2024 (III) - Alexandru Zamfir

Partea a III-a – 2024: premise

Principala amenințare internă pentru viitorul și stabilitatea României este reprezentată de partidul extremist AUR. Importanța capitală a momentului electoral 2024 decurge tocmai din șansa pe care AUR o va avea, cu acest prilej, de a acapara puterea politică în România – și, ulterior, de a demonta progresul democratic și a curma avântul proeuropean din perioada postdecembristă. Sunt doar trei direcții pe care trebuie să le urmăm pentru a identifica, fără prea mult efort, o bogăție de argumente în favoarea ipotezei că partidul AUR reprezintă un pericol extrem: în primul rând, trecerea în revistă a actelor violente comise de membrii și simpatizanții grupării, în al doilea rând, examinarea implicațiilor pe care ideologia acestui partid le-ar avea pentru politica externă a României, în al treilea rând, simpla parcurgere a programului politic, înțesat de viziuni repulsive. Exact aceste analize le vom efectua puțin mai târziu, dar mai întâi aș vrea să explic de ce momentul este unul propice pentru AUR, adunând totodată la un loc și șlefuind concluziile emanate din ideile expuse până acum.

2024 poate fi pentru AUR ceea ce a reprezentat anul 2000 pentru PRM – coșmarul mergând însă, de această dată, până la capăt. Premisele pentru o asemenea desfășurare a evenimentelor se împart în două categorii. În primul rând, desigur, este vorba despre influențele generate de contextul extern: tulburările produse de războiul din Ucraina, COVID-19, ecourile sociale create de criza economică din 2008, Brexit, mandatul lui Donald Trump, războiul din Siria sau criza imigranților din Uniunea Europeană – toate au facilitat resurecția populismului, a extremismului și declinul democrației la nivel global, așa cum se întâmplă frecvent în timpul unor perioade tulburate de crize majore. Nu este cazul să aprofundăm aici, deoarece faptele sunt clare și greu de contestat în mod rațional. În al doilea rând, există și o serie de elemente ce țin de dinamica internă a politicii românești. Anul 2020 a marcat cea mai scăzută prezență a votanților la alegerile parlamentare de după Revoluție (31,84%), procentul celor care și-au exercitat dreptul de vot fiind sub pragul înregistrat în 2008, precedentul record negativ în această privință. Profitând de mediul propice propagării discursului de tip naționalist, conservator și populist (o societate inflamată de impactul moral, psihologic și economic al pandemiei, declinul valorilor democratice la nivel global, diminuarea respectului față de rațiune și știință, eroziunea acquis-ului comunitar), AUR a reprezentat marea surpriză a turului de scrutin, reușind să obțină peste 9% din voturile pentru Camera Deputaților și Senat și intrând, astfel, în cercul select al celor cinci partide parlamentare din legislatura 2020-2024, alături de mult mai puternicele și deja consacratele PSD, PNL, USR și UDMR. Caracterul surprinzător al acestui rezultat a fost bazat pe mai multe aspecte: cvasianonimatul cauzat de absența partidului din atenția preelectorală a presei „mainstream”, surclasarea unor nume mult mai cunoscute, precum PRO România (pe listele căruia se aflau Victor Ponta sau Călin Popescu-Tăriceanu) și PMP (Partidul Mișcarea Populară, înființat de Traian Băsescu), care nu au reușit să depășească pragul electoral de 5%, exilul îndelungat al extremismului din elita politicii românești după 2004 etc. Însă dincolo de șocul de moment, pătrunderea atât de facilă a unui partid precum AUR în Parlamentul României a reprezentat un avertisment, dacă nu cumva o prevestire, pentru mișcările seismice profunde ce s-ar putea produce începând cu anul viitor, favorizate de un context general extrem de volatil. Chiar și în absența presiunii enorme a unor factori de fond precum pandemia, prăbușirea vechii ordini mondiale și amenințarea unui război nuclear odată cu slăbirea Uniunii Europene și a Statelor Unite ale Americii și invazia Rusiei în Ucraina, 2024 ar fi reprezentat un an politic extraordinar de încrâncenat în România. Într-un interval de numai câteva luni, cetățenii vor fi invitați să își exprime preferințele în cadrul alegerilor europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale. Miza este, așadar, enormă: un partid capabil să genereze un val suficient de puternic de popularitate și să îl sincronizeze perfect cu momentul electoral 2024 își poate asigura o dominație puternică asupra modului în care se desfășoară guvernarea, dar și politica externă a statului român. Va fi prima dată după 2004 când alegerile locale, prezidențiale și parlamentare vor fi programate în același an calendaristic – de interes este în mod special suprapunerea acestora două din urmă, decalate odată cu revizuirea Constituției din anul 2003, prin prelungirea mandatului Președintelui României la o durată de cinci ani. Consecințele măsurii respective au fost vizibile și profunde: de la o prezență de aproximativ 58% în 2004, atât pentru alegerile parlamentare, cât și primul tur al alegerilor prezidențiale, doar 39% dintre cetățenii cu drept de vot aveau să se mai prezinte la următoarele alegeri legislative, în 2008, în timp ce, un an mai târziu, procentul din 2004 rămânea aproape neschimbat la votul pentru Cotroceni – 54% în primul tur, 58% în al doilea. Defazarea s-a păstrat pe termen lung: în 2019, alegerile prezidențiale înregistrau în continuare o participare de peste 50% în ambele tururi de scrutin, în timp ce prezența la votul pentru parlament nu a mai depășit 40% decât în 2012, apropiindu-se tot mai mult de pragul de 30%. Alegătorii români sunt în continuare captivați de perspectiva unei personalități puternice, a unui Conducător capabil să strunească, de unul singur, statul în direcția potrivită – presați fiind de șabloanele istorice ale domnitorilor cu rezonanțe mitologice și de amintirea încă recentă a deceniilor de ceaușism. Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu, cei care au ocupat fotoliul de președinte înainte ca noile prevederi constituționale din 2003 să își producă efectele, au avut alura unor adevărate vedete politice, priza la public fiind generată nu numai de carisma lor, dar și de promisiunea unor măsuri radicale și promovarea unor viziuni puternice, incompatibile, în realitate, cu prerogativele funcției. Klaus Iohannis, cel mai popular președinte postdecembrist după Ion Iliescu (conform valorilor înregistrate la urne), și-a construit și el întregul discurs în jurul abilității de a lupta, de unul singur, împotriva PSD și a tuturor celor care, în opinia sa, ar fi susținut PSD (precum Curtea Constituțională a României) – odată ce mareele politice l-au determinat să susțină o coaliție guvernamentală care includea și PSD, menirea și relevanța sa publică s-au stins subit. O figură hotărâtă, care știe să ridice glasul, să se agite și să afișeze acel machism politic irezistibil pentru electoratul român este favorizată, așadar, oricând – iar în 2024 un astfel de lider are din nou șansa rară (pentru prima dată după două decenii!) de a deveni locomotiva populară a unui partid, tractându-l doar prin forța sa brută către o majoritate solidă (pe cont propriu sau într-o alianță de conjunctură) și asigurându-și susținerea parlamentară și guvernamentală pentru propriul program. Un politician carismatic, capabil să antreneze resursele care să îi alimenteze masiv popularitatea în anul 2024, va avea șansa să urmeze o scurtătură spectaculoasă către o putere politică extensivă. Discuțiile despre o potențială comasare a alegerilor locale și parlamentare[1] (politicienii au speculat imediat, bineînțeles, momentul prielnic pentru a își eficientiza investițiile electorale și a își înlesni șansele de câștig) sunt îngrijorătoare, o asemenea conglomerare denaturând scopurile extrem de diferite ale acestora, creând condițiile unei scurgeri a influenței personajelor locale asupra votului acordat pentru componența parlamentului și alimentând confuzia și așa ridicată a unui electorat cu reflexe democratice încă reduse. Într-o țară în care criminali de război precum Ion Antonescu sau Mircea Vulcănescu sunt considerați încă, la scară largă, drept eroi naționali, în care un personaj grobian precum Corneliu Vadim Tudor este perceput deseori drept având o sensibilitate poetică și principii patriotice onorabile, liderul AUR, George Simion poate găsi calea către majoritate cu discursul său făurit în limbajul vulgului și adresat acestuia, cu disponibilitatea sa de a recurge oricând la violență, huliganism sau teorii ale conspirației în locul argumentelor raționale, atunci când simte că un procent suficient de însemnat al electoratului are astfel de înclinații. Comportându-se în politică asemenea unui suporter pe stadion (încercând să urle mai tare decât suporterii adversarilor și susținându-i irațional, adică necondiționat, pe toți adepții convingerilor sale), George Simion are șansa de a câștiga susținerea unor categorii diverse: pensionari și oameni din mediul rural îngroziți de traumele și pericolele unei modernități accelerate, tineri lipsiți de experiența exercițiului democratic și mijloacele necesare pentru a detecta impostorii, extremiști dezamăgiți că politicienii convenționali nu au fost până acum interesați să le preia și exprime convingerile rasiste, xenofobe sau șovine, persoane din clasele defavorizate, a căror frustrare față de propria condiție socială și economică îi împinge către un vot acordat din disperare, sau a căror lipsă de cultură și educație îi predispune manipulării. De asemenea, la fel ca mulți alți extremiști din Vest și Est, Simion profită la maximum și de Internet ca mijloc extrem de eficient de propagandă, fiind unul dintre cei mai populari politicieni români în acest mediu[2]. Abilitatea de a mânui în mod corect expunerea în on-line poate genera mișcări de masă, poate influența rezultatul alegerilor sau chiar genera proteste și insurecții – așa cum ne-a dovedit istoria foarte recentă. Rusia lui Putin a fost capabilă să provoace turbulențe severe în inima Occidentului (SUA și Marea Britanie), în mare măsură prin intermediul iscusinței sale de a răspândi haosul și dezinformarea în rețelele de socializare on-line – un război informatic și informațional care s-a derulat dincolo de raza de acțiune a radarului serviciilor vestice.

