați în vârful timpului, concluzionând secolul, mileniul și constituind o apoteoză mândră a modernității – omenirea tocmai declara „sfârșitul istoriei”. Primele două decenii din noul secol au fost și ele puternic individualizate în nomenclatura calendarului – anii 2000, anii 2010 – exacți, particulari, menținând impresia progresului liniar, a succesiunii firești. Știam exact unde ne aflăm pe harta istoriei – anii 2000, anii 2010 – și nu aveam de ce să ne temem de anonimatul miliardelor de ani. Și, deodată, iată-ne aruncați într-un deceniu pur relativ, refolosibil, pe care generațiile viitoare îl vor rezuma simplu, fără ezitare: anii ’20. Suntem, astfel, etichetați, îndosariați, arhivați, condamnați să ne trăim până la capăt tarele și traumele istorice, deveniți materie fie pentru uitare, fie pentru textele manualelor. Dar nu este drept și nici firesc! Anii ’20 au trecut! Istoria trebuia să îi îngroape până acum… Odată cu intrarea în scenă a acestei ștanțe calendaristice, constatăm, într-un mod brutal, că finalitatea și caracterul distinct ale vremurilor noastre au fost, tot timpul, doar iluzii și suntem prinși într-o circularitate incurabilă a istoriei. Oamenii anilor ’20 (adevărații ani ’20) traversaseră deja o pandemie apocaliptică („gripa spaniolă”, 1918–1920, întrecută, probabil, doar de Moartea Neagră medievală în privința numărului de victime) și un devastator Prim Război Mondial, însă aveau înaintea lor, fierbând dincolo de orizontul sângeriu, Marea Depresiune, al Doilea Război Mondial, Holocaustul, precum și încordarea nucleară a Războiului Rece. Printr-o coincidență cinică a haosului indiferent care dictează cursul realității, o altă pandemie de proporții s-a ridicat din grotele stătute ale infernului asupra omului anilor ’20 (noii ani ’20), pentru a-și revendica jertfele. Apoi, în ultimele zile, întreaga ordine mondială, clădită și menținută cu grijă și destul de multă consecvență timp de mai bine de șapte decenii, după stingerea cazanelor cu smoală ale celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cuprinsă de flăcări și se mistuie agonizant sub privirile unei omeniri care începe să își audă sângele bolborosind – oasele strămoșilor ne strigă, dojenitor. Volatilitatea de care lumea a dat dovadă în cursul acestor evenimente recente este șocantă pentru că nu ne-am fi așteptat la o degradare atât de subită și ireversibilă a echilibrului global. Faptul că am reușit să evităm mult timp scufundarea în iminența dezastrului începe să pară o magie neverosimilă. Era foarte ușor să se prăbușească totul, de ce a durat așa de mult?! De ce a mai trebuit să depunem atâtea eforturi și să ne mințim singuri, să ne pierdem timpul crezând în viitor, când existența noastră putea fi prevenită de predecesori? Subiectul celui de-al Treilea Război Mondial, care cu numai o săptămână în urmă era exilat în lumea science-fictionului sau cea a conspirațiilor paranoice, a devenit o posibilitate reală și imediată, acaparându-ne știrile și gândurile. Sigur, rivalitatea dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică din a doua jumătate a secolului trecut a adus deseori amenințarea nucleară în primele pagini ale ziarelor, dar, cu foarte puține excepții, chiar și în cele mai negre momente ale Războiului Rece, exista o oarecare predictibilitate a acțiunilor celor două părți ale conflictului, o anumită raționalitate subînțeleasă, elaborată, e drept, prin intermediul unora dintre cele mai bizare sisteme filosofico-militare inventate vreodată, precum sfânta doctrină a distrugerii reciproce asigurate. De această dată, este imposibil să găsești un reper în jurul căruia să îți imaginezi măcar o configurație stabilă și durabilă. Pare ireal, dacă nu suprarealist, faptul că auzim din nou lideri mondiali referindu-se concret, în discursuri publice, la posibilitatea unui al Treilea Război Mondial; este incredibilă viteza cu care