Partea a II-a – Momente reale de cumpănă în democrația românească postdecembristă
Partea I – Despre discursul politic alarmist din România postdecembristă
Partea a III-a – 2024: premise
Doar pentru că situațiile cât se poate de banale, dar amplificate în mod disproporționat de zgomotul strident al discursului alarmist nefondat se succed cu o frecvență extrem de ridicată pe scena politică din România, nu înseamnă că nu ne confruntăm uneori și cu momente veritabile de cotitură, în care electoratul este pus în fața unor decizii majore, care pot duce la transformări fundamentale, uneori ireversibile. În următoarele rânduri voi prezenta două exemple care, consider eu, se înscriu în acest tipar.
II.1) Eșecul inițiativei de revizuire a articolului 48 din Constituția României
Astăzi, site-ul Coaliției pentru Familie[1] este tăcut și cuminte, sinistra organizație fiind, pentru moment, trimisă la colț, cu coada între picioare, de către democrația românească. Accesând pagina respectivă, suntem întâmpinați doar de un logo și un motto uriașe, statice, fără alte meniuri, butoane sau informații de orice natură despre scopurile mârșave ale grupării fundamentaliste, despre acțiunile din trecut sau planurile diabolice pentru viitor – un soi de promisiune „schwarzeneggeriană” de reîntoarcere („I’ll be back”[2]). La fel ca direcția pe care dorea să o imprime României, site-ul Coaliției pentru Familie este un drum înfundat, un punct mort. Infama alianță, care a antrenat numeroase forțe retrograde din societatea românească și a fost susținută puternic mai ales de interesele bisericești (ortodoxia reprezintă forța ce imprimă vitalitate înapoierii cu reminiscențe medievale în care plutește o mare parte a populației) și de nemuritoarea extremă dreaptă (cu sforăielile ei naționaliste), s-a aflat în centrul inițiativei „cetățenești” de revizuire a articolului 48 din Constituția României. Astfel, monstruoasa coaliție își dorea să înlocuiască un singur cuvânt din alineatul (1) al articolului respectiv – în loc de „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”, „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat și o femeie”. După ce parlamentul a adoptat Legea de revizuire a Constituției, în zilele de 6 și 7 octombrie 2018, cetățenii români au fost chemați la urne pentru a valida sau respinge modificarea.
Până aici, nimic neașteptat în privința acestei inițiative, pentru un observator neutru al societății și politicii românești – însă marea surpriză a devenit din ce în ce mai evidentă pe măsură ce timpul rămas până la închiderea urnelor scădea, iar participarea populației rămânea la un nivel îndepărtat de cvorumul necesar pentru validarea referendumului. Rezultatele finale au consemnat eșecul: doar 21.1% dintre alegătorii cu drept de vot au participat, sub pragul minim de 30%. Existau numeroși factori favorabili adoptării acestei modificări constituționale: homofobia este extrem de răspândită în rândul populației țării noastre[3], religia ortodoxă ocupă o poziție majoritară covârșitoare[4] (iar Biserica Ortodoxă Română a girat și susținut activ referendumul)[5], PSD și liderul său autoritar, naționalist și conservator, Liviu Dragnea, își permiteau să conducă România într-o manieră aproape discreționară (referendumul servind din plin intereselor, ideologiei și clientelei de partid). De fapt, în general, revizuirea constituțională părea să rezoneze cu spiritul conservator, „balcanic”, care continuă să domine cultura locală. Acestor aspecte de fond li s-au adăugat și altele privind forma, fiind primul referendum postcomunist în care era prevăzut un cvorum de numai 30% dintre alegătorii eligibili pentru a fi declarat valid (față de un procent de 50%, mult mai greu accesibil, în toate referendumurile anterioare) și doar al doilea referendum postcomunist desfășurat de-a lungul a două zile (după cel din 2003, tot de revizuire a Constituției). Cu toate acestea, inițiativa a eșuat. Pentru articolul de față nu este de interes în mod special să analizăm motivele care au cauzat acest eșec (un exemplu de factor major ar putea fi prăbușirea popularității lui Liviu Dragnea[6], votul împotriva revizuirii Constituției reprezentând, de fapt, un vot împotriva acestuia), ci să conștientizăm, cum spuneam, importanța politică a momentului. Spre deosebire de situațiile de discurs alarmist nefondat, menționate anterior, validarea referendumului și revizuirea Constituției ar fi avut consecințe foarte importante și pe termen lung pentru statul nostru, ceea ce nu a reieșit neapărat din glasul opiniei publice (în afara grupurilor care susțin oricum activ, în permanență, drepturile comunității LGBTQ); să ne reamintim că Dan Barna, de pildă, o figură centrală a singurului partid parlamentar care a votat majoritar împotriva revizurii Constituției, considera că tema legalizării căsătoriei între persoane de același sex nu reprezintă o prioritate – o opinie similară a expus și Dacian Cioloș (la acea vreme implicat într-un proiect politic separat, însă gravitând, desigur, în jurul USR), preocupat, mai degrabă, de faptul că „referendumul nu aduce nimic nou”, deoarece căsătoria între un bărbat și o femeie este „deja legiferată”, și că fondurile cheltuite pentru organizarea referendumului sunt „bani pierduți”[7]. Mulți cetățeni români care aderă, altfel, la valorile occidentale și au convingeri politice proeuropene au preferat să adopte un discurs similar celor exprimate de Barna sau Cioloș, contestând doar utilitatea și relevanța referendumului. Recunosc că, la momentul respectiv, am fost entuziasmat de rezultatul votului (nu doar că nu a fost îndeplinit cvorumul, dar a fost și rămâne cea mai slabă participare la urne din România postdecembristă[8]), nu doar datorită implicațiilor sale, ci și pentru că părea a fi dovada unei deschideri liberale (mă refer la liberalism într-un sens mai larg, ca filosofie, și nu ca doctrină politică specifică) și din punct de vedere moral, nu numai economic, a poporului român. Reflectând însă în special asupra părerilor exprimate de USR și susținătorii lor, am realizat că votul împotriva modificării constituționale nu a fost neapărat un vot împotrivă, ci o abținere. Boicotul nu a fost, pentru mulți, modul prin care puteau contribui cel mai eficient la respingerea periculoasei inițiative, ci o manifestare propriu-zisă a dezinteresului față de tema aflată în dezbatere.
