Partea a VI-a – Soluții?
Partea I – Despre discursul politic alarmist din România postdecembristă
Partea a II-a – Momente reale de cumpănă în democrația românească postdecembristă
Partea a III-a – 2024: premise
Chiar și înțelegând amploarea provocării pe care o avem în față în anul electoral 2024, ce rămâne de făcut? Există cu adevărat soluții la îndemână? Cum poate acționa un cetățean de rând pentru a se opune mașinăriei de propagandă, alimentată de o rețea globală de adversari redutabili ai democrației? În această parte finală a eseului, voi încerca să propun câteva principii și direcții cu ajutorul cărora s-ar putea evita dezastrul, pe termen mediu și lung – din păcate, majoritatea soluțiilor sunt aplicabile doar într-un interval extins de timp. Totuși, pe lângă acestea, voi oferi și câteva sugestii punctuale, pe care le-am putea lua în calcul anul viitor, atunci când ne îndreptăm către urne.
Oricât de general și abstract ar suna, toate marile probleme ale civilizației noastre, în momentul de față, decurg dintr-o cunoaștere eronată a realității. Incultura, ignoranța, absența gândirii critice transformă indivizii în victime sigure ale ideologiilor mincinoase și criminale, îi lasă incapabili să distingă între fabulație și actualitate, între falsificare și onestitate. Realitatea, atât la nivelul uman, cât și la nivelul macrocosmic, al naturii, este de o complexitate incomprehensibilă (deocamdată) – dar nu trebuie să concluzionăm, din această cauză, că nu există nimic obiectiv în lumea înconjurătoare, nimic cognoscibil. Cel puțin în mediul social, obiectivitatea este perfect accesibilă, deoarece nu se află, izolată, la capătul unor dezbateri filosofice, ci rămâne conectată de evenimente concrete (evenimente care fie se produc, fie nu), înzestrată cu un grad tangibil de adevăr. Desigur, interpretarea evenimentelor este, în esență, subiectivă și ea duce, până la urmă, la concluziile folosite drept cărămizi pentru construcția ideologiilor. Însă dezacordurile severe care trimit unde seismice de-a lungul civilizației noastre nu au legătură cu astfel de analize filosofice complexe. Ele sunt legate, mai mereu, de: (1) negarea unor evenimente care s-au produs, a unor fapte care există, (2) credința irațională în evenimente care nu s-au produs, în fapte care nu există și (3) necunoașterea unor evenimente care s-au produs, a unor fapte care există. Interpretarea defectuoasă a realității este generată de combinația nefastă a a acestor trei parametri, în diferite proporții. Scriitorul Vitalie Ciobanu prezintă o imagine puternică a neconcordanței dintre realitatea istorică și percepția socială a acesteia, ilustrând foarte bine influența directă a ignoranței asupra felului în care mulți membri ai societății se raportează la Rusia lui Putin – amenințarea care obsedează democrații prezentului:
„Cineva, la un moment dat, aduce vorba despre facturile mari la energie pe care le-a găsit în căsuța poștală și începe să blameze guvernarea, să o acuze pe Maia Sandu că nu s-a dus la Putin să ceară gaz mai ieftin pentru Moldova. Imediat răsare altul sau alta care se oftică de refugiații ucraineni, că sunt prea mulți, că-s prea aroganți, că au condiții și indemnizații, că-s plini de bani luați de la gura copiilor moldoveni, de pe masa bătrânilor noștri din aziluri.
Le replici, le explici, încerci să le combați cu argumente aberațiile, le spui că războiul lui Putin a crescut prețurile peste tot în lume, evoci suferințele bunicilor noștri pe timpul stalinismului, faci o paralelă cu marele refugiu basarabean din iunie ’40, le vorbești de familiile despărțite de sârma ghimpată. Îi îndemni să se pună în pielea «băjeniților» de azi din Ucraina, care și-au lăsat în urmă agoniseala de-o viață. Și pe măsură ce vorbești, te aprinzi, ridici și tu tonul, pentru că nu mai suporți încăpățânarea în ignoranță, lipsa oricărui sentiment de compasiune. Unii dintre convivi se mai potolesc, își pleacă ochii, încearcă să schimbe subiectul, dar nu mai e același lucru. Te ridici de la masă cu un gust amar…”[1]
Educația instituțională, deși are un rol fundamental, nu este singura cale către culturalizare. Demitizarea, accentuarea rigurozității științifice în cercetarea istoriei și destructurarea democratică, legală a grupărilor interesate de perpetuarea unor tradiții nocive și reacționare (precum biserica) sunt procese care ar putea bloca fluxurile masive ale dezinformării și idiotizării. Extremiștii pot alege, oricând, să nege pur și simplu realitatea, deoarece existența obiectivă a faptelor este, pentru ei, inferioară alinierii ideilor cu o dogmă deja acceptată. A fost suficient ca Donald Trump să susțină că a câștigat alegerile din anul 2020, fără a aduce dovezi în acest sens, pentru a provoca tulburări aproape fatale democrației americane. Corneliu Vadim Tudor a încercat aceeași strategie („Eu am fost adevăratul câştigător al acelor alegeri, însă americanii au dat un semnal şi cifrele au fost întoarse în favoarea lui Ion Iliescu”[2]) – nici AUR nu se va sfii, probabil, să adopte o tactică similară, instigându-și simpatizanții să apere valori democratice imaginare de un asalt imaginar, folosind acte de violență cât se poate de reale. Este imposibil să contracarezi răspândirea unor astfel de afirmații nefondate în rândul cetățenilor care nu acceptă că s-ar putea înșela vreodată, fiind incapabili să detecteze erorile flagrante ale populismului, să evalueze veridicitatea surselor de informații și să conștientizeze limitele gândirii personale. Singura șansă de a evita haosul generat de hemoragia masivă a discursului rațional din politică este să întreținem cu mare, mare grijă infrastructura ideilor axiomatice extrem de prețioase și firave ce ne permit să găsim puncte comune în jurul cărora să putem discuta și conviețui. Cât timp sensul adevărului și al obiectivității sunt puse sub semnul întrebării, conceptele însele fiind relativizate, prăbușirea în violență este inevitabilă. Dacă nu putem comunica (și dacă nu avem un plan comun al realității obiective, nu putem comunica), nu ne rămâne decât să ne luptăm.