structurile politice globale, uzanțele diplomatice și echilibrele economice se descompun, mai ales după rezistența relativă pe care toate acestea o dovediseră totuși în fața unor severe amenințări recente, precum pandemia COVID-19. Hăituit de criza extenuantă de sănătate publică și, mai ales, de rana adâncă deschisă acum în Ucraina, care va duce cu siguranță la o infecție generalizată, este firesc ca omul acestor ani ’20 să se întrebe dacă nu cumva marile dezastre încă îl pândesc din viitor, la fel ca pe omul acelor ani ’20, dacă nu cumva între prezent și stabilitatea tăcută a unui nou anotimp al prosperității și demnității umane curg torenți de magmă, pe care puțini îi vor traversa – și aceia, cu ce preț…
Discut despre toate aceste evenimente sumbre din interiorul și din perspectiva clasei de mijloc occidentale (probabil una dintre cele mai comode apartenențe din întreaga istorie a civilizației noastre); mi se pare foarte dificil, de prost-gust și chiar imoral (dar mai ales dificil) să încerci să mimezi o viziune străină, care nu îți aparține, să invoci o empatie atât de mare, încât să pretinzi că te-ai putea contopi efectiv cu un alt sistem social de referință. Cei care sunt cu adevărat capabili să ajungă într-o asemenea stare psihică aproape impersonală, pun într-adevăr în aplicare schimbarea de perspectivă dorită, o trăiesc, nu o discută (precum cetățenii străini care decid, acum, să plece pentru a lupta în Ucraina din rațiuni morale – nu laud comportamentul respectiv, ci doar îl constat, ca exemplu). Dar acestea sunt excepții, iar noi, occidentalii tipici din clasa de mijloc, nu suntem și nici nu aspirăm să fim excepționali. Suntem, mulți dintre noi, raționali, civilizați, umaniști – dar nu excepționali, pentru că liniștea, pacea, confortul și echilibrul modernității ne-au determinat și, mai ales, ne-au permis să fim astfel. Din păcate însă, în vremurile de restriște, omul mediu este condamnat să piară. Pe câmpul de luptă nu vor supraviețui decât cei înzestrați de natură cu agilitatea necesară pentru a naviga printre gloanțe și obuze. Revoluția este întotdeauna realizată de oameni curajoși, cu o responsabilitate socială și istorică puternic accentuată, ieșită din comun. Mă refer aici la „lipsa de excepționalitate” a omului mediu, și nu la „mediocritate”, pentru că nu vreau să îi asociez nuanțe peiorative. Din contră, acest om mediu nu este un eșec, ci un rezultat al progresului – la fel cum, din punct de vedere fizic, nu este necesar să fim înzestrați cu tonusul și abilitățile musculare ale strămoșilor speciei, nici eroismul și alte atribute similare nu mai corespund unor nevoi constante în lumea modernă. Dar atunci când omul mediu nu găsește calea de a rezolva problemele civilizației, iar crizele se adâncesc, fundația stabilă care îl susținea se surpă și este nevoie de sângele fierbinte al celor excepționali. Coșmarul sufocant al iminenței conflictului este o senzație nouă pentru omul mediu. Înțelesesem demult că realitatea este singurul coșmar veritabil – dintr-un coșmar trăit în somn, oricât de teribil ar fi, te trezești întotdeauna, pe când viața, atunci când condițiile se degradează, nu permite niciodată acest deznodământ mântuitor. Însă este pentru prima dată (ocolit fiind, până acum, de tragedii personale majore) când traversez simptomele neputinței de a mă trezi, de a mă ascunde din calea umbrei care se apropie amenințător. Deocamdată, este prezentă doar groaza și deja încep să înțeleg mult mai bine, cu adevărat, ceea ce doar credeam că înțeleg – tragedia prin care trec cei aflați în calea dezastrelor. Sunt sigur acum însă că o înțelegere veritabilă a tragediei nu va fi posibilă decât după ce aceasta va pune stăpânire pe tot, iar durerea își va face apariția, alături de groaza care doar o anticipa. Pus în această situație, omul mediu (al cărui reprezentant sunt și eu, subliniez încă o dată) începe