Partea I – Despre discursul politic alarmist din România postdecembristă
În a doua mea carte, „Ceilalți”, aduceam în discuție pericolul major reprezentat de discursul alarmist constant care înconjoară campaniile electorale și, în general, disputele dintre partidele aflate pe scena democrației românești. Nu pretind că fenomenul ar fi unul exclusiv autohton, radicalizarea politică a ultimelor decenii ducând la răspândirea acestui gen de discurs – de exemplu, poate cel mai vizibil, șocant și îngrijorător, în Statele Unite ale Americii, unde republicanii și democrații se consideră reciproc drept personificări ale răului și trăiesc, efectiv, în realități paralele, fiind animați nu de convingeri diferite, ci de concepții divergente despre conceptul de adevăr. Lăsând la o parte aceste aspecte, pe care le voi trata doar sumar, tangențial, aș vrea ca în eseul de față să analizez, în primul rând, tendințele politice alarmiste din politica românească recentă și implicațiile lor pentru anul electoral 2024 – probabil cel mai important moment politic prin care statul român va trece după 2000. Rătăciți în zgomotul constant de fond, riscăm să pierdem din vedere obstacole extrem de periculoase apărute în drumul tinerei noastre democrații, care pot deturna grav statul de drept – precum șansa pe care AUR (Alianța pentru Unirea Românilor) o are, în 2024, de a deveni o forță politică decisivă. De aceea, cred că subiectul abordat nu este doar unul de interes pur teoretic, ci are o importanță practică imediată. Voi structura textul conform planului de mai jos, efectuând uneori și incursiuni în domenii adiacente, de interes pentru ideea centrală:
- descrierea conceptului de „discurs alarmist” în contextul menționat și ilustrarea acestuia cu două exemple concrete din era postdecembristă;
- prezentarea altor două exemple de momente electorale, pe care le consider, de această dată, cu adevărat critice pentru evoluția democratică a statului nostru;
- susținerea opiniei că alegerile din anul 2024 vor reprezenta un nou prag deosebit de important pentru democrația românească;
- argumentarea faptului că AUR reprezintă cea mai mare amenințare internă actuală (și recentă) la adresa democrației românești.
I.a. Discursul politic alarmist – viziune de ansamblu
Politica românească postdecembristă a lăsat, fără îndoială, mult de dorit. Corupția și incompetența au devastat administrația, economia și instituțiile României, continuând să fie extrem de răspândite chiar și în prezent, atât la nivel local, cât și central. Decalajul dintre nivelul de trai din țara noastră și cel din statele extrem de prospere ale Europei rămâne unul considerabil, în ciuda anilor de creștere economică susținută, iar populația consideră, de regulă, clasa politică drept principalul responsabil pentru această situație. Dezastrul produs în anul 2015 în clubul Colectiv din București, unde, în urma unui incendiu, și-au pierdut viața șaizeci și patru de persoane, este unul reprezentativ pentru degradarea statului de drept, evidențiind vicii severe: indiferența, corupția și disprețul autorităților publice, care au acordat clubului autorizațiile necesare funcționării, deși acesta nu îndeplinea condițiile elementare de siguranță în caz de incendiu, dar și starea sinistră a sistemului sanitar, deciziile, dotările și protocoalele din spitale agravând criza și crescând numărul de victime. În urma protestelor de stradă, guvernul condus de Victor Ponta și-a asumat responsabilitatea politică, demisionând și acceptând acuzațiile opiniei publice, pe care le-a descris, la acel moment, drept „legitime”[1] (discursul lui Ponta a fluctuat și s-a transformat ulterior, pe măsură ce fostul prim-ministru a încercat să speculeze dinamica repetatelor crize din ultimii ani și să dobândească mai mult capital politic prin declarații naționaliste, conservatoare și anti-occidentale). Marea schimbare imaginată însă de forțele opoziției în 2015 s-a lăsat așteptată, iar anul 2023 găsește societatea românească într-o stare similară de tensiune, neîncredere în clasa politică și scepticism față de direcția în care România se îndreaptă. Președinția, parlamentul și partidele politice ocupă constant în sondaje ultimele locuri în ceea ce privește încrederea populației[2], iar opinia publică visează în continuare, obsesiv, la un nou „moment zero”, la o schimbare fundamentală a oamenilor care conduc instituțiile statului.