Cunoașterea obiectivă a realității de către majoritatea cetățenilor ar fi fost suficientă pentru a preveni criza actuală, care, pentru prima dată de la finalul Războiului Rece, a creat o amenințare de natură existențială la adresa civilizației și a speciei noastre. Declinul democrației occidentale și al instituțiilor care o susțineau este, în primul rând, consecința directă a unui război ideologic total pornit de Rusia lui Putin de aproape două decenii, în fața căruia Vestul a fost, până la 24 februarie 2022, în mare măsură, inert. Cetățenii occidentali nu au cunoscut sau nu au înțeles sensul evenimentelor care își aveau originea în fostul spațiu sovietic, rămânând, totodată, ignoranți în privința campaniei masive de minciună și dezinformare coordonată de Rusia de-a lungul întregului Occident. Istoricul american Timothy Snyder oferă o descriere foarte amănunțită a metodelor utilizate de oligarhia Rusiei postsovietice pentru destabilizarea Europei în cartea sa magistrală, „Drumul spre nelibertate” – o trecere șocantă în revistă a acțiunilor extrem de vizibile prin care Vladimir Putin a îngenuncheat, pas cu pas, Vestul, exploatând slăbiciunile și zonele sensibile ale sistemelor democratice. Privind retrospectiv, este inadmisibil faptul că noi, cetățeni educați din state membre ale organizațiilor euroatlantice care definesc democrația globală, am putut rămâne ignoranți, pentru atât de multă vreme, față de ideologia monstruoasă pe care tiranul rus a construit-o și consolidat-o cu tact și răbdare deplină. Avem acces permanent la informație, suntem conectați la toată cunoașterea lumii (în sens propriu) și totuși incapabili, la nivelul civilizației noastre, să detectăm fabulațiile răspândite de o rețea de spioni, criminali și psihopați corupți și belicoși. Mitologia politică preluată și perfecționată de Putin este o sinteză a Răului de care este capabilă ființa umană ce a abandonat uzul rațiunii, vânzându-și sufletul pentru izbăvirea oferită de puterea absolută, singurul substitut pământesc al caracterului divin. Ea este construită în jurul unui ax format din elemente fasciste, preluate de la filosofi fasciști puri, precum siniștrii Ivan Ilin și Aleksandr Dugin, artificial combinate cu basme naționaliste rusești, nostalgii imperialiste sovietice și pre-sovietice și ortodoxism radical. În centrul doctrinei Noii Rusii se află însă, mai presus decât orice, revolta împotriva rațiunii – refuzul de a accepta că există fapte obiective, care pot fi confirmate empiric și argumentate logic, disprețul față de cunoaștere, dezbatere și dialog și, implicit, ura față de umanism, toleranță, drepturile omului, deoarece aceste noțiuni moderne presupun dezvoltarea unor orizonturi globale ce depășesc îngustimea dogmei. Odată ce abandonăm limbajul comun al rațiunii, oricine poate susține orice, dacă este suficient de puternic pentru a își impune punctul de vedere. Dacă ne sustragem limbajului rațiunii, orice aberație devine posibilă, iar ideologia Rusiei este o dovadă grăitoare: un regim fascist care pretinde că luptă împotriva fasciștilor și preamărește înaintașii care au învins eroic fascismul în al Doilea Război Mondial. Stingerea rațiunii dă naștere, iată, unui regim care poate nega fără probleme că poartă un război de agresiune împotriva altor state, negând orice argument și dovadă contrare, fără a considera că afirmațiile sale trebuie susținute, la rândul lor, prin argumente și dovezi. După debutul primei etape a invaziei Ucrainei, în 2014, Rusia a negat pur și simplu că a trimis soldați dincolo de graniță, în ciuda dovezilor incontestabile în acest sens, pe care, de la un punct, nici nu se chinuia să le mai ascundă. În 2022, Rusia a refuzat, din nou, să accepte că luptă într-un război, impunând eufemismul sinistru al „operațiunii militare speciale”. Orice acte ilegale întreprinse de regimul lui Putin, precum otrăvirea adversarilor politici sau crimele de război comise sistematic în Ucraina, aveau să fie negate, indiferent cât de puternice și numeroase ar fi fost dovezile incriminatoare. Negarea faptelor evidente și crearea unei versiuni proprii a adevărului nu reprezintă o abordare nouă, ci o necesitate vitală pentru regimurile totalitare din toate timpurile – însă Rusia lui Putin a reușit să perfecționeze arta minciunii, să o exporte dincolo de granițe, să o transforme într-o pandemie ideologică. URSS nu a fost niciodată capabilă să ajungă la un asemenea nivel, în ciuda internaționalismului său declarat, comunismul sovietic retrăgându-se înfrânt în spatele Cortinei de Fier păzite de Armata Roșie. Deși are un statut de superputere și este condusă de un partid comunist, nici China modernă nu a izbutit, vreodată, să își exporte în mod susținut influența și propaganda. Rusia condusă de un fost KGB-ist a reușit, în schimb, în numai două decenii, să contribuie decisiv la: ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, alegerea unui lider profund antidemocratic la Casa Albă, instaurarea unor regimuri autoritare în Ungaria și Polonia și recâștigarea capitalului politic de către extrema dreaptă în aproape întreaga Europă. Această pantă descendentă a democrației occidentale nu trebuie privită drept un ciclu istoric, un declin firesc pentru orice civilizație – există cauze concrete: acțiunile efectuate de Rusia cu bună știință pentru a provoca fricțiuni și turbulențe, pasivitatea fatală a cetățenilor și instituțiilor din statele occidentale față de asaltul informațional coordonat de Vladimir Putin și serviciile sale. Relativizarea adevărului obiectiv a reprezentat cheia care i-a permis Rusiei să acceadă în inima Occidentului:
„Extrem de mult timp a fost irosit în Marea Britanie, Statele Unite și Europa în 2014 și 2015 pe discuții dacă Ucraina există sau nu și dacă Rusia o invadase sau nu. Acest triumf al războiului informațional a fost instructiv pentru liderii ruși. La invadarea Ucrainei, principalele victorii rusești au fost în mințile europenilor și americanilor, nu pe câmpurile de luptă. Politicienii de extremă dreapta răspândeau mesajele Rusiei, iar jurnaliștii de stânga contribuiau la aducerea lor în centru.”[3]