Procentul din populație care gândește și are un comportament extremist în mod activ, identitar, visceral, ar trebui să graviteze, în principiu, pe termen mediu, în jurul unei valori stabile, relativ reduse. Este improbabil ca o națiune să se transforme, deodată, într-o adunătură haotică, însetată de anarhie, haos și sânge. De regulă, dezastrele colective se produc atunci când oameni altfel rezonabili se lasă folosiți de politicieni și lideri de opinie, fiind înregimentați pentru susținerea unei cauze în care nu cred decât conjunctural. De aceea, scopul extremiștilor nevoiți să își câștige dreptul la putere prin intermediul mijloacelor democratice trebuie să rămână totuși ușor ambiguu, să fie vopsit în nuanțe cât de cât neutre, care să ascundă negrul macabru al cadavrelor pe care le vor lăsa în urmă. După ce instigase în mod public la înlăturarea de către mineri a guvernului legitim și promisese că va conduce țara cu mitraliera, în ziua primului tur de scrutin pentru alegerile prezidențiale, chiar și Vadim Tudor promitea, referindu-se la colegii săi de breaslă, că „nu le va clinti nimeni nici un fir de păr”[3]. Menținerea unei asemenea doze de ambiguitate este menită să atragă electoratul înclinat mai degrabă către neutralitate, către centru, în mod natural – el trebuie convins că extremiștii nu exprimă amenințări într-un sens propriu, acestea reprezentând doar artificii oratorice. În fața propriilor susținători, extremiștii pot da frâu liber fanteziilor brutale; în fața cetățenilor sceptici în privința descătușării haosului, amenințările sunt descrise ca metafore, iar actele de violență fizică justificate drept acțiuni oneste, însuflețite de spiritul activismului civic. Într-un climat politic în care inclusiv partidele democratice recurg, în goana după voturi, la discursuri mult mai agresive și populiste decât acțiunile postelectorale propriu-zise, alegătorul bine intenționat poate confunda, uneori, bravada de tip extremist cu o manifestare în aceeași notă – strict oratorică, figurativă. Există însă destule cazuri, la nivel global, care ar fi trebuit să ne convingă demult că, în realitate, extremiștii nu vor ezita să dea curs tuturor amenințărilor perorate, tocmai pentru că, odată ce respingi legitimitatea și necesitatea statului de drept democratic, nu există un alt mecanism care să te împiedice să acționezi exclusiv conform instinctelor. AUR recurge constant la declarații inflamatoare, bazate pe știri false și teorii ale conspirației, amenințări sinistre și acte concrete de violență, menite să intimideze adversarii politici, să erodeze reflexele democratice ale statului român și să dovedească susținătorilor că nu se tem să pună în practică ceea ce predică. În același timp, mențin cu sârguință o pojghiță de diplomație, pentru a nu crea o anxietate prea mare în jurul alegătorilor neutri: declară că nu militează pentru retragerea României din Uniunea Europeană, deși „reformarea”[4] acesteia din interior și adoptarea unei atitudini similare Poloniei[5], pe care le invocă, nu reprezintă decât eufemisme pentru un euroscepticism profund; resping că ar nega Holocaustul, dar îl numesc, în același timp, o „temă minoră”, a cărei includere în programa școlară ar fi o „acțiune sistematică de subminare a calității învățământului”[6] ș.a.m.d.