să înțeleagă cât de bine adăpostit a fost de tragedie, ascuns în buncărul matematizării catastrofelor, care îi permitea să se rupă din punct de vedere psihologic de Siria, Irak, Yemen sau Afghanistan, îndepărtate din punct de vedere cultural și geopolitic, sau de măcelurile veacului trecut, îndepărtate din punct de vedere cultural, istoric și, într-o oarecare măsură, politic. Din păcate, cred însă că nici omul excepțional, cu toată forța lui activă, nu va fi capabil să trimită monștrii treziți acum înapoi în latența istoriei nescrise. Cred că omului excepțional îi lipsesc tocmai disperarea de a rămâne în viață și oroarea față de propria dispariție, adică exact zonele din care izvorăște întotdeauna diplomația care poate duce la pace. Este mult mai puțin probabil ca bombele nucleare să fie detonate de omul mediu, căruia dreptatea cucerită prin glorie și eroism îi este, în mare, străină, decât de cel excepțional, care nu știe să trăiască decât în dreptate, glorie și eroism (mai ales pentru că „dreptatea” este profund subiectivă și deschisă intepretării, pe când dorința de a supraviețui în liniște nu este). Nu spun că omul mediu este superior, din acest motiv. Nu cred că Hitler avea cum să fie oprit prin pacea omului mediu, de exemplu, cel puțin nu după ce nebunia națională germană a început să se rostogolească înspre văile adânci ale infernului; probabil, în mod similar, hotarul reversibilului a fost deja traversat și de Vladimir Putin. Responsabilitatea omului mediu era să împiedice alunecarea lumii dincolo de acel punct critic în care viața încetează a mai fi cea mai importantă valoare umană – și a eșuat, iar și iar, deoarece platitudinea și pasivitatea sa îl împiedică să efectueze schimbările radicale necesare în organizarea societății… Nu văd ieșirea din respectivul cerc vicios. De fapt, în acest moment, nu mai văd nicio ieșire, doar intrări către adăposturi și buncăre, morminte prefabricate în care ne vom stinge în uitare. Paradoxal, dincolo de pasivitatea contagioasă în privința schimbărilor structurale fundamentale, până acum, în generația mea, a omului mediu, era întotdeauna invocată, indiferent de gravitatea obstacolelor întâlnite în drum, posibilitatea unei salvări personale și sociale la scară redusă, strâns legată de impresia permanentă că stă în puterea oricărui om să lupte pentru o lume mai bună – dacă ar dori. Micile lupte alese (pentru o „viață mai bună”, pentru creștere economică și prosperitate locală), deseori câștigate tocmai datorită contextului favorabil în care se desfășurau, ne întăreau această presupunere, în timp ce democrația și instituțiile sale (și, de altfel, întreaga planetă) se degradau constant pretutindeni în jur. Dar, odată ce epidemia războiului fabricat în Rusia a început să se răspândească, omul mediu al timpurilor noastre este cuprins de atacul de panică al neputinței, pe măsură ce începe să se așeze realitatea faptului că nu există soluții simple, aflate la îndemâna individului, de a ieși din criză. Niciun antrenor personal, niciun curs de yoga sau „wellbeing” și niciun psiholog nu ne mai pot ajuta să ieșim din iad, toți se scufundă și mor împreună cu noi, odată cu iluzia atotputerniciei pe care pacea democratică o perpetuase. Nicio lege și niciun judecător nu au puterea de a stăvili genocidul – îl pot doar condamna, de regulă după ce acesta și-a dezlănțuit turbarea. Coșmarul vieții nu ne mai permite să ne trezim… Îmi aduc aminte de acele momente de ușurare pe care le-am trăit mereu după trezirea dintr-un coșmar, realizând că a fost vorba doar de plăsmuiri ale minții mele. Iată, într-o teribilă întorsătură de situație, că de fapt acele momente de ușurare erau doar parte a unei ficțiuni aproape onirice a existenței și am ajuns, până la urmă, la realitatea ultimă, imuabilă – coșmarul din care nu ne mai putem trezi. Probabil că vom și muri în interiorul acestui coșmar definitiv.