Deoarece o societate prosperă nu poate fi creată și menținută de oligarhi lacomi, pricepuți doar să creeze și să răspândească mituri, și deoarece acești oligarhi nu doreau să fie nevoiți să abandoneze vreodată puterea și luxul asociat puterii, întregul Occident trebuia coborât la nivelul Rusiei, prin paranoia generalizată, evitând o reeditare a evenimentelor din 1989, când realitatea unui nivel de trai superior dincolo de Cortina de Fier a alimentat dorința statelor din Europa de Est de a se elibera de sub controlul Moscovei. Mai devreme sau mai târziu, o Europă prosperă ar fi atras din nou atenția cetățenilor din spațiul rămas în sfera de influență a Rusiei postsovietice, determinându-i să cadă în păcatul de a spera la o viață mai demnă:
„Dacă liderii nu puteau să reformeze Rusia, reforma trebuia să pară imposibilă. Dacă rușii credeau că toți liderii și toată mass-media mint, atunci ar fi învățat să respingă ei înșiși modelele ocidentale. Dacă cetățenii Europei și ai Statelor Unite se alăturau neîncrederii generale față de ceilalți și față de instituții, atunci dezintegrarea Europei și a Americii era de așteptat. Jurnaliștii nu pot funcționa în mijlocul unui scepticisim total; societățile civile intră în declin atunci când cetățenii nu mai pot conta unul pe celălalt; domnia legii depinde de credința că oamenii vor urma legea și fără ca aceasta să fie impusă, iar impunerea legii, când are loc, e imparțială. Însăși ideea de imparțialitate presupune fapul că există adevăruri care pot fi înțelese indiferent de perspectivă.”[4]
Adevărul a reprezentat întotdeauna miezul ideologic al Occidentului modern – exprimat concret sub forma libertății de a îl afirma și a posibilității de a îl accesa, în puternică opoziție cu situația din interiorul statelor totalitare, în care adevărul trebuie să fie mai întâi aprobat de stat. Însă reversul acestei infrastructuri democratice vitale s-a dovedit, din păcate, periculos: libertatea de a nu fi interesat de adevăr, libertatea de a nu îl apăra în fața falsității manifeste, libertatea de a fi incult și ignorant, libertatea de a adopta o ideologie totalitară, beneficiind totodată de tot ceea ce democrația din jurul tău îți oferă. Cunoașterea și cultura ar fi putut bloca toate atacurile hibride efectuate de Putin, începând cu înțelegerea fundamentelor fanteziste ale naționalismului, marele inamic al proiectului unificării europene, promovat cu agresivitate de pionii Rusiei, mai întâi, cu precădere, în Marea Britanie și Franța:
„Farage și Le Pen propuneau o întoarcere la un trecut inexistent, în care europenii trăiseră în state-națiuni lipsite de emigranți. Erau politicieni ai eternității, care își îndemnau compatrioții să reevalueze anii ’30 drept epocă de aur. Atât Marea Britanie, cât și Franța fuseseră imperii maritime care, pe măsură ce coloniile lor își câștigau independența, se alăturaseră proiectului de integrare europeană. Niciodată în istoria lor modernă, aceste două țări nu fuseseră state-națiune separate de lume. Grație fabulei națiunii înțelepte, în general cetățenii lor nu-și înțelegeau propria istorie și nu recunoșteau mizele dezbaterii din jurul apartenenței la UE.”[5]
Importanța conflictului început în 2014 și mai ales a modului în care acesta avea să fie gestionat de lumea civilizată a scăpat multora – la fel și scheletul fascist al ideologiei lui Putin și, implicit, obiectivele sale belicoase, imposibil de reconciliat cu dorința de pace și stabilitate a Occidentului. Ucraina părea suficient de îndepărtată încât să nu inspire contagiozitate, așteptarea europenilor fiind că încleștarea se va transforma într-o nouă aventură militară regretabilă, dar izolată a tiranului rus. Pentru mulți cetățeni ai Europei și politicieni cărora le-a fost încredințată puterea, lipsiți de vigilență după ani și chiar decenii de stabilitate, progres, unitate și optimism, „Ucraina a reprezentat avertismentul care nu a fost luat în considerare”[6], poate și deoarece „UE nu avusese niciodată o opoziție semnificativă”[7], prin urmare „europenilor nu le-a trecut niciodată prin cap să se întrebe dacă dezbaterile de pe internet erau manipulate din afară, cu intenții ostile”[8]. Este o greșeală pe care mulți o comit în continuare, plonjând cu patos în teorii ale conspirației, știri false și non-subiecte, fără a se întreba care sunt sursele și motivațiile aflate la baza răspândirii ideilor respective. Deși pericolul războiului ruso-ucrainean a fost recunoscut acum la scară largă, mai ales după ce consecințele sale economice și-au făcut simțit impactul, haosul ideologic și intelectual semănat de Putin este deja matur și a prins o viață proprie – cunoașterea și cultura au în față un teren extrem de infertil, trebuie să depună eforturi considerabile pentru a mai avea șanse să încolțească. După Donald Trump și COVID-19, nici măcar știința (deci legile naturii) nu mai sunt recunoscute drept adevăruri obiective într-un Occident, paradoxal, profund digitalizat și complet dependent de tehnologie la toate nivelurile societății. La fel ca în Rusia, astăzi, în Occident, poți susține orice, fără dovezi faptice și fără argumente logice, pretinzând că cei care te contrazic reprezintă forțele impure ale Răului. În mijlocul unei asemenea precarități intelectuale, printre ruinele fumegânde ale democrației, realități dure, dar greu de contestat despre război, de care depinde salvarea viziunii democratice, pot fi negate prin zbierete sau minciuni sfruntate, ușor de contrazis printr-o analiză logică elementară sau o simplă verificare empirică. Este incontestabil, de exemplu, că „Nu livrările noastre de arme sunt cele care prelungesc războiul. Dimpotrivă. Cu cât Putin va înţelege mai repede că nu-şi va atinge obiectivul imperialist, cu atât mai mare este posibilitatea încheierii războiului şi retragerii trupelor”[9] și că, pur și simplu, „Nu există alternativă la victoria Ucrainei.”