Dar dacă eșecul referendumului nu a fost o exprimare pozitivă a unor valori, ci, mai degrabă, o manifestare negativă a dezinteresului și apatiei, de ce enumăr acest moment drept unul de mare importanță politică? Indiferent de modalitatea prin care s-a reușit câștigarea luptei, consecințele victoriei sunt aceleași. În primul rând, bineînțeles, nu trebuie să neglijăm rezultatul concret și imediat al referendumului și implicațiile pozitive ale votului pentru persoanele LGBTQ (și, prin extensie, progresul înregistrat de drepturile omului, în general). Legalizarea căsătoriei între persoane de același sex pare iminentă în România, ținând cont de verdictul CEDO așteptat în procesul intentat de Adrian Coman și Clai Hamilton împotriva statului român[9] sau de recenta decizie CEDO în cazul Fedotova vs. Rusia[10], iar modificarea Constituției ar fi creat, fără îndoială, numeroase întârzieri, blocaje, dificultăți și turbulențe politice interne și internaționale. În al doilea rând, trebuie să privim toate evenimentele și deciziile politice din ultimii ani prin prisma realității actuale, generată de situația izbucnită în urmă cu un an în Ucraina demult instabilă. Omenirea traversează un conflict ideologic global cu un potențial exploziv, în care România se află, în sfârșit, indiferent cine va triumfa în final, de partea corectă a istoriei – de partea secularismului, a democrației, rațiunii, umanismului, dreptului internațional și aspirației către libertate și progres. Resimțind încă gravele consecințe existențiale și materiale produse de poziția eronată aleasă în precedenta mare luptă de acest gen (deși reprezintă o simplificare extremă a contextului istoric deosebit de complicat, putem afirma totuși că în al Doilea Război Mondial nu numai că am ales tabăra în mod evident criminală, dar aceasta a fost și înfrântă – deci ne-am trădat și conștiința, și interesele), România are garanția că, de această dată, a optat pentru varianta corectă din punct de vedere moral – și, bineînțeles, există toate șansele ca Occidentul să iasă învingător și din această nouă criză, fiind încă mult mai puternic decât inamicii săi, ceea ce chiar ar putea propulsa România către un statut de putere locală. Conflictul ideologic actual este mult mai clar delimitat decât în trecut; este chiar unul pur ideologic. Înainte de al Doilea Război Mondial, Vestul era unit de conjunctura geopolitică și interesele economice comune; în timpul Războiului Rece, de opoziția față de un sistem politic specific – comunismul. Astăzi, Statele Unite, Europa (vindecată de boala colonialismului) și ceilalți aliați ai lor, deși sunt în continuare conectați de interesele economice și considerentele geopolitice, împărtășesc, înainte de toate, un sistem distinct de valori – democrația, drepturile omului, legile internaționale, pacea, umanismul și învățarea lecților istoriei – toate perfecționate și consolidate de-a lungul ultimelor decenii. Amalgamul haotic de idei delirante prin care Rusia își argumentează, în sfera publică, agresiunea militară, are în centru tocmai această opoziție totală față de viziunea, valorile și principiile de natură liberală ale Occidentului, invocând dreptul „poporului rus” de a își alege „propriul drum” – putere politică discreționară, justiție și presă controlate politic, monopolul statului asupra adevărului, represiunea vocilor critice, respingerea secularismului și a obligației de a respecta drepturile omului ș.a.m.d. Înverșunarea cu care Rusia se exprimă în legătură cu subiectul LGBTQ este una extremă, ajungând până în punctul în care toleranța Vestului față de această comunitate a fost menționată constant de Putin și oficialii ruși drept unul dintre factorii decisivi care ar „justifica” războiul brutal declanșat de Moscova[11]. Minorul partid de stânga Demos a intuit foarte bine toate implicațiile referendumului „pentru familie” – voi cita câteva pasaje destul de consistente din text, pentru că acesta atinge perfect toate punctele esențiale în legătură cu subiectul:
„Tema familiei «normale» și a căsătoriei au fost importate din străinătate de culte militante și preluate de către organizații și politicieni populiști avizi de putere. Demersuri asemănătoare au avut loc în Croația, Slovacia și Slovenia, țări membre UE, și mai ales în țări din fosta Uniune Sovietică. Toate aceste țări au în comun o experiență democratică recentă și instituții fragile […], precum și o influență vădită a Rusiei și aliaților ei în susținerea «familiei» și așa ziselor valorilor tradiționale. Rusia folosește aceste valori ca o armă pentru a alimenta opoziția față de Vestul democratic și a-și menține influența în fostele țări comuniste din Centrul și Estul Europei. Aflată în centrul acestul proiect, Rusia construiește o «Internațională Conservatoare» susținând prin mijloace subversive pozițiile eurosceptice.