De ce caracterizez însă drept alarmiste discuțiile din jurul politicii românești, dacă tocmai am admis neajunsurile grave ale României și originea lor măcar parțial politică? Nu au motive românii să fie îngrijorați și nu este nevoie să militeze pentru o reformare din temelii a sistemului, astfel încât țara noastră să se poată ridica, în sfârșit, la nivelul partenerilor din Vest? În primul rând, în ciuda disfuncționalităților cu care ne confruntăm, România nu este, evident, un stat eșuat. După ce a aderat la NATO și Uniunea Europeană, statul nostru a progresat considerabil în privința unor indicatori relevanți pentru nivelul de trai, precum Produsul Intern Brut sau Indicele Dezvoltării Umane. Bineînțeles, în mod dureros, suntem aproape întotdeauna pe ultimele poziții în interiorul Uniunii Europene atunci când privim diverse clasamente privind calitatea vieții cetățenilor. Trebuie să apreciem însă faptul că, după jumătate de secol în care România a fost condusă de dictaturi brutale, în mai puțin de două decenii am devenit membri ai principalelor organizații occidentale și avem măcar ambiția de a ne compara cu celelalte state care fac parte din acestea – un progres din punct de vedere mental, cel puțin, după bezna autarhică a comunismului. Alte state din regiune nu au reușit deloc să încheie experimentul democratic cu succes: Rusia și-a reluat statutul de simbol al brutalității politice și militare, Ucraina și Republica Moldova nu au fost capabile să se desprindă de influența nocivă a Rusiei, deși au încercat, uneori, cu disperare, rămânând sub amenințarea constantă a violenței și corupției de tip sovietic, Grecia a suferit o recesiune economică de proporții catastrofale, Turcia a fost deturnată de dictatorul Recep Tayyip Erdoğan, în timp ce Serbia continuă să fie scuturată de spasme autoritariste și naționaliste, la mai bine de două decenii după încheierea măcelurilor generate de prăbușirea Iugoslaviei federale. Mai mult, state cu un succes democratic mult mai mare în anii ’90, precum Ungaria și Polonia, aflate și ele în apropierea flancului estic al sferei de influență a Occidentului, au fost acaparate de lideri populiști cu discursuri eurosceptice și influențați de conservatorismul religios. În tot acest vacarm politic local, România a rămas un punct nesperat de stabil pe harta Uniunii Europene, reușind să se mențină la suprafață, cât se poate de onorabil, după tranziția haotică a anilor ’90. Trăim într-o țară cu grave carențe de educație, în care un procent covârșitor al populației rămâne fidel unei Biserici Ortodoxe retrograde, înconjurată de propaganda și influența Rusiei. Cu toate acestea, alegerile continuă se fie libere[3] (cu ocazionale derapaje relativ minore, care nu pun sub semnul întrebării rezultatele finale), succesiunile la guvernare se produc cu regularitate și niciun partid aflat la guvernare nu a adoptat vreodată un discurs net antieuropean, așa cum s-a întâmplat în Ungaria sau Polonia. Acest parcurs denotă, indiscutabil, un grad de maturitate politică incomparabil cu imaginea pe care opinia publică o perpetuează. Da, în interiorul parlamentului, guvernului și al președinției încă au loc abuzuri situate în afara cadrului legal și constituțional. Da, în multe județe, autoritățile locale sunt conduse de afaceriști lipsiți de scrupule, invulnerabili în fața legii, care coordonează veritabile mafii cu rădăcini înfipte adânc în aparatul statal. Da, numărul de cazuri de corupție produse la nivelul cel mai înalt al statului este încă inacceptabil de mare. Însă rotația democratică la guvernare, participarea ca membri cu puteri depline în NATO și Uniunea Europeană, precum și menținerea unui mediu politic stabil într-o regiune efervescentă a Europei nu sunt compatibile cu încrederea extrem de scăzută pe care cetățenii o au în instituțiile statului. Odată cu intrarea României în lumina reflectoarelor politicii globale, în contextul tragicului război declanșat la granițele sale, progresul intern înregistrat pe toate planurile, cu precădere în ultimul deceniu, a început să fie afirmat și conștientizat mult mai frecvent în exteriorul țării[4]. Dacă în anii ’90, România era percepută de regulă ca un paria al democrației, o victimă sigură a autoritarismului și instabilității specifice regiunii, cerșind la porțile instituțiilor europene, astăzi, statul nostru este privit de mulți dintre partenerii săi externi drept unul matur, valoros din punct de vedere strategic și, mai ales, predictibil – un factor extraordinar de important într-o lume în care ordinea globală este amenințată. România nu este un stat eșuat; România nu are nevoie, așadar, de o revoluție, de o schimbare din temelii, de un nou regim, de o nouă Constituție, ci doar de o consolidare a valorilor democratice și de o asumare a acestora la o scară mai largă de către cetățeni, ceea ce, pe termen mediu și lung, va contribui automat și la creșterea calitativă a clasei politice pe care ne-o dorim cu toții.
Este firesc ca partidele democratice, a căror menire este, până la urmă, obținerea puterii, să adopte orice tip de discurs care le poate spori popularitatea și șansele de a ajunge la guvernare, în limita regulilor în vigoare și a viziunilor și convingerilor ce animă partidele respective (nu cred că putem încă vorbi în România despre principii în politică). Iar o motivație puternică pentru susținătorii unui partid este să fie convinși că lupta politică pentru care s-au înregimentat este una pe viață și pe moarte, de care depinde însăși ființa națională a României. Să îți numești toți adversarii politici trădători de patrie este o strategie tipică populismului și extremismului; ea nu va fi adoptată de partidele democratice decât în măsura în care propriul lor electorat răspunde pozitiv unor asemenea stimuli josnici și se lasă mobilizat de astfel de povești. Vina pentru omniprezența acestui tip de discurs în peisajul politic autohton actual este purtată, așadar, într-o mare măsură de populație, nu de partide. Laitmotivul luptei împotriva sistemului reușește să înfierbânte astăzi sângele prea multor concetățeni cu convingeri, altfel, democratice, deși el nu reprezintă decât un clișeu verbal grosolan, specific populismului și extremismului. Progresul unei democrații deja instaurate nu se poate produce decât pe căi democratice, urmând traiectoriile instituționale stabilite de legi și Constituție, chiar dacă persoanele care ocupă temporar funcțiile de conducere în stat nu corespund așteptărilor sau principiilor noastre, cât timp acestea au fost alese democratic și nu atentează la funcționarea mecanismelor democratice. Frustrarea față de stagnarea economică și socială nu trebuie să ne ducă cu gândul la o zdrobire și reconstrucție a „sistemului” (desigur, la nivel planetar avem nevoie de un nou suflu ideologic, post-capitalist, însă sunt sceptic că o asemenea transformare culturală sistemică își va avea originile tocmai în România anilor 2020), la fel cum o nemulțumire nu ar trebui să se rezolve niciodată, în modernitate, cu pumnul. În ambele situații, argumentele, discuțiile, parlamentarea reprezintă calea pentru ieșirea din impas.