[10]. Cu toate acestea, vocile care susțin că încetarea cât mai rapidă a ostilităților, oprirea furnizării de arme Ucrainei și semnarea unui tratat de pace cu Putin (care să nu implice returnarea teritoriilor anexate ilegal) capătă tot mai multă tracțiune, deoarece prea mulți cetățeni nu cunosc și nu înțeleg istoria, nu cunosc și nu înțeleg ingerințele Rusiei în societatea noastră și scopurile veșnice ale acesteia de a domina și a prădui, nu cunosc și nu înțeleg cum să facă distincția între un adevăr susținut de dovezi empirice și un lătrat populist. Am detaliat în articole anterioare („Invazia”[11] și „Despre dualitate și vinovăție, la capătul lumii”[12]) câteva dintre motivele pentru care democrația și pacea continentală din perioada postbelică nu mai pot supraviețui dacă Rusia va reuși să iasă din acest conflict cu câștiguri teritoriale sau chiar și numai politice – acestea nu sunt profeții sau opinii personale profund subiective, ci constatări de bun-simț ce reies din cunoașterea elementară a istoriei și a felului în care politica și războiul au funcționat și funcționează. Există și alte paralele simple pe care le putem invoca și care ar trebui să fie clare pentru fiecare cetățean, precum: dacă un criminal nu este pedepsit pentru actele sale, întreaga ordine socială este amenințată, deoarece și alți criminali vor fi încurajați să acționeze. Cu toate acestea, răspândirea tiparelor politice dogmatice, care sunt bazate pe identitatea apartenenței, după modelul rusesc, și nu pe gândire critică, determină un procent considerabil al populațiilor occidentale să devină impermeabil la fluxul firesc al discursului rațional. Suprimarea propagandei rusești (este incredibil că un canal josnic precum Russia Today și-a putut transmite propaganda revoltătoare în mod legal în Occident pentru mai mulți ani!) este primul pas către ameliorarea ignoranței și a inculturii și stoparea degradării convingerilor democratice. Mai departe, trebuie să găsim împreună, la nivel continental și euroatlantic, cele mai eficiente mecanisme pentru a curăța infecția ideologică răspândită de Rusia în ultimii ani, a reda încrederea cetățenilor în existența unui adevăr obiectiv și a uni Occidentul în jurul unei identități comune, ancorată în acest adevăr obiectiv, căruia nu i-a fost acordată niciodată o importanță politică majoră în afara democrațiilor moderne. De asemenea, liderii politici occidentali trebuie să devină mult mai sensibili față de subiecte sociale pe care le-au neglijat în trecut, precum creșterea inegalității[13]. Mitul conform căruia existența pieței libere este suficientă pentru a genera și menține o infrastructură statală și socială care prețuiește drepturile omului și democrația a fost infirmat în repetate rânduri în ultimele decenii: „Soarta Rusiei, a Ucrainei și a Belarusului după 1991 a arătat suficient de clar că prăbușirea unui sistem nu a creat o tabula rasa pe care natura a generat piețe, iar piețele au generat drepturi.”[14] Chiar și în nucleul economic și ideologic al Occidentului modern, în Statele Unite ale Americii, nemulțumirile sociale generate de inegalitățile economice sau rasiale au creat fisuri adânci în care propaganda Rusiei s-a infiltrat cu succes, declinul culminând (deocamdată) cu mandatul lui Donald Trump și încercarea de insurecție cu care acesta s-a încheiat. Capitalismul și piața liberă nu reprezintă factori cauzali suficienți pentru democrație, libertate și drepturile omului – este nevoie de reglementări, de solidaritate, de instituții eficiente, credibile și puternice ale statului, de o dimensiune socială care să constituie fundația celei economice. Totalitarismul, populismul, extremismul nu sunt capabile să ofere soluții reale pentru problemele sociale generate, în mod firesc, de capitalism – ele nu propun o alternativă viabilă, iar falimentul lor a fost demonstrat în repetate rânduri de-a lungul istoriei. Dar aceste ideologii antidemocratice nici nu își propun să ofere astfel de soluții, ci doar să speculeze vulnerabilitățile democrației pentru a prelua puterea, urmărindu-și interesele directe: perpetuarea privilegiilor economice ale oligarhiei, satisfacerea obsesiilor ideologice ale unor indivizi dezechilibrați din punct de vedere psihic. Politologul Cristian Pîrvulescu oferă o imagine foarte realistă a extremismului, privit din acest unghi:
„Pe oamenii aceștia nu îi interesează o soluție, ci să se răzbune pe cei pe care îi consideră vinovați de viața lor nefericită. […] Soluția e ca situația economică și societală să se echilibreze astfel încât această stare de spirit să nu devină generalizată.”[15].
Într-adevăr, AUR și cei care fac parte din același curent politic nu sunt preocupați de oferirea unor soluții reale pentru problemele cu care societatea contemporană se confruntă, dar succesul pe care discursul lor virulent îl poate înregistra este direct proporțional cu nemulțumirea electoratului față de aceste probleme, de situația economică a țării. Turbulențele economice se transformă inevitabil în turbulențe politice – cetățenii caută, simplist, alternative pentru un sistem care, consideră ei, nu mai funcționează. Democrația reprezintă singurul sistem care oferă oamenilor de rând pârghiile necesare progresului nonviolent – deci, atunci când sistemul nu funcționează conform așteptărilor, cea mai firească și rațională soluție este să utilizezi aceste pârghii pentru a îmbunătăți sistemul din interior. Extremiștii oferă alternativa suicidară a distrugerii întregului sistem, canalizând furia, frustrarea și confuzia populației. Cultivând, prin propagandă, imaginea unei clase politice rupte de electorat și incontrolabile, a unor cercuri obscure și exclusiviste ale puterii, a unei societăți care se confruntă cu probleme sistematice imposibil de rezolvat, mult mai grave decât sunt în realitate, extremiștii nu propun soluții reale, ci instigă la distrugerea democrației și instalarea clicii totalitare la cârma statului. Istoria a derulat acest scenariu de atâtea ori, de fiecare dată cu consecințe deosebit de sângeroase, încât ne cuprinde greața când simțim aburii psihozei antidemocratice începând să se ridice din pământ. De aceea, este responsabilitatea directă a celor privilegiați de poziționarea lor în cadrul sistemului sau care au câștigat prin propriul efort premiul cel mare al loteriei capitaliste să investească într-o arhitectură socială echitabilă, durabilă, stabilă, suficient de robustă încât să nu fie deturnată de agitatorii ce disprețuiesc democrația. În caz contrar, direcția istorică pe care o vom urma este clară: declin, anarhie, război – violență și moarte. Asemenea preocupări sunt deseori denunțate drept „socialiste” sau chiar „comuniste”, însă cei care le etichetează peiorativ în acest fel sunt exact reprezentanții extremei drepte, sceptici față de sistemul democratic, în general.