Omul credincios va găsi sau măcar va căuta consolarea (ce minunată îmi pare acum perspectiva de a avea unde să cauți consolarea, ce miracol!) în rugăciune, patriotul în sacrificiul pentru țară, iar filosoful în cel pentru principii morale. Dar eu nu sunt nici credincios, nici patriot, nici filosof. Nu sunt decât un biet scriitor rătăcit într-o lume din care nu înțeleg și nu am înțeles niciodată nimic, motiv pentru care am și respins-o, preventiv, dintotdeauna. Consideram de ani buni că singura mea șansă de salvare (o salvare simbolică, abstractă) este să continui să scriu, orice s-ar întâmpla; scrisul îmi oferea posibilitatea de a conviețui cu mine însumi, de a edulcora anxietatea debilitantă a existenței. Dar ce atitudine mai poate adopta scriitorul în mijlocul unei situații precum cea de față, în care se conturează posibilitatea reală ca întreaga specie umană să fie distrusă, când primul lucru pe care îl faci dimineața este să verifici dacă știrile de peste noapte se referă cumva la debutul propriu-zis al sinuciderii nucleare? Chiar și exilat în străfundurile anonimatului, scriitorul care crea într-o societate ce avea să îi supraviețuiască știa întotdeauna că mai există măcar șansa posterității. Oricât de improbabilă rămânea o asemenea desfășurare a evenimentelor, ținând cont de volumul uriaș al textelor și de memoria limitată a civilizației umane, autorul putea măcar să își îmagineze că, purtate peste vremuri de curenții arbitrarului, paginile vor găsi totuși o cale să supraviețuiască morții sale fizice. Fragilitatea individului și riscurile permanente la care acesta este expus lasă foarte puțin loc pentru o speranță legitimă, dar cât timp societatea și specia continuă să existe, legile haosului ne permit să sperăm la durabilitatea ideilor născute de individ. Sigur, poate că scriem, într-o mare măsură, și în scopuri terapeutice, dar dacă aceasta ar fi fost singura justificare, am fi distrus paginile lăsate în urmă, odată ce și-au îndeplinit scopul de alinare psihologică. Dacă într-adevăr nu dorești ca gândurile tale să fie lăsate moștenire, nu le vei așterne într-un jurnal, ci te vei mulțumi să le gândești și apoi să le lași să se sufoce – existența unui jurnal fizic este un risc pe care nu ai de ce să ți-l asumi, dacă nici măcar o mică parte din tine nu vrea ca ideile consemnate să fie, cândva, împărtășite. Scriam (sau doar voiam să scriu?… cine mai are timp să verifice?) în trecut despre faptul că unul dintre aspectele cele mai dureroase ale morții este că lumea continuă să existe nestingherită după dispariția ta. Observ astăzi că, de la fața locului, nici alternativa nu oferă vreo urmă de consolare, ci din contră, obliterează orice rămășiță marginală de sens pe care puteam să o mai insuflăm creației. De ce scriu aceste rânduri? Nu am nici cea mai mică idee. Un automatism, o reacție fiziologică, la fel ca foamea și frica. Nu știu dacă aceste rânduri vor ajunge în lume antum sau postum, sau dacă și cât va mai exista o lume în care acești termeni să aibă vreo însemnătate. Antum, postum, iată o scrisoare din cenușă, către cenușă, care se scrie singură, fără niciun scop concret, fundamental absurdă, ca însăși viața…
M-aș fi așteptat ca un text care ar putea foarte bine să reprezinte testamentul meu artistic (antum? postum?) să conțină o doză de exaltare în tragism, ceva memorabil, monumental, o concluzie sau o sentință grandioasă. Bineînțeles, cum spuneam, contextul actual șterge relevanța încercării de a lăsa o moștenire, pentru că este posibil să nu mai existe o civilizație care să o poată recepționa și purta mai departe. Dar, mai ales, revendicarea unor asemenea drepturi este o infatuare sinistră, în timp ce alți semeni sunt zdrobiți de atrocități mai iraționale decât însăși semnificația noțiunii de absurd, zac dezmembrați printre ruine, cu sufletele contorsionate și înnegrite de explozibil. Întotdeauna, scriitorul, fiind în lume, are sânge și crimă împrăștiate peste pagini – realizez de abia acum acest lucru – și trebuie să scrie ca atare. Întotdeauna! Nu există pagini albe, nu există nevinovăție. Am încercat să respect durerile lumii, dar am eșuat. Puteam face mai mult! Poate că, într-un mod miraculos, rațiunea și binele vor prevala din nou, în cele din urmă, măcar parțial, așa cum s-a întâmplat în 1945 (parțial, pentru că Victoria a fost pecetluită prin bombe atomice și pentru că nu are cum să fie totală până Războiul nu va fi eradicat). Acest deznodământ nu mai schimbă însă absolut nimic pentru victime. Pentru toți cei care au murit în tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial, Răul a învins ireversibil. Pentru milioanele de oameni batjocoriți, torturați și uciși, cu o cruzime ce depășește chiar și limitele imaginației, în cadrul Holocaustului, Hitler a triumfat. Drumul către crematoriile naziste a fost presărat cu un Rău transcendental, care nu mai poate fi spălat vreodată. Cred că nici măcar înviate la o eventuală Judecată