Mirajul nevoii schimbărilor radicale alimentează, așadar, discursul politic alarmist din societatea românească. Pe lângă faptul că starea respectivă nu ne permite să mai detectăm momentele cu adevărat periculoase, ea duce totodată și la o eroziune severă a încrederii pe care electoratul o are în capacitatea statului democratic de a își îndeplini funcțiile. Iar ordinea democratică nu este altceva decât o ficțiune care încetează să existe atunci când populația încetează să creadă în ea. Democrația, deși se bazează pe cetățeni implicați, care subscriu unor valori și principii, presupune și o doză majoră de pragmatism și realism. În primul rând, o astfel de atitudine le va permite indivizilor interesați de reformarea statului să acceadă la funcțiile politice care le oferă pârghiile necesare în acest sens. Presupunând că nu doresc să apeleze la tertipurile populismului (care, oricum, nu garantează succesul și pot avea deseori efectul invers scontat, ducând la compromiterea ireversibilă în fața electoratului), aceștia vor trebui să găsească o combinație optimă de diplomație și agresivitate, sinceritate și teatru, pentru a naviga cu succes prin labirintul instituțional. Numeroase figuri publice din România, care ar putea reprezenta un factor pozitiv în cadrul clasei politice, nu reușesc să atragă voturile alegătorilor, deoarece nu acceptă să iasă din zona de confort și să găsească echilibrul optim între conținut veritabil și spectacol. În al doilea rând, alegătorul care intră întotdeauna în ciclul electoral având așteptări exagerate și ridicol de nerealiste de la candidații preferați, va sfârși, de cele mai multe ori, într-o stare mentală deloc constructivă. O primă opțiune este să fie crunt dezamăgit de înșelarea încrederii sale de către figura politică pe care o înzestrase cu caracteristici mesianice închipuite, caz în care, după eșecuri repetate, va deveni sceptic față de întregul sistem democratic. O a doua opțiune este să își suprime complet spiritul critic și să îi urmeze necondiționat pe politicienii săi preferați, extirpându-și astfel din viziune amenințarea eșecului – o atitudine incompatibilă cu o democrație funcțională. Democrația nu poate fi clădită și menținută cu succes decât prin (1) garantarea intangibilității politicienilor și a mecanismelor statului, cât timp regulile democratice nu sunt încălcate, și (2) utilizarea constantă a negocierii și compromisului ca substitute pentru violență. Atunci când cetățenii refuză să recunoască legitimitatea instituțiilor democratice, ele încetează, cu adevărat, să mai fie legitime, tocmai pentru că nu mai beneficiază de încrederea cetățenilor. Atunci când cetățenii decid să urmeze un partid politic până la capăt, indiferent ce s-ar întâmpla, el iese, automat, din raza de acțiune a discuțiilor raționale – nimic nu îi va putea convinge pe susținători să își schimbe opinia, la fel cum suporterii unei echipe de fotbal nu pot fi convinși prin argumente să nu mai deteste echipa rivală, deoarece adeziunea lor nu este una rațională, ci absolută.
I.b. Discursul politic alarmist – exemple
În rândurile următoare mă voi referi la două situații electorale relativ banale, dar înconjurate, la momentul respectiv, de o agitație disproporționată, stare de fapt care a adus, în cele din urmă, deservicii sistemului democratic, producând consecințe nefaste în profunzime și pe termen lung. Aceste evenimente ilustrează în mod elocvent isteria politică nefondată pe care o dezavuez aici.
I.b.1) Alegerea lui Traian Băsescu în funcția de Președinte al României – mitul războinicului anticomunist
Fostul ministru al transporturilor și primar al capitalei Traian Băsescu a deținut funcția de președinte timp de un deceniu, de-a lungul a două mandate de câte cinci ani, câștigate în urma tururilor de scrutin din 2004 și 2009. Deși declarat între timp (martie 2022) colaborator al Securității în urma unei decizii definitive a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie[5], Băsescu a fost, în timpul cursei pentru președinție, un personaj considerat de către un procent însemnat al electoratului drept singurul care poate salva democrația românească de fantomele comunismului – unicul individ capabil să se lupte cu politicienii corupți și fosilele cu convingeri totalitare, neocomuniste, care ar fi acaparat România. A reușit, cu o incontestabilă iscusință politică (ceea nu este echivalent, desigur, și cu o conduită morală corectă), să atragă clasa muncitoare și zonele sociale defavorizate (electorat clasic al PSD – Partidul Social Democrat), prezentându-se drept politicianul din popor și din topor, care nu se teme să spună lucrurilor pe nume, folosind un limbaj necizelat, pe înțelesul omului de rând. A adoptat în campaniile electorale un discurs în esență populist, plin de episoade patetice (precum anunțul privind lansarea candidaturii sale, în 2004 – o piesă de teatru în care Traian Băsescu nu a ezitat să verse câteva lacrimi în cinstea lui Theodor Stolojan, care s-a retras din cursă, lăsându-i locul) și de amenințări deloc voalate împotriva adversarilor săi politici (despre contracandidatul Adrian Năstase: „O să-l iau şi-o să-l dau cu capul de toţi pereţii”[6]), aducând aminte, din acest punct de vedere, mai degrabă de politicienii-justițiari din America Latină. Cu toate acestea, ca de atâtea ori în trecut, grosul autoproclamatei intelectualități românești a subscris imediat, fără ezitări, unei (așa-numite) viziuni politice definite exclusiv prin opoziția sa radicală față de valorile plebee de stânga (paradoxal – Băsescu fiind în prealabil președintele Partidului Democrat, declarat de doctrină social-democrată și parte din Internaționala Socialistă până în 2005). Filosoful Gabriel Liiceanu, de exemplu, considera că Băsescu „a știut să devină înalt când trebuia și să coboare când trebuia, cu voluptate, la mitocănia celor din jur”[7], în timp ce Horia-Roman Patapievici era de părere că este nevoie totuși de un anumit grad de inteligență (pe care domnia sa, se subînțelege, îl posedă), pentru a aprecia cu adevărat realizările fostului președinte:
„Nu trebuie neapărat să-l simpatizezi pe Traian Băsescu ca să prețuiești ceea ce a făcut ca președinte. Și nici nu trebuie să fii un admirator al lui ca să înțelegi binele pe care l-a făcut (poate urmărind anumite interese). Trebuie să fii doar inteligent și să fi putut depăși nivelul explicațiilor angelice, care la noi funcționează după principiul: când îi judecăm pe alții, singura măsură pe care o acceptăm e absolutul; când ne judecăm pe noi, singura măsură pe care o acceptăm e dictonul: «Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere».”[8]
Astfel de interpretări idealiste, rupte de realitatea pragmatismului care guvernează mișcările politice propriu-zise în democrație, nu fac decât să agraveze contrastul dintre așteptări și fapte, cu consecințele negative descrise mai devreme. Votanții din straturile inferioare ale societății (clasificați astfel din punct de vedere economic, desigur), frustrați de personajele arogante care își etalau ostentativ averile dobândite prin tot felul de ilegalități, abuzuri, șiretlicuri și uneltiri dubioase de-a lungul problematicilor ani ’90, au fost vrăjiți de posibilitatea ca un singur individ „de-al lor”, poziționat împotriva „sistemului”, care nu se sfiește să împroaște cu vulgarități, să se ia la trântă cu corupții, să facă dreptate și să îi ajute să… trăiască bine. În realitate, bineînțeles, Băsescu ocupase funcții politice importante chiar în regimurile pe care le critica virulent, în timp ce prerogativele prezidențiale, cu toate excesele și abuzurile pe care urma să le comită, sub acoperirea eufemismului „președintelui-jucător”, nu aveau cum să îi permită reforme fundamentale, de natura celor promise, chiar dacă le-ar fi dorit în mod onest. Intelectualitatea românească ar fi trebuit, teoretic, să aibă un spirit critic mult mai dezvoltat, poluată însă, ca de obicei, de influențe naționaliste, ortodoxiste și conservatoare, a fost și ea prinsă în delirul speranțelor fanteziste, crezând, la rândul său, că un individ va fi capabil să șteargă mai bine de patru decenii de comunism din ADN-ul poporului român – sau că această dorință afirmată reprezintă mai mult decât un ieftin truc oratoric. Contrar aparențelor, punctul de vedere emis de Patapievici citat mai sus este unul pur idealist, deoarece el nu face decât să rearanjeze raportul dintre Băsescu și un Bine politic absolut, intangibil, obținând astfel o exonerare de păcate a fostului președinte: cei care îl contestă pur și simplu nu sunt suficient de inteligenți pentru a înțelege că li s-a făcut un bine.
Valul de simpatie care l-a înconjurat inițial pe Traian Băsescu, propulsându-l apoi chiar și numai prin forța inerției, și discursul grobian ce i-a dominat constant mandatele au contribuit la accentuarea, extrem de nocivă, a unui fals (adică lipsit de baze reale) clivaj politic în România, pe care îl regăsim moștenit și astăzi: cel dintre „comuniști” și „anticomuniști”. Pun aceste cuvinte între ghilimele deoarece, golite demult de conținut, ele mai reprezintă doar instrumente utile în mâinile populiștilor sau care servesc diverselor interese de partid. Deși discursul istoric prin care Traian Băsescu a condamnat regimul comunist în fața Parlamentului României[9] a reprezentat un târziu moment de revenire la normalitatea politică (reușind totodată să îi aducă în lumina reflectoarelor pe adevărații șobolani comuniști care încă mai rodeau fotoliile funcțiilor politice înalte în stat, ascunși în spatele unor măști doctrinare revopsite), privind înapoi, de după momentul declarării sale drept colaborator al Securității, actul capătă valențe ironice și sinistre. Fără o lege a lustrației adoptată la momentul potrivit, care să fi gestionat în mod controlat tranziția de la totalitarism către democrație, discursul despre bătălia mitică dintre „comunism” și „anticomunism” a devenit o momeală pentru electoratul român, pe care partidele și politicienii lipsiți de scrupule nu au ezitat să o folosească obsesiv, exasperant pentru observatorul pragmatic și obiectiv. În realitate, anii ’90 au reprezentat o afundare haotică în jungla dezinhibată a capitalismului sălbatic, în care, dincolo de politica de stat cu unele valențe neocomuniste, mulți dintre membrii clasei politice și ai elitelor sociale și economice nu au urmărit decât acumularea de averi prin mijloace ilicite sau imorale, în timp ce păturile inferioare ale societății au fost private de măsuri reale de protecție socială. În anarhia doctrinară și haosul economic dezlănțuite, discuția despre „comunism” și „anticomunism” își