Spre deosebire de PRM, al cărui avânt antioccidental aproape lipsit de control l-a izolat fatal într-un peisaj politic în care cam toată lumea era conștientă că este nevoie de finanțarea externă pentru a evita o prăbușire internă totală, AUR pare un partid mai abil și mai preocupat de a naviga, de fațadă, printre regulile și mecanismele de protecție ale democrației, fără a le deranja, pentru moment, până va reuși să le privească în oglinda retrovizoare. La fel ca liderii eurosceptici din Ungaria sau Polonia, AUR știe că ieșirea imediată din Uniunea Europeană nu ar fi o opțiune la fel de profitabilă, pe termen scurt, ca rămânerea și sugerea fondurilor comunitare, profitând de absența unor pârghii cu adevărat eficiente prin care Vestul să poată influența politicile interne ale statelor rebele dinspre est, chiar dacă acestea se opun tuturor principiilor și valorilor democratice pe care întregul sistem a fost clădit. AUR dă de înțeles că va încerca să urmeze această tendință a dictatorilor europeni moderni de a încerca să își consolideze puterea politică, economică și implicit militară printr-un joc dublu, extrăgând tot ce este cu putință din partea Occidentului, împins deseori către reacții naive și ezitante de groaza sa firească față de război (în special față de războaiele care s-ar putea revărsa în interiorul granițelor Uniunii Europene și ale NATO, evoluând ulterior, probabil, către o conflagrație mondială), și amânând confruntarea deschisă până când simt că este momentul oportun pentru a schimba nivelul conflictului. Deși conviețuirea pe termen lung între tiranii și democrații este imposibilă, pe termen scurt și mediu, această abordare echivocă a politicienilor antidemocratici le înlesnește accesul la putere și creșterea în popularitate, dincolo de segmentul alegătorilor cu înclinații instinctive către violență și extremism. Vladimir Putin este un exemplu foarte dureros în acest sens – privind retrospectiv, este șocant să ne gândim cum președintele Rusiei își punea la punct, cu minuțiozitate, planurile de agresiune militară și își teroriza tot mai fățiș propriul popor, în timp ce relațiile diplomatice și economice cu Occidentul funcționau de minune, alimentând conturile și crescând influența oligarhiei ruse. În același timp, este greu să lansăm acuzații împotriva liderilor occidentali care au încercat să mențină o relație firească, funcțională cu Rusia – alternativa era o continuare a Războiului Rece. Da, lideri cu o viziune mai largă ar fi realizat, de la un anumit punct, că războiul ideologic cu Noua Rusie este imposibil de evitat și amânarea rupturii inevitabile dintre cele două părți nu face decât să acorde Rusiei timpul și resursele necesare pentru a deveni mai puternică. Să ne întrebăm însă dacă populația vest-europeană ar fi votat și susținut politicieni cu un asemenea discurs, care ar fi fost ușor de criticat drept belicos și alarmist. Deși, la acel moment, probabil că nu aveam o alternativă fezabilă, astăzi trebuie să învățăm lecțiile eșecului îmblânzirii Rusiei și să nu permitem ca teama îndreptățită față de distrugerea războiului să ne orbească din nou. Susținerea militară a Ucrainei este singura cale către o pace durabilă – nu o cale sigură, deoarece extinderea războiului este un risc real și major, dar singura cale posibilă. Erdoğan este un alt exemplu de lider care se folosește de un joc dublu, bucurându-se de toate avantajele statutului de membru NATO, fără a își asuma însă responsabilitățile și principiile care ar trebui să vină odată cu această apartenență. Blocarea aderării Suediei și Finlandei la NATO, într-un asemenea moment critic, doar pentru a mai stoarce unele avantaje și a mai captura câteva figuri care au îndrăznit să se opună liderului turc, reprezintă o dovadă a meschinăriei sale ideologice.