De aceste schimbări culturale depinde supraviețuirea democrației, libertății și drepturilor omului, a Cartei Națiunilor Unite și Occidentului. Din păcate, importanța propagandei (în sensul larg al termenului, fără conotații implicit peiorative) a fost înțeleasă și speculată cu adevărat doar de liderii autoritari și regimurile totalitare. Dictaturile, din cauza limitărilor definitorii, nu sunt capabile să creeze și să mențină prosperitatea care generează stabilitate; de asemenea, dictaturile caută întotdeauna să încropească o explicație irațională prin care să justifice perpetuarea regimului personal (rațional, fiind imposibil să identifici beneficii ale osificării politice). De aceea, politicienii antidemocratici sunt nevoiți să creeze și să întrețină o poveste oficială, o versiune subiectivă a adevărului și realității, apărând-o cu brutalitate în fața oricăror dezbateri sau critici – deoarece de ea depinde păstrarea puterii. În lumea democratică, în schimb, cu excepția infiltrărilor populiste (partidele antidemocratice din interiorul democrațiilor sunt organizate conform modelelor dictatoriale din care își extrag inspirația și, deseori, susținerea materială), politicienii nu depind într-o asemenea măsură de acest tip de narațiuni. Partidele democratice aruncă în luptă, la rândul lor, acuzații, exagerări și declarații false, cu precădere în campania electorală, dar acestea sunt menținute totuși în limita bunului-simț. Dincolo de diferențele doctrinare și de diferendele personale, partidele democratice, pe de o parte, trebuie să fie flexibile și să lase loc de colaborare în viitor, și, pe de altă parte, au totuși o bază comună a respectului pentru regulile jocului democratic. Și, cel mai important, pentru politicienii din democrații, succesul sau eșecul electoral reprezintă o ambiție profesională, pe când în cazul dictatorilor, este în joc, de cele mai multe ori, supraviețuirea: succesiunea puterii în totalitarism este sângeroasă, iar dictatorii căzuți în dizgrație ar putea fi lichidați sau obligați să răspundă pentru abuzurile și ilegalitățile comise. Așadar, inevitabil, instituțiile democratice înclină către o existență mai discretă, către o dimensiune tehnică. Deoarece își propun cu adevărat gestionarea problemelor funcționării statului, ele sunt mai puțin preocupate de a contura, întreține și perpetua o identitate culturală. Până la urmă, puterea în democrații este doar „închiriată”, iar responsabilitatea pentru a construi o asemenea identitate comună, unitară, ne aparține tuturor – adică, de multe ori, nu aparține nimănui. Acest vid identitar poate deveni însă, iată, extrem de periculos, fiind ușor de speculat de politicienii cu convingeri și interese antidemocratice. De aceea, principala lecție a Occidentului democratic, dacă acesta va reuși să iasă cu bine din criza actuală, este să investească masiv în latura culturală a existenței sale. Europa modernă este o cultură comună, doar că nimeni nu știe și nu simte acest lucru. Valorile umaniste născute în zbaterile iluminismului și ale revoluției științifice au demontat tradiții represive care inhibau, de secole, progresul social, și au inspirat direct Europa liberă, democratică, pacificată și prosperă de astăzi. Este timpul ca filosofii politici din Vest să se implice mai mult în lupta cu ideologii fasciști ai Kremlinului – au de partea lor adevărul, iar miza este supraviețuirea unui mod de viață, singurul care ne permite să privim cu speranță către viitorul civilizației noastre. În afara valorilor umaniste ale Occidentului nu există decât sânge și sclavie. Dacă pare că toate considerațiile de mai sus s-au îndepărtat de subiectul discuției, anul electoral 2024 în România, trebuie să ne aducem aminte că miza centrală a alegerilor din perioada următoare (atât de la noi din țară, cât și din celelalte state occidentale) este tocmai supraviețuirea proiectului democratic euroatlantic construit după al Doilea Război Mondial. Odată cu distrugerea acestuia, va urma expansiunea Rusiei fasciste și a Chinei neocomuniste. Lupta este una ideologică, purtată la nivel global. România trebuie să fie o parte activă a procesului de resuscitare culturală a Europei (ceea ce a și reușit până acum, într-o anumită măsură), deoarece, fiind plasată la marginea Uniunii Europene și a NATO, lângă un front activ de război și înconjurată de capete de pod ale Rusiei, precum Ungaria, Serbia și (momentan parțial) Republica Moldova, va fi printre primele și cele mai afectate state de eventualele alegeri nefaste ale viitorului. Ce se va alege de România dacă Donald Trump va ajunge din nou la Casa Albă și va opri susținerea pentru Ucraina[16] sau va pune din nou sub semnul întrebării soliditatea NATO, singurul obstacol plasat între noi și imperiul imaginat de Putin? Deși nu putem avea o influență decisivă sau măcar majoră asupra evoluției culturale a Europei și a lumii, trebuie să conștientizăm existența conflictului și felul în care el se desfășoară în interiorul propriilor granițe, ceea ce ne va permite măcar să sperăm la o ameliorare a situației.
E drept, până la o consolidare identitară și o transformare culturală a Europei, trebuie să ne concentrăm asupra gestionării crizei locale imediate: riscul ca România să fie acaparată de extremiști în urma alegerilor de anul viitor. Ținând cont că, în ciuda evoluțiilor recente, perspectiva unei ruperi a României de Uniunea Europeană (țelul suprem al extremismului local și al imperialismului rus) rămâne una cu o susținere minoritară, partidele democratice au șansa de a stăvili tsunamiul naționalist provocat de Rusia. În ton cu specificul democrației, tot ce trebuie să facă acestea este să accepte compromisuri și să coopereze, în beneficiul interesului național, realizând un front comun împotriva curentului antidemocratic. În ciuda clivajelor adânci din societatea postdecembristă, există mai multe momente în care clasa politică democratică din România, în ansamblul său, a reușit să treacă dincolo de orgolii și meschinării, acționând unitar și coordonat. Primul și probabil cel mai important exemplu în acest sens este Declarația de la Snagov, un document semnat de toate partidele parlamentare (inclusiv PUNR, reprezentat de Gheorghe Funar, și PRM, reprezentat de Corneliu Vadim Tudor! – desigur, urmărindu-și interesele personale, dar, oricum…), prin care acestea se angajau să susțină aderarea României la Uniunea Europeană (și, implicit, prin extensie, NATO). Odată cu acest moment, integrarea euroatlantică devenea o strategie națională explicită, un veritabil „proiect de țară” cum statul nostru nu mai avusese niciodată după destrămarea României Mari:
„A fost mesajul clar al României că dorește să meargă pe calea occidentală.