Coordonarea acestor acțiuni se face prin intermediul unor organizații globale precum «Alianța Mondială a Familiilor», loc de întâlnire în care neoprotestanții radicali americani îşi dau mâna cu agenții Kremlinului și la ale cărei evenimente participă și promotorii români ai referendumului. Ultimul eveniment al acestei organizații s-a desfășurat la Chișinău, sub patronajul președintelui pro-rus Igor Dodon. Mesajele anti-europene ce însoțesc aceste evenimente nu au întârziat să apară și în România. […]
În acest context, se arată mai clar miza referendumului și impactul acestuia – intrarea României în «Internaționala Conservatoare» condusă de Rusia şi îndepărtarea de nucleul țărilor democratice vestice. Acest referendum nu este despre credință și familie, ci despre putere, dezbinare și ură. A participa la el înseamnă a susține o Europă divizată şi slăbită, în care România să fie condusă de politicieni care nu dau socoteală nimănui și care se mențin la putere prin subjugarea justiției, presei, societății civile și a opoziției.
Sub conducerea lor, România ar începe să semene cu Rusia și cu alte state autoritare.”[12]
Miza referendumului nu a fost, așadar, doar problema căsătoriei între persoane de același sex, ci imprimarea unui impuls hotărât societății românești în direcția opusă Vestului, în brațele Rusiei flămânde după prestigiul imperial de altă dată, prin răspândirea ideologiei sale construite în jurul ortodoxiei și a conservatorismului radical, prin destabilizarea socială și erodarea consensului proeuropean. Partidele mari, orbite de nevoia lor de a își satisface electoratul (iar electoratul este, așa cum am menționat deja, predominant ortodox și în mare parte reticent să susțină drepturile LGBTQ) și a își asigura, din timp, suficiente voturi pentru încă un mandat confortabil în fotoliile instituțiilor statului, s-au raliat aproape unanim în jurul inițiativei, singurele poziții cât de cât coerente, vizibile și credibile împotriva revizuirii Constituției venind din partea USR, din parlament, și a MRÎ (RO+) – Mișcarea România Împreună (partidul condus de Cioloș, care a demonstrat însă, prin declarațiile sale, adevăratele opinii despre subiect) și Demos, din afara parlamentului. În rest, PNL, ALDE (Partidul Alianța Liberalilor și Democraților), UDMR (din parlament) și PRO România (din afara parlamentului) au recurs la mascarada ridicolă a „votului conform propriei conștiințe”. Chiar și reprezentanții minorităților au votat în favoarea organizării referendumului! Principalele forțe politice din România, PSD și PNL, au susținut puternic inițiativa Coaliției pentru Familie, deși discriminarea persoanelor LGBTQ este vădit contrară atât principiilor social-democrate, cât și celor liberale. Dacă PSD-ul scufundat de Liviu Dragnea într-o psihoză naționalistă a fost principalul promotor politic al referendumului, PNL a invocat, penibil, în repetate rânduri, că ar rămâne într-o poziție neutră – cu toate acestea, niciunul dintre membrii partidului nu s-a opus adoptării legii de revizuire a Constituției în votul final din Senat, camera decizională (singurele voturi împotrivă fiind ale unor parlamentari USR[13]), în timp ce purtătorul de cuvânt, Ionel Dancă, transmitea următorul mesaj: „la referendumul pentru definirea familiei, bazată pe căsătoria dintre un bărbat și femeie, votez Da pentru că așa cred și așa trăiesc!”[14]. Orbiți de propriile scopuri imediate și preconcepții personale, politicienii români nu au considerat că ar fi suspect să ne alăturăm următorului grup de state europene în care căsătoria este reglementată constituțional drept o uniune posibilă doar între un bărbat și o femeie: Armenia, Belarus, Bulgaria, Croația, Georgia, Ungaria, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Muntenegru, Rusia, Polonia, Serbia, Slovacia și Ucraina. Bineînțeles, numitorul comun al tuturor acestor state este Rusia – fie ca o covârșitoare influență istorică, de care s-au lepădat, mai mult sau mai puțin, măcar pentru moment (Croația, Muntenegru, Slovacia, Polonia, Letonia, Lituania, Bulgaria), sau de care încearcă să se lepede (Georgia, Republica Moldova, Ucraina), fie ca aliat sau colaborator (Belarus, Armenia, Serbia, Ungaria). Privind toate aceste aspecte, devine evident că miza referendumului din 2018 a fost reintrarea României în sfera de influență a Rusiei, prin intermediul ideologiei sale ultraconservatoare.