Astfel de eforturi de legitimare politică a grupărilor extremiste reprezintă o dovadă a adaptării lor la modernitate (nu o aliniere în gândire și valori, ci doar ca reacție la nevoia de a își perfecționa mijloacele de acaparare a puterii) și a adoptării unui nou arsenal de arme, mai performante, pentru lupta împotriva democrației. Fără a renunța deloc la instigarea la violență, suspendarea proceselor raționale normale și transformarea prin forță a lumii conform unor viziuni idealiste particulare, extremiștii moderni au învățat totodată să speculeze dorința de dialog a instituțiilor democratice, pentru a le sustrage resursele și a le slăbi, precum și posibilitățile nelimitate oferite de Internet. Coalizarea inamicilor democrației sub umbrela unor doctrine și dogme precum conservatorismul și „suveranismul” este menită, de asemenea, să ofere un grad ridicat de legitimitate în fața alegătorilor cu convingeri mai degrabă moderate, mai ales cei care au rămas în sfera de influență a învățăturilor creștine, chiar dacă nu dau dovadă de habotnicia politicienilor ce îi ațâță. AUR depune eforturi active să se integreze în comunitatea conservatoare și „suveranistă” europeană, concepte care prind tot mai multă tracțiune în noua lume a adevărurilor alternative. Asistăm la o campanie amplă de propagandă, cel puțin la fel de înspăimântătoare precum cele întreprinse de marile regimuri totalitare ale secolului trecut – și cu consecințe ce se pot dovedi la fel de sumbre. Antidemocrații de pretutindeni încep să graviteze în jurul acelorași termeni – din Rusia până în SUA, din România până în Brazilia, ei vorbesc despre combaterea „neomarxismului” (în traducere, cei cu convingeri liberale), despre „Occidentul decadent și imoral” (adică statele democratice, care garantează respectarea drepturilor omului și a libertăților individuale), despre nevoia de a reveni la „suveranitatea” națională, în dauna „globalismului” (adică dreptul absolut al liderilor naționali de a folosi orice mijloace pentru a își subjuga propriile popoare și a pune în practică orice politici, după bunul plac, indiferent de consecințe și beneficiind de imunitate față de critici, deoarece declară că acționează în slujba Binelui și a Națiunii). Reciclând clișee lipsite de conținut și mituri infirmate, deja, în repetate rânduri de-a lungul istoriei, adepții conservatorismului și ai „suveranismului” au reușit să închege o comunitate globală, să zgândărească și să canalizeze furia tinerilor lipsiți de perspective, a intelectualilor și clericilor care își simt valorile tradiționale amenințate de progres, a muncitorilor și imigranților marginalizați și exploatați, a oligarhilor corupți care își doresc perpetuarea veșnică a statu-quo-ului. Eforturile locale pe care AUR le depune pentru a crea un „pol suveranist” urmează un model aplicat cu relativ succes la nivel european – mișcarea a prins avânt, cu precădere după Trump, Brexit, criza imigranților și COVID-19. Pentru observatorul politic lucid, obiectivele sunt pe cât de transparente, pe atât de terifiante:

„Timp de două zile, populiștii din toată Europa au vorbit despre cum ar vrea ei să transforme «degenerata» și «neomarxista» Uniune Europeană într-una pe placul lor și al ideologiei pe care o promovează.

Pe scurt, mai puțină justiție și mai multă Biserică, cultul naționalismului, patriotismul ca politică de stat, anti-avortul și anti-LGBT.”[7]