Astăzi poate părea ceva de la sine înțeles dar atunci, în 1995, nimic nu garanta că lucrurile chiar vor evolua în această direcție. Unii politicieni și oameni de afaceri vânturau și alte opțiuni – de exemplu, tot în acea perioadă, șeful Complexului Militaro-Industrial rus participa la o conferință la București în care se afirma că României i-ar fi mai bine în cadrul Comunității Statelor Independente decât alături de Occident.
Apetitul pentru reforme nu era nici el prea ridicat, țara intrase într-o stagnare după alegerile din 1992, care aduseseră la putere așa-numitul Patrulater Roșu, alcătuit din actualul PSD, Partidul România Mare al lui Vadim Tudor, Partidul Socialist al Muncii, avându-l în frunte pe fostul premier comunist Ilie Verdeț și partidul naționalist transilvan al lui Gheorghe Funar.”[17]
Rolul Declarației de la Snagov a fost pe nedrept minimalizat, iar întreaga inițiativă ridiculizată de adepții unei istorii dogmatice și sacralizate, în care clasa politică postdecembristă trebuie să fi fost integral incompetentă, politicienii din anii ’90 trebuie să fie integral responsabili pentru decalajul încă existent între Vest și România, iar singurele înțelegeri parafate între partide trebuie să fie bazate pe interese obscure și trădări. Actul a reprezentat însă un moment extrem de important în evoluția democratică a României, demonstrând că există obiective naționale care pot fi îndeplinite atunci când există un efort susținut al clasei politice și o susținere populară în spatele acestui efort.
Un alt moment de cumpănă pentru democrația românească, depășit datorită cooperării forțelor politice democratice, a fost reprezentat de alegerile generale din anul 2000, în cadrul cărora, așa cum am discutat deja, PRM și Corneliu Vadim Tudor au obținut rezultate foarte bune – dar, din fericire, nu suficient de bune. La doar cinci ani după afirmarea unui consens proeuropean prin Declarația de la Snagov, în drumul României către Vest apărea un prim obstacol major: amenințarea deturnării statului de drept de către extremism. Imediat după publicarea rezultatelor alegerilor legislative și ale primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, partidele democratice au sesizat pericolul sever și au început să caute cel mai eficient mod de a îl gestiona. Deși crescut deasupra unor rădăcini comuniste și neocomuniste, având antecedente privind colaborarea cu partide ostile democrației în legislatura 1992-1996 și fiind dornic de putere după un prim mandat petrecut în opoziție, PDSR-ul lui Ion Iliescu s-a delimitat clar de o potențială guvernare alături de PRM, invitând și celelalte partide care au trecut pragul electoral să izoleze PRM și să nu accepte o propunere de prim-ministru venită din partea acestuia:
„«Dacă Corneliu Vadim Tudor va ieși președinte, PDSR va face pasul înapoi și nu se va angaja la guvernare. PDSR nu-și poate asuma responsabilitatea decât în condițiile în care țara nu va fi debranșată de la evoluțiile și relațiile internaționale», a spus Adrian Năstase, care alături de Ion Iliescu a cerut electoratului să se gândească bine la implicațiile unui vot pentru candidatul PRM. PDSR crede că, în situația în care Ion Iliescu nu va ajunge președintele României, este foarte probabil că se vor organiza alegeri anticipate, din cauza că nimeni în Parlament nu va vota un guvern PRM.”[18]
O alianță PDSR-PRM ar fi garantat o majoritate confortabilă în parlament, iar un procent considerabil din electoratul PSD nu ar fi răspuns negativ nostalgiilor și reflexelor național-comuniste fluturate patetic de Corneliu Vadim Tudor. Cu toate acestea, Ion Iliescu și PDSR, transformați, după un start mai greoi, în promotori ai democrației, au reușit să coaguleze suportul necesar pentru turul al doilea al prezidențialelor și pentru crearea în jurul senatorilor și deputaților PRM a acelui „cordon sanitar” despre care spuneam că este nevoie în cazul partidelor extremiste:
„Mobilizarea societății împotriva pericolului extremist personificat de liderul PRM, chiar dacă conjuncturală din partea adversarilor tradiționali ai lui Ion Iliescu, i-a adus acestuia un nou mandat de președinte al statului, «din postura de salvator al democrației». […]
Respingerea extremismului a făcut posibilă și guvernarea minoritară a PDSR. Cum, din motive ideologice, PRM era un partid izolat sau, cu terminologia lui Sartori, un partid fără potențial de coaliție, aranjamentele pentru constituirea majorității parlamentare au exclus posibilitatea vreunei alianțe cu PRM. Asumându-și responsabilitatea constituirii guvernului, sub conducerea lui Adrian Năstase, nominalizat premier de Ion Iliescu, PDSR a propus partidelor din opoziția democratică – PD, PNL și UDMR – încheierea unui Memorandum care să asigure susținerea parlamentară necesară guvernării. PNL și UDMR au răspuns propunerii premierului desemnat, semnând protocoale de susținere parlamentară a guvernului PDSR.”[19]
Să nu fim naivi – dincolo de principii, valori și interes național, discursul PDSR a fost menit, înainte de toate, să adune sprijinul necesar ca Ion Iliescu să devină din nou președinte; o strategie electorală pragmatică, firească și respectând toate regulile democratice. Totuși, dincolo de acest rol propagandistic, a existat și un conținut veritabil al inițiativei anti-extremiste, simțit și de electorat, și de majoritatea partidelor. Democrația românească a dat dovadă de maturitate și a reacționat pozitiv, raliindu-se în spatele candidatului PDSR, în ciuda rivalităților și animozităților dintre facțiuni. Cooperarea a continuat și postelectoral, prim-ministrul desemnat, Adrian Năstase, reușind să obțină susținerea PNL, UDMR și a minorităților naționale pentru un guvern minoritar PDSR. Acest echilibru politic aparent precar s-a dovedit atât de puternic și stabil, încât s-a reușit în mandatul respectiv și singura revizuire a Constituției din 1991 – o acțiune vitală, prin care legea fundamentală a fost armonizată cu reglementările internaționale, permițând integrarea euroatlantică a României. Datorită acestui context, apogeul de până acum al extremismului românesc, înregistrat în perioada 2000-2004, a rămas unul fără consecințe politice importante, mandatul respectiv reușind să ducă România mai departe pe traiectoria trasată în 1995 prin Declarația de la Snagov.