În al treilea rând, invalidarea referendumului de revizuire a Constituției a reprezentat o lovitură considerabilă adusă forțelor naționaliste și antidemocratice, reușind să inhibe, măcar temporar, expansiunea agresivă a conservatorismului, autoritarismului și populismului în România (democrația și populismul vor intra din nou în ring, pentru continuarea luptei, în 2024). Eșecul revizuirii Constituției, deși aceasta se baza, așa cum am văzut, pe numeroși factori care, aparent, ar fi trebuit să îi garanteze reușita (inclusiv susținerea principalelor partide), a determinat forțele politice să analizeze mai atent astfel de inițiative ulterioare, stârnite de grupurile de influență din jurul lor. O înfrângere totală precum cea din 2018 este de natură să afecteze popularitatea și credibilitatea celor care s-au raliat în spatele propunerii, iar Liviu Dragnea și PSD, în special, au simțit, din plin, reculul implicării lor prost calculate. Odată cu eșecul referendumului, s-a demonstrat că, dincolo de toate problemele și disfuncționalitățile sale, democrația românească a dezvoltat o oarecare robustețe și nu poate fi deturnată oricând, oricum, de oricine – chiar dacă, uneori, datorită apatiei mai mult decât a activismului civic. O alianță între Liviu Dragnea, structurile de partid ale PSD și Biserica Ortodoxă Română, toate deținând o putere și o influență depline în societatea românească, nu a fost capabilă să își impună voința, în ciuda tuturor eforturilor depuse – iată o lecție pentru alte personaje populiste și antidemocratice, care ar trebui să își cântărească și dozeze cu ceva mai mult tact energia și resursele, să fie mai circumspecte atunci când își aleg bătăliile pe care vor să le poarte. Referendumul și-a dovedit limitele ca modalitate de impunere forțată asupra societății a unor convingeri infiltrate în mediul politic prin intermediul lobby-ului Bisericii sau al altor organizații retrograde asociate acesteia, scurtcircuitând traseul politic firesc. Constituția a rezistat încă o dată asaltului politic, dovedindu-se eficiența și durabilitatea rigidității impuse voit și prevăzător de către legiuitorul constituant (e drept, o armă cu două tăișuri, uneori) și maturitatea surprinzătoare a Constituției din anul 1991. Restricțiile impuse avortului în Polonia, în special începând cu anul 2021, reprezintă o avertizare sumbră în legătură cu consecințele catastrofale produse de ingerințele religioase în treburile statului. La fel ca fiarele însetate de sânge, Biserica Ortodoxă Română și armata sa de profitori și dezaxați abia așteaptă un semn de slăbiciune, precum ar fi fost succesul inițiativei Coaliției pentru Familie, pentru a sări la atac și a își impune la scară largă agenda reacționară. De asemenea, referendumul din 2018 a avut o influență tangibilă și asupra conduitei și programului PSD – costul politic al eșecului, coroborat cu condamnarea penală care l-a scos din scenă, câteva luni mai târziu, pe Liviu Dragnea, contribuind la o temperare vizibilă a discursului naționalist-populist și din ce în ce mai eurosceptic către care acest partid alunecase în ultimii ani. Indiferent dacă susținem sau suntem împotriva PSD, viziunea acestui partid ne influențează puternic pe fiecare dintre noi, deoarece rămâne, cu consecvență, principala forță politică din România, atât în privința rezultatelor electorale cât și a prezenței sale constante în viața publică, în general. De fiecare dată când pare că a fost compromis, PSD se dovedește greu de ucis, identificând mereu soluțiile potrivite pentru a reveni relativ rapid în fruntea statului. În timpul epocii Dragnea, de pildă, au existat turbulențe majore, care păreau potențial fatale: partidul a schimbat trei prim-miniștri, deși se afla într-o coaliție majoritară în parlament (prim-ministrul Sorin Grindeanu a fost demis, ridicol, printr-o moțiune de cenzură inițiată de propriul partid, Mihai Tudose a demisionat în urma retragerii sprijinului politic, iar Viorica Dăncilă a fost înlăturată, din nou, printr-o moțiune de cenzură, după ieșirea de la guvernare a partenerilor ALDE), reformele inițiate în justiție au stârnit cele mai ample proteste populare postdecembriste, în timp ce Viorica Dăncilă a reprezentat, probabil, cel mai slab lider politic și candidat la alegerile prezidențiale propus vreodată de marile partide democratice din România. Cu toate acestea, după trecerea forțată în opoziție din 2019, PSD a reușit să revină la guvernare în numai doi ani, beneficiind de susținerea PNL și a președintelui Klaus Iohannis, cei care își construiseră anterior întregul discurs politic în jurul eliminării PSD din sfera puterii politice. Deși, declarativ, este un partid de orientare social-democrată, în realitate, PSD are ca unic scop deținerea puterii, consistența doctrinară fiind situată foarte jos pe lista de priorități. PSD ia întotdeauna pulsul poporului, fiind o umbrelă sub care se poate adăposti orice convingere și viziune politică, cât timp aceasta se dovedește a fi utilă în vederea strunirii maselor, accederii și menținerii la guvernare. În timpul „domniei” lui Dragnea, partidul a plonjat, fără rezerve, într-un discurs dominat de teorii ale conspirației și clișee specifice, mai degrabă, extremei drepte (să ne amintim, de exemplu, cum senatorul Titus Corlățean declara că USR vrea să impună „obligația avortului”[15]). Deși nici astăzi PSD nu și-a modernizat efectivul (Liviu Dragnea, 2018: „Merg la referendum și educația mea ortodoxă, de copil crescut la țară, mă face să spun «Da» cu toată hotărârea.”[16]; Marcel Ciolacu, 2021: „România este o țară creștină și, mai explicit, eu nu sunt de acord cu căsătoriile între persoane de același sex.”[17]), partidul este parte dintr-o coaliție guvernamentală puternic proeuropeană și s-a poziționat hotărât împotriva influenței Rusiei și a războiului declanșat de Vladimir Putin în Ucraina. Această abordare, care nu era deloc garantată, reprezintă, indiscutabil, o victorie a democrației românești. Eșecul referendumului pentru familie a temperat avântul naționalist, conservator și antieuropean din interiorul PSD, ceea ce este în beneficiul nostru, al tuturor.