Toate manifestele, declarațiile și programele deversate de această comunitate toxică (cu rădăcinile înfipte adânc în cele mai periculoase periferii ale gândirii de dreapta, dar fără a ezita să își tragă seva și din extrema stângă, atunci când este cazul) sunt compuse într-un limbaj de lemn oripilant, alcătuit din idei prefabricate, platitudini așezate într-o relație de circularitate sterilă și lipsite de finalitate logică. Inconsistența rațională, științifică și istorică oglindește viziunile lui Vladimir Putin – de exemplu, următoarea frază perorată de Claudiu Târziu, Președinte CNC AUR, pare desprinsă din discursurile recente ale tiranului rus: „Europa se află astăzi într-o fază de degenerare morală și fizică”[8]. Deși, cum spuneam, refuză cu îndârjire să își asume eticheta oficială de partid eurosceptic, pentru a nu speria electoratul dinspre centru, este indiscutabil faptul că „AUR dorește să anuleze în mare parte sau în totalitate integrarea României în sistemul euro-atlantic, punând astfel sub semnul întrebării singurul sistem de alianță funcțional la care România a aderat vreodată în mod voluntar.”[9] Spre deosebire de PRM, noua forță extremistă a României își abordează visurile într-un mod sistematic, pragmatic, construindu-și întâi drumul către o majoritate. De aceea, „AUR se prezintă agresiv ca o alternativă la partidele existente, folosind piese de decor din amalgamul ideologic apărut în secolul XX din legionarism și ceaușism”[10] – profită din plin de popularitatea mitului oamenilor noi în politică și încearcă să ademenească alegătorii lipsiți de cultură și orbiți de orgoliul unui pretins patriotism, bântuiți de nostalgiile marilor doctrine extremiste fabricate în România secolului trecut, legionarismul și interpretarea ceaușistă a comunismului. Urmărirea consecventă a coagulării politice (George Simion: „Vrem să participăm la toate alegerile din 2024 pe liste comune împreună cu alte formațiuni. Scopul nostru este unirea tuturor celor care susțin vectorul suveranist.”[11]) înseamnă că, pentru prima dată după 2000, extremiștii au șansa reală de a avea un cuvânt de spus în cercurile puterii politice propriu-zise. Deși, la prima vedere, nu există alte partide compatibile cu AUR care să poată contribui cu un număr de voturi demn de luat în seamă, privind în istoria postdecembristă, s-a întâmplat destul de frecvent ca partide cu un rezultat electoral modest să aibă o influență majoră asupra guvernării (de la cazul PD în legislatura 1996-2000, până la buturugile mici, PUR și ALDE). În primul rând, există o puzderie de partide mici, închegate în ultima perioadă, însuflețite de posibilitatea de a se ancora și ele de locomotiva noului (vechi) extremism și mizând pe discursuri de tip naționalist, eurosceptic și pretins pacifist (de fapt, proruse) – unele ar putea trece, cu puțin noroc, pragul electoral și servi într-o alianță postelectorală, altele ar putea intra într-o alianță preelectorală, într-o formă sau alta. De exemplu: Alternativa Dreaptă, Alianța pentru Patrie (din care face parte, ca președinte de onoare, Codrin Ștefănescu, fostul aliat al lui Liviu Dragnea), Partidul Neamul Românesc (desprins din AUR), SOS România (creat de Diana Șoșoacă, fost membru AUR), Partidul Republican, Alianța Național Țărănistă, Coaliția pentru Națiune, Națiune Oameni Împreună (condus de Viorica Dăncilă), Partidul Socialist Român, Partidul România Mare (care încă activează, privind cu jind către gloria trecutului) ș.a.m.d. Pe lângă acestea, există câteva partide cu o notorietate ceva mai mare, cu puternice tendințe conservatoare și creștine, care, în contextul potrivit, nu cred că ar refuza să colaboreze cu AUR și „polul suveranist”: PMP (Partidul Mișcarea Populară), FD (Forța Dreptei, condus de fostul premier Ludovic Orban, căzut în dizgrație și expulzat din PNL), PRO România (condus de un Victor Ponta tot mai înclinat către naționalism și populism), PUSL (Partidul Umanist Social Liberal). Nu în ultimul rând, nu este deloc exclus, din păcate, nici scenariul în care unul dintre partidele mari va accepta să facă parte dintr-o coaliție postelectorală cu AUR. După încheierea anului 2024, partidele se vor vedea ferite de nevoia de a promova examenul electoral pentru o perioadă destul de confortabilă de timp, deci vor avea curajul să își asume prezența în alianțe care, în mod normal, ar aduce un risc prea mare de a agasa baza de susținători (la fel cum Iohannis, de pildă, a putut scoate din uz discursul anti-PSD odată ce și-a văzut obiectivele politice atinse). De asemenea, există în ambele partide principale, PSD și PNL, o tendință puternică, majoritară, de orientare către naționalism, creștinism și conservatorism (după cum s-a văzut și în cazul referendumului „pentru familie”). Și în cadrul USR există „o componentă fundamentalistă care este anti-avort și care a rezonat cu discursul celor de la Coaliția pentru Familie”[12], deci măcar o parte dintre alegători și membri ar putea fi deturnați de către AUR. Deoarece nu există o identitate doctrinară solidă în cazul partidelor românești, iar liberalismul sau social-democrația sunt, pentru acestea, termeni foarte vagi, supuși constant unor răstălmăciri profunde, astfel de mișcări (precum coalizarea cu un partid extremist) nu au cum să fie considerate, din oficiu, drept imposibile. Dacă AUR va reprezenta, în 2024, cheia către guvernare, este