Nu trebuie să mergem însă cu decenii în urmă pentru a identifica exemple de colaborare benefică a forțelor politice rivale. Pe 5 februarie 2020, guvernul Ludovic Orban era demis în urma adoptării unei moțiuni de cenzură inițiate de PSD și UDMR, cu 261 de voturi „pentru”. Pe 14 martie 2020, guvernul Ludovic Orban era reînvestit în exact aceeași componență, cu 286 de voturi pozitive, pe fondul răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2 – PSD a demonstrat din nou maturitatea politică de a nu lăsa țara să fie lovită de o criză sanitară fără precedent în ultimul secol, neavând un guvern stabil care să dispună de autoritatea pentru a impune măsurile necesare. Și mai recent, PSD și PNL, reprezentanții principali ai celor două tabere politice postdecembriste rivale, au reușit să identifice formula potrivită pentru a coopera în cadrul unei coaliții guvernamentale durabile (ceea ce părea complet neverosimil la momentul învestirii guvernului Ciucă). Coaliția Națională pentru România (care include, pe lângă PSD și PNL, și UDMR) a reușit, în ciuda caracterului său antireformist, să garanteze o stabilitate politică vitală pentru România în contextul militar și geopolitic actual. Trecând peste rivalitatea politică inerentă, cei doi membri principali ai coaliției și-au aliniat prioritățile de politică externă și au condamnat la unison, cu hotărâre, invazia Rusiei în Ucraina, cooperând total cu partenerii occidentali pentru a sprijini statul agresat în mod ilegal și a lua măsuri coordonate împotriva regimului Putin. Cred că, deși o asemenea super-majoritate precum cea garantată de coaliția PSD-PNL poate avea consecințe nefaste pentru dinamica democrației românești pe termen mediu și lung, ea reprezintă cea mai sigură abordare pe termen scurt pentru a învinge valul extremist la alegerile din 2024. În ciuda contrelor și a tensiunilor inevitabile apărute în interiorul unei asemenea alianțe artificiale, ce răzbat ocazional în mass-media, mai ales în legătură cu bizara schimbare de prim-ministru planificată pentru acest an, există semnale că alianța guvernamentală s-ar putea transforma într-una preelectorală sau măcar postelectorală – Marcel Ciolacu: „Ne-am asumat această coaliţie. Mergem până în 2024. Dacă românii, fiindcă ei sunt suverani, vor considera că aceasta este calea, ne vom asuma din nou o astfel de coaliţie largă.”[20]. Așa cum discutam mai devreme, PSD, cel mai mare partid din România, are o componentă naționalistă puternică în interiorul său, care poate fi însă foarte ușor temperată dacă partidul identifică alte căi mai facile către deținerea puterii. Este vital ca PSD să nu fie atras de o alianță cu AUR, iar strategia de a nu conlucra cu extremiștii va rămâne în atenția liderilor social-democraților cât timp Coaliția Națională pentru România va fi percepută drept viabilă de către o parte considerabilă a electoratului. De aceea, cred că este de o importanță existențială să nu ne mai lăsăm îmbătați, în aceste vremuri zguduite de crize istorice, de miturile pe care le-am evidențiat în acest articol: mitul anticomunismului, mitul „salvării”, mitul oamenilor noi în politică. De exemplu, nu consider că promisiuni electorale precum aceasta, emisă de președintele USR, Cătălin Drulă, își au sensul: „Cum vom ajunge la guvernare, asta va fi prioritatea zero: oprirea scumpirilor, stabilizarea preţurilor şi a valorii unui leu. Lupta noastră pentru 2024 este să scăpăm România de PSD şi PNL.”[21] Ne afundăm tot mai mult într-o economie de război, inflația foarte ridicată rămâne o problemă la nivel continental și global, fiind puțin probabil ca un partid local din România să aibă la dispoziție mecanismele pentru a o contracara cu succes, sustenabil. Nu vreau să pară că prin acest articol nu am dorit decât să invit cititorii să voteze PSD și PNL – și nutresc convingerea că o lectură atentă a zecilor de mii de cuvinte așternute aici va elimina o asemenea falsă și superficială aparență. Prin eseul de față îmi doresc doar să aduc în atenția cetățenilor responsabili că, în anul 2024, obiectivul nu trebuie să mai fie „să scăpăm România de PSD şi PNL” – principala prioritate pe care trebuie să o avem în vedere este să nu permitem extremismului să deturneze mecanismele democratice și să se infiltreze în instituțiile statului mai mult decât a reușit până acum, depășind un prag critic al reversibilității. Să citim următoarea declarație a Ministrului Apărării Naţionale, Angel Tîlvăr (ca mostră a discursului general adoptat de statul român referitor la invazia Rusiei):
„Vom continua să sprijinim Ucraina atât cât va fi nevoie, pentru că poporul român crede într-un sistem internaţional bazat pe reguli, nu pe agresiune. Deciziile care s-au luat în România în ultimii 30 de ani ne fac să fim de partea bună a istoriei, a democraţiei şi a libertăţii.”[22]
Este o atitudine care unge rănile istoriei României, ca o alifie – răni adânci, care mai supurează și astăzi, provocate de acapararea statului nostru de regimuri malefice. Această atitudine, această declarație conțin tot ce ar trebui să ne intereseze să auzim în momentul de față. Trebuie să conștientizăm faptul că suntem pe marginea unui crater istoric în plină formare, sub bombele Rusiei, la granița unei zone de război total, care include o șocantă tentativă de genocid. Prioritățile, perspectiva, alegerile noastre – toate trebuie să se schimbe și să fie ajustate noului context! La fel ca în anul 2000, trebuie ca apărătorii democrației românești să își asume responsabilitatea, să coopereze, să lase deoparte orgoliile și doctrinele (care, și așa, să fim serioși, nu reprezintă decât ficțiuni în peisajul politic autohton) pentru vremuri mai bune și să efectueze alegerea rațională și pragmatică – alegerea care va păstra AUR în afara guvernării, alegerea care ne va menține departe de ideologia criminală a Rusiei, alegerea care ne va menține în direcția trasată acum aproape trei decenii de Declarația de la Snagov, în direcția visată de victimele fascismului și ale comunismului. A venit momentul ca alarmele democrației să sune – de această dată, pentru prima dată după mult timp, în mod îndreptățit.