II.2) Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 și 2000
Am descris, mai devreme, alegerile parlamentare din anii 2016 și 2020 ca fiind înconjurate de o isterie politică greu de justificat în mod rațional – contrar furorii opiniei publice, lupta dintre USR, PNL și PSD s-a desfășurat în interiorul coordonatelor electorale firești pentru un stat democratic și departe de perspectiva unor consecințe grave pentru instituțiile democrației românești, indiferent care aveau să fie rezultatele finale. Vreau acum să mă refer succint (deoarece subiectele sunt stufoase și complexe, este imposibil să ne oprim prea mult asupra detaliilor) la două exemple aflate la polul opus – competiții electorale care au fost foarte aproape să îndrepte România într-o direcție extrem de periculoasă, îndepărtând statul nostru de parcursul democratic pe care, în cele din urmă, avea, din fericire, să îl urmeze. În 1996 și 2000, tânăra democrație românească era chemată de abia pentru a doua și treia oară la urne, după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, pentru a decide componența parlamentului și președintele statului. Odată cu revizuirea constituțională din anul 2003, alegerile parlamentare și cele prezidențiale au fost decalate – în 1996 și 2000 însă, lupta pentru parlament și președinție era una comună (ultimele alegeri simultane de acest fel au avut loc în 2004). În condițiile unui stat încă traumatizat de ceaușism, în Constituția căruia funcția de președinte rămăsese una cu atribuții importante în plan executiv, tandemul electoral candidat la președinție + partid era unul puternic și atractiv, având potențialul de a determina o dominație generală a unei singure voințe politice asupra întregii organizări statale.
Dincolo de importanța lor cu adevărat decisivă, în jurul alegerilor din 1996 s-au cristalizat și numeroase așteptări nefondate: încă neexperimentata noastră democrație și-a pus speranțe complet nerealiste în guvernarea construită în jurul CDR (Convenția Democrată Română) și în președintele Emil Constantinescu, care nu dispuneau de mijloace suficiente pentru a produce transformarea fundamentală de care România avea nevoie – nimeni nu ar fi dispus de asemenea mijloace, deoarece tranziția era un proces de lungă durată, ce presupunea atingerea unei mase culturale critice și o transformare socială venită în egală măsură și de jos în sus. De asemenea, contrar imaginii conturate în perioada petrecută în opoziție și în cursa electorală, CDR și aliații lor au venit cu o calitate destul de scăzută a resurselor umane, ceea ce, privind realist, era de așteptat într-un stat în care întreaga cultură și tradiție politică fuseseră amputate de severa represiune comunistă, întinsă, nemilos, de-a lungul deceniilor. Din acest punct de vedere, al rezultatelor raportate la încrederea oferită și speranțele generate, forțele politice care au câștigat cursa electorală din 1996 au reprezentat o dezamăgire profundă, care a generat exact sentimentele de apatie și cinism pe care le menționam și în legătură cu prestația USR. Însă alegerile din 1996 au avut o miză fundamentală pentru democrația românească, care, pentru a deveni cu adevărat funcțională, trebuia să demonstreze că este capabilă să ofere o alternanță pașnică la guvernare, o tranziție legală și disciplinată a puterii. În ciuda unor nereguli și abuzuri comise de FSN/FDSN în alegerile din 1990 și 1992, nivelul enorm de popularitate a partidului și a lui Ion Iliescu era greu de contestat. Acesta a fost erodat, firesc, în timpul guvernării Nicolae Văcăroiu, mai ales din cauza problemelor economice și sociale grave apărute în imensul vid rămas, pe toate planurile, după prăbușirea regimului comunist, și gestionate slab de factorii politici. Viitorul țării era din ce în ce mai neclar, pe măsură ce Europa privea cu scepticism spre stabilitatea vulnerabilei democrații românești și potențialele intenții ascunse urmărite de așa-numitul „patrulater roșu” – alianța formată din FDSN/PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România), PRM, PUNR (Partidul Unității Națiunii Române) și PSM (Partidul Socialist al Muncii), înțesată de personaje și influențe naționalist-comuniste. Tensiunile sociale ajunseseră la cote ridicate, noua generație dorind o guvernare ruptă de reflexele trecutului, care să îndeplinească până la capăt crezul anticomunist al Revoluției. Puterea extinsă, pornirile dictatoriale și conexiunile cu funcțiile cheie din armată și din serviciile secrete deținute de Ion Iliescu nu excludeau transformarea acestuia într-o figură antidemocratică, în contrast cu discursul pe care depunea eforturi să îl afișeze, zâmbind, în fața Europei (Lukașenko sau Putin ne-au arătat, ulterior, cât de simplu este să deturnezi un stat din lumea postsovietică, după ce ai ajuns să obții în mod „democratic” puterea). Pentru a demonstra însă că poate trece testul alternanței la guvernare, pentru a tempera influența politică a fosilelor PCR și ale Securității, pentru a dovedi în fața întregii Europe că vrea și este capabilă să se desprindă din sfera de influență a Rusiei (și, în egală măsură, pentru a îi dovedi același lucru și Rusiei), România avea nevoie de un vot pro-CDR și pro-Emil Constantinescu în anul 1996. Este greu să ne imaginăm care ar fi fost consecințele încă unui mandat succesiv PDSR-Iliescu, atât pentru România, cât și pentru PDSR și Ion Iliescu, care, în opoziție, au învățat multe despre democrație, revenind, în 2000, cu un discurs puternic proeuropean, pur și simplu de neimaginat cu un deceniu în urmă.