foarte posibil ca PSD sau PNL să răspundă favorabil la invitația de a pune bazele unei coaliții cu partidul extremist. Ambele partide au o bază largă de susținători cu convingeri suficient de conservatoare și naționaliste, care nu vor fi deranjați de o asemenea asociere; pentru ceilalți, mai fideli principiilor democratice și mai apropiați de social-democrație, respectiv liberalism, se va scorni o poveste care să justifice cooperarea cu AUR făcând apel la interese naționale vitale – discursul alarmist cu care ne-am obișnuit și pe care l-am văzut și în cazul USR, atunci când a legitimat partidul extremist AUR, depunând o moțiune de cenzură împreună cu acesta. PSD are deja antecedente în privința colaborării cu partide extremiste și antidemocratice precum PRM, PUNR sau PSM, în timp ce în dreapta politicii românești au existat întotdeauna afinități pentru convingerile conservatoare și ortodoxiste extreme – așa cum ne-au demonstrat, în repetate rânduri, PD/PDL și PNL. Eroul dreptei postdecembriste, Traian Băsescu, a adoptat un discurs, în esență, foarte apropiat de populismul veritabil – să ne amintim, de exemplu, amenințările sale directe privind executarea corupților, în stilul lui Corneliu Vadim Tudor („Dacă va exista un singur ministru suspectat de corupție, îl execut cu mâna mea”[13]) sau acuzațiile privind fraudarea alegerilor, aruncate în declarații publice în absența oricăror dovezi care să le susțină[14] (un procedeu foarte răspândit în rândurile populiștilor actuali – vezi insurecția generată de către Donald Trump printr-un discurs similar). Așadar, momentul electoral 2024 prezintă câteva condiții care pot înlesni accesul AUR la guvernare: în primul rând, crizele internaționale resimțite de populație prin inflație și scăderea nivelului de trai; în al doilea rând, alinierea alegerilor parlamentare și prezidențiale, care îi va oferi lui George Simion platforma potrivită pentru a își folosi carisma la potențial maxim și a tracta întregul partid, influențând direct performanța acestuia; în al treilea rând, eforturile concertate ale populiștilor și extremiștilor de pretutindeni de a crea un pol „suveranist”, sub patronajul Rusiei; în al patrulea rând, existența unui număr în continuă creștere de partide extremiste și naționaliste, care s-ar putea coaliza în vederea obținerii unei majorități; în al cincilea rând, abilitatea politică de care AUR dă dovadă, clar superioară celei demonstrate de predecesorii extremismului românesc; în al șaselea rând, posibilitatea facilă de a deturna marile partide momentan democratice din România, care, pe de o parte, înclină mai degrabă spre o tipologie de cartel[15], decât una ancorată doctrinar și, pe de altă parte, au deja profunde afinități conservatoare și antiprogresiste. Toate aceste riscuri sunt puternic amplificate de discursul alarmist constant din mediul politic postdecembrist (ideea centrală a acestui eseu). Mulți cetățeni care, altfel, susțin democrația și nu și-ar dori ca România să ia o turnură totalitară au simțurile tocite de isteriile mass-media recente, alimentate de interesele diverselor partide, prin intermediul liniilor (mai mult sau mai puțin) obscure de finanțare ce leagă organizațiile politice de trusturile de presă. Un exemplu evident este frenezia anti-PSD din ultimii ani: da, tendințele naționaliste și populiste manifestate de PSD, care au culminat în epoca Dragnea, au reprezentat un regres politic, însă catalogarea partidului în sine drept un pericol existențial pentru democrația românească nu poate fi decât o exagerare. Drept dovadă, mecanismele democratice au continuat să funcționeze cu succes și după triumful electoral bifat de PSD în 2016, partidul fiind înlăturat de la guvernare printr-o moțiune de cenzură și văzându-se nevoit, în urma alegerilor legislative din 2020, să intre în opoziție. Retragerea USR și revenirea PSD la guvernare în 2021, în cadrul Coaliției Naționale pentru România, a fost percepută, desigur, drept o înfrângere de către cetățenii care s-au implicat în mod activ, ani la rând, pentru a îi împinge pe social-democrați în afara puterii. În urma acestei înfrângeri, iată însă că România, cu toate problemele ei, a continuat să rămână o democrație „frecventabilă”, să navigheze printre crize extrem de severe, fără a se prăbuși în instabilitate politică, și să rămână un partener de încredere pentru Occident. „Lecția” învățată acum, la capătul anilor de discurs alarmist concentrat anti-PSD, pare a fi că înfrângerea suferită în fața inamicilor democrației și ai Europei nu este atât de rea, impactul direct în viața multor cetățeni fiind infim spre inexistent (mă refer la impactul direct al revenirii PSD la guvernare, descris anterior în acești termeni – partid antidemocratic, antioccidental; bineînțeles, există un impact suferit din cauza războiului din Ucraina și a pandemiei). Mulți se vor întreba: merită să dedicăm același efort pentru a încerca să ne opunem „noului” partid antidemocratic și antioccidental, AUR? Nu cumva impactul accederii AUR la guvernare va fi, similar, neglijabil? Cu atât mai mult, membrii generațiilor care s-au maturizat în postcomunism, indiferent de nivelul lor de cultură civică și politică, nu au o experiență directă a traiului în totalitarism, ceea ce, mai mult ca sigur, duce deseori către o minimalizare a riscurilor directe pe care ieșirea din sfera democrației le implică.