AUR a ridicat chiar și „pomenile” electorale la un alt nivel: în loc de calendare bisericești și șepci, „crearea unei caravane mobile care va îmbina activităţi politice desfăşurate de membrii AUR (promovarea programului politic, promovarea unor soluţii ale AUR pentru dezvoltarea sistemului sanitar, etc.), cu servicii medicale gratuite (stomatologie, oftalmologie, medicină de familie, ecografie, analize de sânge, etc.)”[23]. Deghizarea unui act profund imoral într-unul moral este specialitatea cavalerilor apocalipsei iraționalității. Cu ce să luptăm împotriva asaltului asupra științei și rațiunii, dacă dovezile obiective și argumentele logice sunt repudiate și disprețuite? Ce rămâne de făcut în fața unui fascist care vrea să te denazifice, a unui extremist care vrea să te învețe democrația, a unui falsificator care te învață ce înseamnă adevărul? Nimic, în afară de a merge, în continuare, în direcția adevărului obiectiv, empiric, științific. Pe măsură ce exploziile obuzelor și alarmele antiaeriene din Ucraina încep să răsune încet, dar descifrabil, în securitatea tot mai subțiată a nopților occidentale, istoria este ștearsă de praf și începem să ne simțim mai clar locul în ea:
„Să resimți distrugerea unei lumi înseamnă să o vezi pentru prima oară. Moștenitori ai unei ordini pe care nu noi am construit-o, asistăm acum la un declin pe care nu l-am prevăzut.”[24]
Ucraina ne-a adus aminte că, împreună, compunem povestea istoriei pentru generațiile viitorului. Să reflectăm cu toată seriozitatea înainte de a așterne slovele indelebile pe fila anului 2024.
[1] Vitalie Ciobanu, „Un an de război în Ucraina. Cum l-am trăit în Moldova”, DW, 22.02.2023, https://www.dw.com/ro/un-an-de-r%C4%83zboi-%C3%AEn-ucraina-cum-l-am-tr%C4%83it-%C3%AEn-moldova/a-64773488, accesat în data de 15.03.2023.
[2] Mihai Voinea, Cristian Delcea, „Sfârşitul Epocii Vadim. Istoria unei vieţi dedicate insultei şi scandalului: «Ţara nu mai poate fi condusă decât cu mitraliera»”, Adevărul.ro, 14.09.2015, https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/sfarsitul-epocii-vadim-istoria-unei-vieti-1651574.html, accesat în data de 15.03.2023.
[3] Timothy Snyder, Drumul spre nelibertate, Editura Trei, București, 2021, p. 192.
[4] Ibidem, p. 187.
[5] Ibidem, p. 94.
[6] Ibidem, p. 193.
[7] Ibidem, p. 93.
[8] Ibidem.
[9] Lilia Traci, „Olaf Scholz: Nu livrările de arme sunt cele care prelungesc războiul în Ucraina”, Agerpres, 17.02.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/02/17/olaf-scholz-nu-livrarile-de-arme-sunt-cele-care-prelungesc-razboiul-in-ucraina–1062108, accesat în data de 15.03.2023.
[10] Sorin Popescu, „Zelenski cere Occidentului să trimită mai repede arme Ucrainei și susține că Rusia vrea să stranguleze Republica Moldova”, Agerpres, 17.02.2023, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2023/02/17/zelenski-cere-occidentului-sa-trimita-mai-repede-arme-ucrainei-si-sustine-ca-rusia-vrea-sa-stranguleze-republica-moldova–1062045, accesat în data de 15.03.2023.
[11] Alexandru Zamfir, „Invazia”, alexandruzamfir.ro, 18.04.2022, https://alexandruzamfir.ro/invazia, accesat în data de 15.03.2023.
[12] Alexandru Zamfir, „Despre dualitate și vinovăție, la capătul lumii”, alexandruzamfir.ro, 18.04.2022, https://alexandruzamfir.ro/despre-dualitate-si-vinovatie-la-capatul-lumii, accesat în data de 15.03.2023.
[13] „Rising inequality affecting more than two-thirds of the globe, but it’s not inevitable: new UN report”, United Nations, 21.01.2020, https://news.un.org/en/story/2020/01/1055681, accesat în data de 15.03.2023.
[14] Timothy Snyder, op. cit., p. 14.
[15] Andreea Pora, op. cit.
[16] Trudy Rubin, „Trump and DeSantis are giving Putin reason to believe he can win in Ukraine”, The Philadelphia Inquirer, 04.03.2023, https://www.inquirer.com/opinion/trump-desantis-ukraine-maga-putin-biden-cut-military-aid-kevin-mccarthy-20230304.html, accesat în data de 15.03.2023.
[17] Ovidiu Nahoi, „Tudorel Postolache. O lecție europeană pentru o parte a stângii de azi”, RFI România, 18.02.2020, https://www.rfi.ro/politica-118370-tudorel-postolache-lectie-europeana-parte-stanga, accesat în data de 15.03.2023.
[18] Lucian Purcăreanu, „Izolarea lui Vadim”, Evenimentul Zilei, 29.11.2000, http://www.mit.edu/~romania/Events/Votingcenter-00/evenimentul-29nov00.html, accesat în data de 15.03.2023.
[19] Ibidem.
[20] Sebastian Olaru, „Ciolacu: dacă românii vor considera, ne vom asuma din nou o astfel de coaliție largă”, Agerpres, 13.01.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/01/13/ciolacu-daca-romanii-vor-considera-ne-vom-asuma-din-nou-o-astfel-de-coalitie-larga–1043309, accesat în data de 15.03.2023.
[21] Eugenia Paşca, „Drulă (USR): Politicile guvernului actual pun gaz pe focul inflației, ca să se încaseze mai mult la buget”, Agerpres, 27.01.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/01/27/drula-usr-politicile-guvernului-actual-pun-gaz-pe-focul-inflatiei-ca-sa-se-incaseze-mai-mult-la-buget–1049951, accesat în data de 15.03.2023.
[22] Daniel Florea, „Tîlvăr: Vom continua să sprijinim Ucraina atât cât va fi nevoie”, Agerpres, 23.02.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/02/23/ucraina-un-an-de-razboi-tilvar-vom-continua-sa-sprijinim-ucraina-atat-cat-va-fi-nevoie–1065123, accesat în data de 15.03.2023.
[23] Sorinel Peneş, „AUR anunță intenția de a coopera cu organizații non-guvernamentale pentru asigurarea unor servicii medicale”, Agerpres, 10.03.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/03/10/aur-anunta-intentia-de-a-coopera-cu-organizatii-non-guvernamentale-pentru-asigurarea-unor-servicii-medicale–1073462, accesat în data de 15.03.2023.
[24] Timothy Snyder, op. cit, p. 249.