Patru ani mai târziu, democrația românească era din nou supusă unui test major, de al cărui rezultat depindea, la fel ca în 1996, însăși supraviețuirea sa. Peisajul politic era unul mult mai sumbru decât în 1996, deoarece speranța în posibilitatea unor îmbunătățiri radicale prin simpla schimbare a partidelor aflate la guvernare se dovedise, empiric, a fi fost o iluzie. Scurtă paranteză: s-ar putea spune că aceasta este o speranță firească sau chiar fundamentală pentru funcționarea unei democrații – altfel, ce ar mai putea motiva alegătorii să se prezinte la vot și cetățenii să se implice în viața politică a statului? Așa cum menționam și mai devreme, sunt de părere că alimentarea unor speranțe nerealiste în legătură cu schimbările care pot fi produse de alegerile democratice subminează democrația: pe de o parte, apatia și dezinteresul se vor instala pe măsură ce speranțele respective se dovedesc nerealiste, iar și iar, pe de altă parte, simpla credință într-un astfel de curs al evenimentelor împinge alegătorii în brațele deschise ale populiștilor, cei care chiar își doresc să zguduie serios temeliile democrației și ale statului de drept și vor face totul să își onoreze promisiunile. Democrația implică tact, cooperare, dialog, raționalitate, compromis, echilibru, răbdare, coerență, predictibilitate, o viziune de ansamblu și planuri realiste, pe termen lung. Cu excepția unor situații cu adevărat excepționale (precum este războiul din Ucraina, în cazul căruia democrațiile occidentale s-au mobilizat destul de bine, reușind să schimbe în săptămâni sau luni unele paradigme politice, economice și militare care dăinuiau de mai multe decenii), progresul nu poate fi altfel decât un proces lent, complex și minuțios. Deși invocarea acestui aspect ar putea fi folosită de politicienii incompetenți sau corupți pentru a se disculpa, cred că sunt mult mai grave consecințele tensiunii acumulate atunci când speranțele lipsite de baze reale rămân, la finalul unui mandat, suspendate în vid. Politicienii populiști și partidele extremiste vor fi întodeauna acolo, profitând de așteptările înșelate și promițând acțiune și transformări radicale. Dezgustați și înfuriați, mulți alegători vor opta pentru acțiune și transformări radicale, indiferent de natura și consecințele acestora – indiferent de volumul de sânge care stă să fie vărsat.
Să revenim însă în anul 2000. Semnarea tratatelor de aderare la NATO și Uniunea Europeană erau încă în viitor și numeroase reforme, precum și o revizuire constituțională obligatorie (care necesita un consens politic extins și o majoritate solidă) ne despărțeau de aceste momente istorice. Cum spuneam, efervescenta și vocala „societate civilă” a anilor ’90, închegată în jurul crezului că scoaterea de la putere a lui Ion Iliescu și a partidului său va garanta un progres extraordinar al României, fusese deziluzionată și împinsă în depresie de patru ani de guvernare dominată de scandaluri, blocaje instituționale, reforme eșuate, crize economice severe și o degradare socială generală – își pierduse mobilul de a exista. În timpul guvernării coaliției alcătuite din CDR, PD (Partidul Democrat), PSDR (Partidul Social-Democrat Român – a nu se confunda cu PDSR) și UDMR și a mandatului prezidențial deținut de Emil Constantinescu au fost efectuate, desigur, numeroase reforme vitale și au fost luate decizii și bifate reușite notabile pentru România, cu precădere în politica externă – dar așteptările majorității alegătorilor anti-PDSR erau finalizarea tranziției către democrație și remedierea tuturor gravelor disfuncții agravate de stagnarea și atitudinea antireformistă din guvernarea anterioară. Fărâmițarea coaliției create anterior în jurul PNȚCD (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat), odată cu prăbușirea acestuia în irelevanță, retragerea lui Emil Constantinescu din cursa pentru un al doilea mandat de președinte (eveniment singular în peisajul postdecembrist) și criza de popularitate și credibilitate în care s-au afundat PD și Petre Roman au lăsat alegătorul român în fața unei singure alternative viabile: PDSR și Ion Iliescu. Însă aceștia erau înconjurați de numeroase temeri legitime ale electoratului prooccidental: aveau ei să aprofundeze sau măcar să continue parcursul proeuropean al României? Să întreprindă reformele necesare pentru integrarea europeană și transatlantică? Nu cumva aveau să regreseze către tendințele neocomuniste și antidemocratice ce viciaseră mandatele anterioare? Puteau ei rezista tentației de a da frâu liber reflexelor autoritare și scepticismului față de economia de piață? Era Ion Iliescu capabil să devină un partener credibil de discuție pentru Vest, precum Emil Constantinescu? În timp ce foștii alegători CDR meditau asupra acestor dileme, se producea o expansiune spectaculoasă a popularității lui Corneliu Vadim Tudor și a partidului său, PRM. În interiorul acestuia, foști membri ai nomenclaturii PCR și foste cadre ale Securității nu au ezitat să utilizeze simultan extremismul de stânga