de Apoi, victimele nu ar avea cum să se mai bucure de eșecul final și deplin al lui Hitler. Timpul lor a încremenit în traumă, irecuperabil; nici eternitatea nu este suficient de spațioasă pentru a lăsa loc de iertare. La fel, indiferent dacă viitorul se va îndupleca și ne va mântui, ceea ce s-a întâmplat deja în Ucraina este veșnic. Iar vina nu este numai a lui Vladimir Putin și a industriei sale de propagandă și genocid. Este un păcat strămoșesc pe care toți participanții la cultura și civilizația modernă trebuie să îl poarte mai departe, în mormânt sau, în cazul celor care vor supraviețui conflagrației și urmărilor sale economice și sociale, în urcușul lor agonizant către un viitor fragil, cu iz de trecut. Suntem în fața unei dileme similare celei în care s-au aflat și oamenii raționali ai secolului trecut. La fel ca dadaiștii sau autorii teatrului absurdului, dacă vom mai rămâne în viață, nu avem de ales și trebuie să ne revoltăm împotriva unei culturi care naște asemenea masacre, să îi forțăm mâna astfel încât să își îndrepte arma nu către umanitate, ci către ea însăși – să o obligăm să își zboare singură creierii, pentru a renaște apoi revigorată. În ton cu viziunile trecutului, oamenii politici ai potențialului viitor trebuie să găsească doctrinele și instituțiile care să garanteze pacea din nou, așa cum s-a încercat și reușit, cum spuneam, doar parțial, după al Doilea Război Mondial. Toate decesele și mutilările provocate de un conflict militar sunt crime împotriva umanității, nu doar cele care încalcă diferitele convenții aflate în vigoare. Păcatul moral pe care îl poartă aceste crime colective ne apasă, tocmai pentru că ele sunt produse ale unei culturi colective. Dar nu putem să trecem peste faptul că, acționând în ciuda succeselor remarcabile obținute, fie ele și parțiale, în a îmbunătăți și extinde viața oamenilor, barbaria în fața căreia ne-am trezit astăzi este, în esență, doar o fosilă a trecutului, revenită la viață – nu o invenție modernă. Parcă un secol de lupte, progres, schimbare și dezasamblare a industriei militare a cadavrelor ne lasă, în cele din urmă, exact de unde am plecat. Suntem în anii ’20 și, probabil, măceluri nebănuite ne așteaptă. La fel ca dadaiștii sau dramaturgii absurdului, ne aflăm din nou exasperați și deznădăjduiți, devastați emoțional în fața unei vieți iraționale, a unei societăți iraționale, a Omului irațional și având la dispoziție exact aceleași mijloace limitate de a riposta: estetizarea disperării existențiale. Poate face într-adevăr omul rațional ceva în fața rinocerilor? Până la urmă, deși din punct de vedere economic există încă numeroase necunoscute privind calea cea mai sigură către progres, toate ideile necesare pentru o conviețuire pașnică circulă demult în cadrul societății, ba chiar sunt promovate insistent de apostolii științei și ai libertății responsabile. Ascultându-l pe Yuval Noah Harari[2] sau citind opiniile lui Francis Fukuyama despre războiul din Ucraina, în față îți sunt înșiruite, cu o excepțională claritate și cu o argumentație impecabilă, cauzele concrete care au contribuit la producerea acestei catastrofe. De exemplu:
„[…] More than a generation has passed now since the fall of the Berlin Wall, and the virtues of living in a liberal world have been taken for granted by many. The memory of destructive wars and totalitarian dictatorship has faded, especially for younger people in Europe and North America. In this new world, the EU, which succeeded spectacularly in preventing European war, was now seen by many on the right as tyrannical, while conservatives argued that government mandates to wear masks and be vaccinated against Covid-19 were comparable to Hitler’s treatment of the Jews. This is something that could only happen in a secure and complacent society that had no experience of real dictatorship.”[3]
Cunoașterea istoriei și prețuirea raționalității erau singurele principii necesare, mai mult decât suficiente, pentru a evita această nouă epidemie de crimă instituționalizată izbucnită în estul Europei, care este foarte posibil să ne fie, de această dată, fatală. De aceea, în ciuda vinovăției care mă apasă, mă întreb, în același timp, dacă într-adevăr sunt părtaș și eu la isteria morbidă a declinului. Nu doresc moartea nimănui și consider violența de orice fel repugnantă. Am respins furorile politice și dogmele retrograde, primitive. Am militat întotdeauna, în scris sau în cercul social redus din jurul meu, pentru progresul social, adevărul științific, toleranță și umanism. Am respins societatea doar pentru că alege să fie respingătoare. Și totuși, de ce am sânge pe mâini? Poate pentru că, născut fiind din cultura colectivă a omenirii, nu ai cum să te lepezi de păcatele ei îngrozitoare, chiar dacă nu le susții. Ești legat genetic de crimele ei și nimic nu va șterge vreodată legătura respectivă. Orbit de teroare, nu mai disting în această lume decât întuneric, moarte și fatum.