pierdea semnificația reală. Nu susțin aici faptul că alegerea lui Traian Băsescu a fost în sine un act nefast pentru democrația românească sau că alternativele propuse electoratului la acel moment erau preferabile (nu există dovezi reale pentru a susține astfel de exerciții istorice de imaginație). Cred însă că situația anilor ’90 a fost atât de complexă în plan social și politic, încât speranța larg răspândită că Băsescu va reuși să pună capăt Răului, prezent sub forma unui pretins comunism regresiv, care împiedica dezvoltarea țării, s-a dovedit a fi o iluzie infirmată brutal de realitate. Multe dintre problemele sistematice cu care România se confrunta, puse pe seama stafiilor comuniste, rămân valabile și în prezent, când, în mare, schimbul de generații s-a produs: birocrația excesivă, marea corupție, calitatea destul de slabă a multor servicii oferite de stat și a unei părți a clasei politice ș.a.m.d. Concentrându-ne obsesiv asupra unei teme supradimensionate artificial (anticomunismul mesianic al războinicului Băsescu), am ignorat adevăratele cauze ale stagnării României, precum: un sistem de educație ineficient și inadecvat modernității, lipsa de interes în a combate discriminarea (bazată pe sex, orientare sexuală, religie, etnie ș.a.m.d.), ingerințele Bisericii Ortodoxe în treburile statului etc. Mitul salvatorului Traian Băsescu, departe de a ne izbăvi de povara comunistă și a ne permite să mergem mai departe ca societate, nu a făcut decât să adâncească ruptura și să radicalizeze cele două laturi ale dezbaterii politice, să sugrume dialogul, în locul unei mult sperate și indispensabile reconcilieri. De asemenea, a creat precedentul periculos al „președintelui-jucător”, în traducere, a președintelui care încearcă din răsputeri să ocolească și chiar să sfideze limitele constituționale, atitudine pe care am regăsit-o din plin și la succesorul său, Klaus Iohannis, și care a devenit, parcă, o așteptare a electoratului din partea candidatului pe care îl votează. După ce praful răscolit de mandatele lui Traian Băsescu a început să se așeze, permițându-ne să privim cu mai multă claritate înspre trecut, putem afirma că mitul războinicului anticomunist, a cărui strălucire orbitoare l-a propulsat pe fostul lider al Partidului Democrat în fruntea statului, a lăsat România slăbită și vulnerabilă: mai puțină solidaritate socială, mai puțină empatie față de categoriile defavorizate, mai multă instabilitate din cauza precedentului periculos al „președintelui-jucător”, care nu se lasă încorsetat de prevederile constituționale. Așteptările ridicole care au fost investite de o parte considerabilă a populației în susținerea lui Traian Băsescu au dus la un coeficient mai ridicat de fricțiune între diversele categorii sociale și economice, prin asimilarea discursului său menit să divizeze și să irite pentru a cuceri, în timp ce alegerea sa în funcția de președinte a fost înlesnită, dacă nu provocată, de epidemia viziunilor politice alarmiste, conform cărora era în joc supraviețuirea României democratice: fie Băsescu, fie prăbușirea înapoi în comunism.
I.b.2) Uniunea Salvați România – mitul exasperant al salvării, mitul oamenilor noi în politică
De fapt, promisiunea mântuirii anticomuniste, care, în esență, l-a propulsat pe Traian Băsescu în fruntea statului, în uralele mulțimii, se înscrie într-un tip de discurs uzual în ciclurile electorale din orice democrație – cel al nevoii de înnoire și reformă. Constanta schimbării este esențială pentru menținerea unei democrații robuste și progresiste; de aceea, ea nu are cum să lipsească din centrul dezbaterii. Însă nuanțele, deseori destul de subtile, care înconjoară apelul la acțiune pentru a înfăptui schimbarea fac diferența dintre un exercițiu democratic sănătos și o agresivitate destabilizatoare, care doar se folosește de permisivitatea intrinsecă democrației pentru a obține puterea sau chiar a ataca bazele statului de drept, în vederea satisfacerii unor interese particulare. În cadrul alegerilor postdecembriste din România, linia care a demarcat cele două atitudini a fost întotdeauna, în cel mai bun caz, neclară. Cert este că acuzațiile grave precum cele de înaltă trădare sau de corupție generalizată a întregii clase politice sunt fluturate prea des în discursul de partid, spoite în tricolor și lozinci ușor digerabile. Dacă în cazul unor partide extremiste, populiste, antidemocratice, precum PRM (Partidul România Mare) sau AUR, această abordare este, până la urmă, o „obligație” dictată de doctrină, instigarea constantă la linșajul figurat al unor politicieni sau partide, la o dinamitare de natură revoluționară a sistemului, nu are ce căuta în arsenalul electoral pregătit de cei fideli democrației și statului de drept. Cum spuneam și mai devreme, ideea de revoluție propriu-zisă pur și simplu nu mai are sens într-un stat situat la nivelul României, care trebuie doar să continue pe drumul actual, să își consolideze și perfecționeze instituțiile și politicile. Revoluția își mai are locul și rațiunea de a fi, astăzi, doar în statele subjugate de autoritarism, în statele din lumea a treia sau în cele situate în avangarda culturală a umanității. În rest, democrațiile standard oferă toate pârghiile necesare pentru a genera schimbare și progres din interiorul sistemului.