și de dreapta, bazându-și programul politic pe o mitologie naționalistă virulentă, legitimarea violenței și a invectivelor ca instrumente politice firești, nostalgie fățișă pentru regimul comunist, antisemitism, xenofobie, o paletă largă de teorii ale conspirației – toate catalizate de carisma cu iz de tabloid, bădărănia scandaloasă și aura mistică ale „Tribunului”. Această mixtură toxică a atras în beția sa nihilistă un număr mare de români loviți de sărăcie, de șocul de a avea un nivel de trai mai redus decât cel din timpul dictaturii comuniste, terifiați de reformele impuse de continuarea tranziției către o economie de piață funcțională, eliberată de ingerințele statului (un criteriu obligatoriu pentru integrarea în Uniunea Europeană și NATO) – dar a rezonat și cu cei pur și simplu deziluzionați și lipsiți de alte variante în afară de votul „în ciudă”, ca formă de protest. Alinierea tuturor acestor factori nefaști amenința, la doar un an și câteva luni după eclipsa totală de soare din august 1999, să arunce democrația românească într-un con prelung de umbră, cu consecințe severe și, poate, ireversibile. Erau vremuri pre-Orbán, pre-Brexit, pre-Trump, în care populismul occidental părea dacă nu apus, cu siguranță marginal. Instalarea lui Corneliu Vadim Tudor și a PRM în fruntea statului român ar reprezenta în contextul de astăzi un incident regretabil și devastator, dar nu o surpriză izolată care să ne transforme în paria, ci o tristă extindere a unui curent ce are deja o forță locală și globală. La acea vreme însă, triumful electoral înregistrat de extremism ar fi fost o dovadă categorică de imaturitate democratică, anulând (fie unilateral, fie bilateral) absolut toate progresele înregistrate anterior în dialogul cu Vestul și parafând statutul României drept încă un stat instabil și imprevizibil din Balcanii veșnic turbulenți – eram situați totuși între Iugoslavia însângerată și zguduită de frigurile diverselor psihoze naționaliste și militariste alimentate cu precădere dinspre est, Ucraina și Republica Moldova – care nu dădeau semne că vor căpăta suficient avânt pentru a se desprinde vreodată de moștenirea sovietică… Rusia, care începea să își ascută din nou colții totalitari, odată cu confiscarea puterii de către Vladimir Putin, abia aștepta să infecteze societatea românească, profitând de un sistem imunitar democratic slăbit. Din fericire, partidele democratice au reușit să găsească un punct de vedere comun și să se coalizeze în jurul unui crez antiextremist, accederea lui Corneliu Vadim Tudor în turul al doilea al cursei prezidențiale și obținerea unui sfert dintre mandatele de senatori și deputați de către partidul său rămânând, în cele din urmă, fără consecințe reale asupra politicii românești – statul nostru și-a continuat și îndeplinit obiectivele de integrare europeană și transatlantică. Vom discuta imediat, mai în detaliu, despre lecțiile anului 2000 și cum ne pot ajuta ele în 2024. Până atunci, este important să reținem că, în 1996 și 2000, România a trecut prin două teste electorale extrem de serioase – mai întâi, a fost nevoie ca populația și autoritățile să confirme pentru prima dată, fără loc de interpretare, apartenența democratică a statului, asigurând alternanța pașnică la guvernare; apoi, a trebuit să fie dovedită reziliența tinerei noastre democrații, prin respingerea coordonată a confiscării statului de către forțe extremiste cu nostalgii totalitariste și convingeri incompatibile cu modernitatea. Până în acest moment al eseului am definit discursul politic alarmist, după care am oferit două exemple în acest sens, două mituri ce au generat mitomanii persistente în jurul anilor electorali (mitul războinicului anticomunist, ilustrat de Traian Băsescu, și mitul salvării și al oamenilor noi în politică, ilustrat de USR). Apoi, am discutat despre două exemple opuse, momente de cumpănă în care soarta democrației românești a fost cu adevărat pusă în joc odată cu mandatele parlamentare și prezidențiale – 1996 și 2000. În continuare voi oferi câteva argumente în susținerea opiniei că anul electoral 2024 reprezintă un nou punct critic în evoluția democrației postdecembriste.
[1] Coalitiapentrufamilie.ro, https://coalitiapentrufamilie.ro/, accesat în data de 15.03.2023.
[2] Replică celebră rostită de actorul de origine austriacă în filmul „The Terminator” (n.a.).
[3] „Barometrul discriminării 7 din 10 români nu au încredere în homosexuali și romi / Ce spun despre străinii care critică țara și despre Soros”, HotNews.ro, 26.02.2019, https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22997955-barometrul-discriminarii-7-din-10-romani-nu-incredere-homosexuali-romi-spun-despre-strainii-care-critica-tara-despre-soros.htm, accesat în data de 15.03.2023.
[4] Ovidiu Cornea, „Recensământ 2022. De ce este religia marea necunoscută, cu 15% dintre români nedeclarați”, Europa Liberă România, 08.01.2023, https://romania.europalibera.org/a/religie-recensamant2022-romani-/32210549.html, accesat în data de 15.03.2023.