[1] Alina Novăceanu, Livia Popescu, „Miercuri începe prima sesiune parlamentară a anului; priorităţi – legile Educaţiei, reforma pensiilor speciale”, Agerpres, 31.01.2023, https://www.agerpres.ro/politica/2023/01/31/miercuri-incepe-prima-sesiune-parlamentara-a-anului-prioritati-legile-educatiei-reforma-pensiilor-speciale–1051513, accesat în data de 15.03.2023.

[2] Alexandru Stan, „Clasamentul celor mai populari politicieni români pe Facebook”, Mediafax.ro, 07.07.2022, https://www.mediafax.ro/politic/clasamentul-celor-mai-populari-politicieni-romani-de-pe-facebook-20982951, accesat în data de 15.03.2023.

[3] Alin Bogdan, „Candidații prezidențiali – ultimul tango”, Adevărul, 27.11.2000, http://web.mit.edu/romania/rsa-2007/Events/Votingcenter-00/adevarul-27nov00.html, accesat în data de 15.03.2023.

[4] Răzvan Filip, „George Simion: «O parte din români sunt pentru Roexit. N-au voie să aibă opinii?» Cine vrea să scoată România din UE și de ce”, PressOne, 23.01.2022, https://pressone.ro/george-simion-o-parte-din-romani-sunt-pentru-roexit-n-au-voie-sa-aiba-opinii-cine-vrea-sa-scoata-romania-din-ue-si-de-ce, accesat în data de 15.03.2023.

[5] „George Simion: Nu este bine că stăm în genunchi în UE și NATO, în loc să stăm drepți ca polonezii”, Europa Liberă România,09.12.2020, https://romania.europalibera.org/a/george-simion-nu-este-bine-c%C4%83-st%C4%83m-%C3%AEn-genunchi-%C3%AEn-ue-%C8%99i-nato-%C3%AEn-loc-s%C4%83-st%C4%83m-drep%C8%9Bi-ca-polonezii-/30991430.html, accesat în data de 15.03.2023.

[6] Andreea Pavel, „George Simion, despre Holocaust: «Nu poate fi negat decât de nebuni. Iubesc poporul evreu, o să merg în America la Muzeul Holocaustului/ Am fost și la Auschwitz, invit românii să meargă la Muzeul Holocaustului din Sălaj»”, G4media.ro, 24.01.2022, https://www.g4media.ro/george-simion-despre-holocaust-nu-poate-fi-negat-decat-de-nebuni-iubesc-poporul-evreu-o-sa-merg-in-america-la-muzeul-holocaustului-am-fost-si-la-auschwitz-invit-romanii-sa-mearga-la-muz.html, accesat în data de 15.03.2023.

[7] Andreea Pora, „George Simion lipește pe AUR eticheta conservatorismului, în locul celei de extremism. Șansele polului suveranist”, Europa Liberă România, 16.11.2022, https://romania.europalibera.org/a/george-simion-aur-conservatorism-extremism-pol-suveranist/32133591.html, accesat în data de 15.03.2023.

[8] Ibidem.

[9] Oana Despa, „Oliver Jens Schmitt, biograful lui Zelea Codreanu, despre asemănările dintre AUR și legionari”, Europa Liberă România, 21.01.2022, https://romania.europalibera.org/a/31663221.html, accesat în data de 15.03.2023.

[10] Ibidem.

[11] „Polul Conservator s-a lansat la Arad, în prezența lui George Simion (AUR)”, Arad Online, 28.10.2022, https://www.aradon.ro/aradon-stirile-judetului-arad/polul-conservator-s-a-lansat-la-arad-in-prezenta-lui-george-simion-aur-1614311/, accesat în data de 15.03.2023.

[12] Andreea Pora, op. cit.

[13] Alexandru Radu, România partidelor politice. Un sfert de veac de pluripartidism: 1989-2014, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2015, p. 160.

[14] Ibidem, p. 150.

[15] Ibidem, p. 26.