USR (Uniunea Salvați România, etichetă mai largă în care includ, pentru simplitate, și excrescența sa temporară și veșnic neclară, PLUS – Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate) a reușit accederea în ultimele două configurații ale Parlamentului României, cu un scor electoral de aproximativ 9% din voturi în 2016, respectiv 15% în 2020 (la care se adaugă un rezultat record, de peste 22%, la alegerile europarlamentare din 2019). Platforma ideologică pe care s-a bazat pentru obținerea acestor rezultate absolut spectaculoase s-a axat din plin, fără niciun fel de rețineri, pe cele două mituri discutate aici: cel al nevoii de a salva România și cel al nevoii de oameni noi în politică. USR nu este însă nici pe departe o grupare politică extremistă, ci, din contră, una profund prooccidentală, proeuropeană, prodemocratică. Nu pun la îndoială faptul că mulți dintre membrii USR și-au dorit să ajungă în parlament, prin mijloace democratice, pentru a consolida, apoi, democrația și valorile Europei, a lupta împotriva corupției și a birocrației, a susține cosmopolitismul transcontinental și modernizarea României în cadrul instituțiilor occidentale. Beneficiind de încrederea unei generații tinere, devenită conștientă politic în post-tranziție și profund deziluzionată de peisajul din ce în ce mai sumbru dezvăluit în jur de tragedia din Colectiv, cei de la USR au reușit performanța de a deveni primul partid românesc cu adevărat nou care să facă parte dintr-un guvern (prin „partid nou” mă refer la formațiuni apărute după mijlocul anilor 2000, odată cu ieșirea din epoca tranziției și intrarea în epoca apartenenței euroatlantice – formațiuni care nu s-au născut însă prin desprinderea, fuzionarea, cosmetizarea unor partide preexistente sau ca acte unilaterale de rebeliune ale unor membri excluși din partide mari, precum PLR – Partidul Liberal Reformator sau UNPR – Uniunea Națională pentru Progresul României). Nu îmi doresc să discut aici în ce măsură cele nouă luni în care USR s-a aflat, alături de PNL (Partidul Național Liberal) și UDMR (Uniunea Democrată Maghiară din România), la guvernare au reprezentat un eșec sau un succes, și nici factorii externi care au influențat spațiul guvernamental de manevră al miniștrilor USR. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că mulți membri ai noii generații de alegători, care anterior nu fuseseră înregimentați politic, s-au implicat și au militat pentru promovarea USR în rândul partidelor puternice din peisajul politic românesc, cu un entuziasm care, deși a trecut, de multe ori, dincolo de limitele bunului-simț, a fost onest, bine intenționat, însuflețit de credința în posibilitatea unui viitor mai bun fără nevoia de a emigra. Îmi aduc aminte cum, în pragul alegerilor din 2016, 2019 și 2020, în cercurile sociale pe care le frecventam, să afirmi că nu susții USR era privit, pur și simplu, drept un afront personal sau o dovadă incontestabilă de incultură și ignoranță. Indiferent de unghiul din care privim realizările punctuale din timpul scurtei participări la guvernare, este indiscutabil faptul că USR nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor susținătorilor săi (naive, idealiste, este drept – dar sincere) și a promisiunilor de a veni cu un alt fel de politică – ba chiar, judecând partidul exclusiv în funcție de acest criteriu, a eșuat complet și lamentabil. În primul rând, fricțiunile, jocurile de culise, scandalurile și luptele interne pentru putere au măcinat coeziunea partidului și i-au afectat grav credibilitatea și rațiunea de a exista – în special duelul dintre Dan Barna și Dacian Cioloș, care nu putea fi rezolvat decât printr-o ruptură inevitabilă. Ținând cont că întregul proiect politic se baza pe ideea unor idealuri comune, nu a fost niciodată clar care au fost motivele disensiunilor ireconciliabile ce au determinat scindarea, dincolo de orgoliu și dorința de putere. În al doilea rând, oportunismul politic și lipsa unor principii solide și durabile nu au încetat să iasă la iveală în unele momente-cheie. De exemplu: deși, extrem de lăudabil, partidul a decis să adopte o poziție oficială împotriva infamei încercări de redefinire a căsătoriei în Constituție din anul 2018 (de ce acel moment a fost atât de important vom discuta puțin mai târziu), încă de atunci erau evidente mari semnale de alarmă. Un principiu moral atât de important și firesc în modernitatea doctrinară invocată de USR beneficia, în realitate, de o susținere destul de redusă în interiorul partidului, doar 52% dintre membri votând în favoarea adoptării poziției împotriva revizurii Constituției[10] – o imagine foarte diferită de cea profund reformistă și seculară fluturată în fața electoratului. Nicușor Dan, fondatorul și președintele partidului, a demisionat din funcție și a părăsit organizația din cauza disputei din jurul acestui subiect, refuzând categoric să se opună homofobiei instituționalizate[11]! Chiar și Dan Barna, care s-a declarat împotriva organizării referendumului, a adoptat această poziție nu dintr-o convingere fermă, ci pentru că „este o temă falsă, o problemă care nu aduce nimic nou în România […], folosită […] de Liviu Dragnea pentru a muta atenția societății de la temele cu adevărat importante.”[12] Așadar, discriminarea cetățenilor pe baza orientării sexuale nu a reprezentat niciodată o temă reală pentru USR – întrebarea este dacă, dincolo de oportunism, rămâne vreo temă reală în inima ideologiei neclare a partidului. Un liberal doar din punct de vedere economic, Barna a reiterat ulterior crezul său: ar susține legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, dar în momentul în care „ar rezulta lucrul acesta ca fiind o prioritate”[13]… În al treilea rând, ca o continuare a punctului precedent, în timpul crizei guvernamentale generate de ruperea coaliției PNL-USR-UDMR, cei din USR au demonstrat încă o dată (cu consecințe, poate, și mai grave decât în cazul referendumului „pentru familie”) că privesc, de fapt, exercițiul democratic cu cinismul specific oricărui partid mare și își vor urmări interesele politice imediate cu riscul de a își călca în picioare propriile (pretinse) principii. Astfel, USR nu a ezitat să depună o moțiune de cenzură alături de AUR, în septembrie 2021, pentru demiterea guvernului Florin Cîțu, din care miniștrii USR tocmai se retrăseseră. Negocierea politică efectuată cu o grupare extremistă reprezintă o eroare gravă – forțele democratice au întotdeauna datoria să creeze un „cordon sanitar” în jurul facțiunilor antidemocratice infiltrate în interiorul autorităților statului. Partidul democratic care negociază cu un partid extremist îl legitimează pe acesta din urmă, îi recunoaște dreptul la opinii, deși acestea se referă tocmai la abolirea ordinii democratice în cadrul căreia se pot purta negocierile politice. Alegând interesul politic în dauna valorilor democratice, USR și-a dovedit, o dată pentru totdeauna, viziunea și intențiile reale, creând un precedent extrem de periculos, într-unul dintre cele mai complicate momente politice postdecembriste, în care suntem nevoiți să ne confruntăm, pentru prima dată după aderarea la Uniunea Europeană, cu ascensiunea puternică a unui partid profund extremist și eurosceptic.