[5] Bogdan Păcurar, „Recensământ 2022. România are 19.053.815 locuitori. Țara noastră a pierdut peste un milion de locuitori față de acum 10 ani, Digi 24, 30.12.2022, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/recensamant-2022-romania-are-19-053-815-locuitori-tara-noastra-a-pierdut-peste-un-milion-de-locuitori-fata-de-acum-10-ani-2199695, accesat în data de 15.03.2023.
[6] „EXCLUSIV. Sondaj intern PSD devastator pentru Liviu Dragnea. Câte voturi ar primi la prezidențiale”, Digi 24, 23.09.2018,
https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/exclusiv-ce-popularitate-are-liviu-dragnea-in-sondajul-prezentat-in-cex-de-adrian-tutuianu-1001014, accesat în data de 15.03.2023.
[7] „Dacian Cioloș, despre referendumul privind redefinirea familiei: Nu îi văd utilitatea. Sunt bani pierduți”, Mediafax.ro, 22.09.2018, https://www.mediafax.ro/politic/dacian-ciolos-despre-referendumul-privind-redefinirea-familiei-nu-ii-vad-utilitatea-sunt-bani-pierduti-17528863, accesat în data de 15.03.2023.
[8] Maria Tufan, „Rezultatul final al referendumului: Cea mai slabă prezenţă la vot din istoria democraţiei româneşti”, Adevărul.ro, 08.10.2018, https://adevarul.ro/politica/rezultatul-final-al-referendumului-cea-mai-slaba-1896037.html, accesat în data de 15.03.2023.
[9] Bogdan Păcurar, „Asociația ACCEPT: România este judecată la CEDO pentru nerecunoșterea căsătoriei gay dintre Adrian Coman și Clai Hamilton”, Digi 24, 01.03.2021, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/asociatia-accept-romania-este-judecata-la-cedo-pentru-nerecunosterea-casatoriei-gay-dintre-adrian-coman-si-clai-hamilton-1460662, accesat în data de 15.03.2023.
[10] Irina Breilean, „Decizie CEDO în favoarea parteneriatelor LGBT. Cum va afecta hotărârea cuplurile din România”, Europa Liberă România, 17.01.2023, https://romania.europalibera.org/a/decizie-cedo-fedotova-v-rusia-efecte-asupra-romaniei/32225935.html, accesat în data de 15.03.2023.
[11] Amy Mackinnon, „LGBTQ Russians Were Putin’s First Target in His War on the West”, ForeignPolicy.com, 07.10.2022, https://foreignpolicy.com/2022/10/07/lgbtq-russia-ukraine-war-west/, accesat în data de 15.03.2023.
[12] „Un referendum pentru redefinirea poziției României în familia europeană”, Demos.org.ro, https://demos.org.ro/2018/10/04/un-referendum-pentru-redefinirea-pozitiei-romaniei-in-familia-europeana/, accesat în data de 15.03.2023.
[13] Iulia Roșca, „Inițiativa cetățenească de redefinire a familiei în Constituție a fost adoptată de Senat – doar senatorii USR au votat împotrivă / Urmează referendumul din 7 octombrie”, HotNews.ro, 11.09.2018, https://www.hotnews.ro/stiri-politic-22696664-ini-iativa-cet-eneasc-fost-adoptat-senat-doar-senatorii-usr-votat-mpotriv.htm, accesat în data de 15.03.2023.
[14] „De ce nu s-a opus PNL în Parlament referendumului pentru familie. Explicații oficiale”, Digi 24, 12.09.2018, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/de-ce-nu-s-a-opus-pnl-in-parlament-referendumului-pentru-familie-explicatii-oficiale-995129, accesat în data de 15.03.2023.
[15] „Delirul de final al PSD-ului. Titus Corlățean: Ce normalitate e cea în care voci neomarxiste din USR anunță obligația avortului?”, Digi 24, 10.10.2019, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/delirul-de-final-al-psd-ului-titus-corlatean-ce-normalitate-e-cea-in-care-voci-neomarxiste-din-usr-anunta-obligatia-avortului-1198860, accesat în data de 15.03.2023.
[16] „Dragnea: Merg la referendum și educația mea ortodoxă, de copil crescut la țară, mă face să spun «Da» cu toată hotărârea. După referendum se va discuta legea parteneriatului civil”, Profit.ro, 30.09.2018, https://www.profit.ro/stiri/dragnea-merg-la-referendum-si-educatia-mea-ortodoxa-de-copil-crescut-la-tara-ma-face-sa-spun-da-cu-toata-hotararea-dupa-referendum-se-va-discuta-legea-parteneriatului-civil-18475989, accesat în data de 15.03.2023.
[17] Dan Tăpălagă, „VIDEO INTERVIU Marcel Ciolacu: Nu sunt de acord cu căsătoria între persoane de același sex, nici cu parteneriatul civil / Cum explică votul europarlamentarilor PSD pentru rezoluția «Europa, zonă de libertate pentru persoanele LGBT»”, G4Media.ro, 16.03.2021, https://www.g4media.ro/video-interviu-marcel-ciolacu-nu-sunt-de-acord-cu-casatoria-intre-persoane-de-acelasi-sex-nici-cu-parteneriatul-civil-cum-explica-votul-europarlamentarilor-psd-pentru-rezolutia-europa-zo.html, accesat în data de 15.03.2023.