Cum să te pregătești să mori? Ce idei și amintiri să păstrezi cu tine pentru ultimul drum? Cu ce halucinații psihice să îți faci așteptarea din urmă puțin mai ușoară? Dincolo de credințele religioase și alte paliative bazate pe superstiție, există și o sursă extrem de potentă pentru consolare, care, în același timp, este compatibilă și cu dorința sinceră de a cunoaște adevărul: conștientizarea insignifianței individului. Oamenii au pierit și pier, în număr mare, striviți de disperare, mizerie și război (și numeroase alte suferințe inimaginabile). Am fost ferit din calea acestor flageluri doar pentru că norocul geografic și istoric mi-a surâs; nu am niciun merit special de a trăi, pe care semenii mei uciși de gloanțe și rachete balistice nu l-au avut. Nu am trăit mai mult și mai bine decât alții pentru că am o valoare superioară, ci pentru că fatalitatea m-a cruțat. Mergând mai departe, de la nivelul speciei la cel cosmologic, la aceeași insignifianță ajungem și reflectând asupra Universului, așa cum îl cunoaștem astăzi datorită științei moderne. Deși reprezentăm totul pentru noi înșine, Universul ne învață să fim nimic, prin legile, procesele, vârsta și dimensiunile sale. Cuvintele lui Carl Sagan, de exemplu, combină aceste revelații moderne cu spiritul și poezia ancestrale pe care fiecare dintre noi le poartă undeva în interior, oferindu-ne o scurtătură către luciditatea științifică și emoțională pe care, altfel, este extrem de dificil să o accesăm prin simpla meditație. Sagan ne poate oferi și astăzi, de dincolo de mormânt, o predică superioară oricărui cleric și mult mai adecvată contextului în care drama omului modern se desfășoară. (Trăind în mijlocul amenințării nucleare a secolului trecut, Carl Sagan a vorbit mult despre absurdul situației și nevoia de a ne asuma responsabilitatea pentru soarta Pământului. A trăit până în 1996, suficient cât să vadă sfârșitul Războiului Rece. Sunt sigur că revenirea neașteptată și acutizată a acestui risc de sinucidere colectivă ar fi adus umbra dezamăgirii asupra atitudinii sale optimiste în legătură cu viitorul și posibilitățile promițătoare ale speciei umane.) Cu toate că recunosc existența acestor modalități de împăcare cu sinele în apropierea marii călătorii efectuate dincolo de hotarele dezintegrării, oricât m-aș zbate, nu găsesc în interior decât groază și regrete, pentru mine și pentru ceilalți. Oricât am încercat să o resuscitez, transcendența zace sfârtecată în tranșeele acestei planete bolnave și sângeroase. Mă tot îndrept cu gândul către o replică deosebit de amară din recenta peliculă „Don’t Look Up”, rostită în ultimele clipe înainte ca civilizația umană să fie distrusă de impactul Pământului cu o cometă: „We really did have everything, didn’t we? I mean, when you think about it.”[4] Oare dacă am avea cum să ne întoarcem în timp, iluminați de revelația fericirii irosite, am sfârși altfel decât sub dărâmăturile provocate de exploziile nebuniei? În orice caz, indiferent de răspuns, vremea planurilor pentru viitor s-a sfârșit. Este timpul să ne facem ultimele planuri pentru trecut.
Antum? Postum? Unde sunt? Oare ce vânt arid, încărcat de izotopi radioactivi, trece peste rămășițele carbonizate ale acestor cuvinte?
[1] Albert Camus, Discursurile din Suedia, Polirom, Iași, 2021, p. 57.
[2] Yuval Noah Harari, „The war in Ukraine could change everything”, TED, martie 2022, https://www.ted.com/talks/yuval_noah_harari_the_war_in_ukraine_could_change_everything, accesat în data de 05.03.2022.
[3] Francis Fukuyama, „Francis Fukuyama: Putin’s war on the liberal order”, Financial Times, 04.03.2022, https://www.ft.com/content/d0331b51-5d0e-4132-9f97-c3f41c7d75b3, accesat în data de 05.03.2022.
[4] Adam McKay, David Sirota, Don’t Look Up, scenariu de film, https://scrapsfromtheloft.com/movies/dont-look-up-2021-transcript/, accesat în data de 05.03.2022.