Așadar, orice s-ar spune despre parcursul politic USR din ultimii ani și despre performanța și conduita la guvernare, este clar că așteptarea unei transformări radicale, a unei salvări a României prin simpla infuzie de oameni noi în politică nu a fost una rezonabilă. Conceptul „salvării” nu își are locul în politica de zi cu zi, dincolo de discursul populist, deoarece este lipsit de un conținut relevant în cadrul unei democrații deja funcționale. „Salvarea” presupune măsuri excepționale și arogarea unei puteri instituționale ce depășește limitele uzuale – o resuscitare, un prim ajutor, o intervenție ieșită din normalitate. Se creează o paralelă inevitabilă cu organismul politic ce prelua conducerea statului printre ruinele Revoluției Române din Decembrie 1989, evoluând ulterior într-un partid – FSN (Frontul Salvării Naționale) și excrescența sa FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale) sunt singurele partide postdecembriste (cunoscute, cel puțin) care au mai folosit cuvântul „salvare” în titulatură („salvarea” ne duce totodată cu gândul și la FRN – Frontul Renașterii Naționale, fondat de monarhul absolut Carol al II-lea). Vremurile erau însă cu totul altele, iar utilizarea sa mult mai justificată: democrația românească tocmai era instaurată, printre sincope și gloanțe, iar FSN avea și o dimensiune populistă majoră, indiscutabilă, care se va mai disipa târziu, de-abia spre finalul anilor ’90, și va reveni constant în viața partidelor succesoare (de exemplu, în epoca Dragnea). Cât despre obsesia oamenilor noi în politică, aceasta reprezintă o consecință firească a nemulțumirii față de figurile politice care s-au perindat pe scena guvernărilor postdecembriste – ea trebuie temperată însă de realitate. În primul rând, să privim bilanțul empiric – cum au funcționat până acum implanturile subite de partide și personaje proaspete în structurile de conducere ale statului? PP-DD (Partidul Poporului – Dan Diaconescu) este, probabil, cel mai de succes partid „nou” – în ciuda existenței sale scurte, în legislatura 2012-2016, acesta a ajuns să reprezinte cea de-a treia putere politică în România! Discursul lui Dan Diaconescu invoca același laitmotiv al reînnoirii și reformei radicale, fără limite: „Eu sper ca românii să înțeleagă odată că actuala clasă politică trebuie să plece și să-i lase pe alții.”[14] PNG-CD (Partidul Noua Generație-Creștin Democrat), deși nu a înregistrat succesul electoral pe care l-a avut PP-DD, a jucat, pentru o vreme, un rol deloc neglijabil în peisajul politic românesc, datorită influenței președintelui său, George Becali, ale cărui discursuri, înecate în deliruri naționaliste, religioase și accese de violență și grandomanie, pe cât de hilare, pe atât de înspăimântătoare, au reprezentat întotdeauna un deliciu pentru presa veșnic dornică de senzațional. „Vreau să ucid Diavolul din România, corupția și minciunile”[15] se lamenta Becali, speculând, la rândul său, popularitatea ideii că ar fi necesară o schimbare din temelii a clasei politice. În privința „oamenilor noi” în politică, ar fi nevoie să efectuăm o analiză exhaustivă pentru a identifica din punct de vedere cantitativ numărul de personaje intrate în structurile politice și care a fost, calitativ, activitatea acestora. Doar imaginându-ne însă că efectuăm această analiză, remarcăm dificultatea de a gestiona conceptul respectiv – când și cât timp este un politician nou? La ce interval trebuie efectuată această reînnoire? Este un proces unic, deoarece clasa politică actuală este compromisă, sau trebuie transformat într-unul recurent, extins pe termen nelimitat? Este omul nou care pătrunde în politică dispus să se retragă, la finalul mandatului, pentru a continua reînnoirea? Desigur, este un proces care se gripează rapid sub apăsarea nonsensului și care trebuie tradus astfel: este nevoie de oameni noi în politică acum deoarece eu sunt acum un om nou în politică. Este nevoie de o nouă clasă politică acum, deoarece eu sunt acum un aspirant la această nouă clasă politică. După ce eu voi ajunge în cercurile elitelor puterii, în virtutea sacrei reînnoiri a cărei voci mă declar, va trebui să ne concentrăm asupra acțiunilor concrete, iar nevoia de schimbare nu își va mai avea rostul. Dar când devine omul nou, vechi? În realitate, reînnoirea clasei politice este un proces care se derulează constant într-o democrație, pe măsură ce personalul partidelor se schimbă. Chiar trebuie să exprimăm faptul că, în sensul cât se poate de propriu al cuvintelor, avem mereu oameni noi în politică, măcar din cauză că ființele umane îmbătrânesc și mor?! Înțeleg dimensiunea abstractă a conceptului, necesitatea de a menține funcțional sistemul circulator al viziunilor și de a evita acapararea puterii de către personaje cu concepții vetuste – însă, într-o democrație funcțională, clădită pe instituții funcționale, procesul de reînnoire este inevitabil și se derulează, de la sine, în fundal. Obsesia constantă pentru oamenii noi în politică, pe de o parte, se apropie periculos de mult de „omul nou” pe care comunismul se căznea să îl făurească, pe de altă parte, devine un instrument mortal în mâinile extremiștilor iscusiți în tainele demagogiei sau ale celor care au nevoie de un motiv în plus pentru a înlătura un adversar politic sau a își netezi drumul către o funcție sau alta. Nu în ultimul rând, în ochii majorității, impulsul de a deschide politica pentru oameni noi se traduce, de cele mai multe ori, în susținerea unor persoane care nu fuseseră asociate anterior politicii, ceea ce, departe de a deschide porțile unor specialiști marginalizați până atunci, invită vedete din domenii complet diferite să se joace de-a liderii. Parlamentul României, în special în timpul aventurilor electorale uninominale, dar și la adăpostul listelor de partid, a găzduit o serie de nume înfiorătoare (în contextul respectiv), în virtutea acestei nebunii: Irina Loghin, Ion Dolănescu, Ilie Năstase, Anghel Iordănescu, Teo Trandafir ș.a.m.d…. Din toate aceste motive, consecințele nefaste ale sforțării de a reînnoi cu sila clasa politică depășesc potențialul progresist al acțiunii în sine.
În concluzie, USR a stors considerabil energia și entuziasmul unei generații care s-a avântat pentru prima dată, cu onestitate, naivitate și vulnerabilitate, în vâltoarea jocurilor politice democratice, utilizând mijloace specifice populismului pentru a câștiga capital politic. Promițându-le că poate salva statul român printr-o politică nouă realizată de oameni noi, USR a contribuit la deziluzionarea și împingerea acestei generații către cinism și apatie, atunci când s-a dovedit că metodele adoptate nu sunt realiste – și nici măcar dezirabile. Adevărul este că nici în 2016, nici în 2020, statul român nu avea nevoie să fie nici salvat, nici reformat din temelii, ci doar împins mai departe, prin și mai multă trudă, pe drumul european pe care îl urma de mai bine de trei decenii. Din păcate, consecințele acestor false așteptări și false probleme pot fi dramatice, atunci când cea mai activă și implicată parte a electoratului, bântuită de stresul posttraumatic al înșelăciunii hiperbolice, nu se va mai prezenta la apel, în 2024, deși ne vom confrunta, de această dată, cu o amenințare veritabilă, profundă și imediată la adresa democrației și a statului de drept – deoarece cartea a fost deja jucată, prematur, de USR. Să te erijezi într-o forță anti-sistem într-o democrație funcțională reprezintă o crimă împotriva democrației, o erodare a legitimității acesteia, doar de dragul creșterii în popularitate. Deși populația gândește, deseori, numai în termenii schimbărilor radicale, sincopele politice aduc rareori îmbunătățiri durabile. Paradoxal, în 2024, USR nu va mai fi o forță politică nouă, membrii săi căpătând deja experiență în parlament și guvern, iar ștafeta va fi preluată de AUR – care invocă deja aceleași clișee pe care le arboraseră cei de la USR în prealabil: nevoia de a salva statul român, de a îl reforma din temelii, de a înlocui actuala clasă politică. Din păcate, omul nou în politica anului 2024 se întâmplă să fie extremist, eurosceptic, fascist, habotnic, intolerant, xenofob, homofob… Noutatea este însă factorul esențial, nu-i așa?
Enumerarea cazurilor de isterie politică ar putea continua de-a lungul unui număr impresionant de pagini (cursa prezidențială dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta, „Referendumul pentru justiție”, candidatura lui Nicușor Dan pentru funcția de primar al capitalei ș.a.m.d.), însă mă voi opri aici, deoarece consider că cele două situații aduse în discuție sunt suficiente pentru a constitui o bază solidă pentru argumentul meu. Alegerea lui Traian Băsescu în funcția de președinte nu a vindecat România de sechelele comunismului, din contră, fiind punctul de naștere, sau măcar adâncire, a unei fisuri adânci în democrația românească, iar declararea sa drept colaborator al Securității a parafat caracterul de piesă ieftină de teatru al mandatelor sale. Dacă primul rival pe care l-a învins în lupta pentru Cotroceni, Adrian Năstase, a fost condamnat apoi pentru fapte de corupție (fie spus, în paranteză – deși „am luat apărarea” clasei politice în fața acuzațiilor constante că ar fi, în totalitatea sa, lipsită de competență și calitate, este trist să remarcăm că un fost premier arogant și corupt rămâne mult mai cult, articulat, coerent și plin de substanță în discurs decât majoritatea politicienilor actuali), ceea ce ar putea confirma plasarea lui Băsescu de partea „dreptății și adevărului” la momentul respectiv, alegerile prezidențiale din anul 2009 spulberă complet acest statut. În primul rând, campania electorală a fostului președinte ar fi fost, conform instanțelor de judecată, finanțată ilegal[16]; în al doilea rând, adversarul său, Mircea Geoană, ridiculizat la scară largă de susținătorii lui Băsescu de la acea vreme, este, astăzi, secretar general adjunct al NATO… Ar fi lăsat un ipotetic eșec al lui Traian Băsescu România „neajutorată” în ghearele „corupților”? Puțin probabil – din contră, victoria sa din anul 2009 pare, mai degrabă, o șansă ratată de înscriere a țării pe o traiectorie ceva mai normală. La fel, mântuirea predicată cu patos și agresivitate de susținătorii USR (un partid, altfel, binevenit, care încă mai poate contribui, fără îndoială, la progresul statului nostru) s-a dovedit a fi (și rămâne) o credință nejustificată, infirmată constant de realitate, iar preluarea guvernării de către adversarii politici nu a ruinat România. USR nu reprezintă singura sau ultima șansă a democrației românești, ci un partid ca oricare altul, angrenat în lupta pentru deținerea puterii politice – avem nevoie de mai puțină „salvare” și mai mult „business as usual”, în dulcele grai al lucrătorilor din interiorul corporațiilor. Maniera regretabilă în care USR apelează, fără nicio reținere, la artificii specifice populismului sau își urmărește cu nerușinare obiectivele politice pe termen scurt, până în punctul în care sfârșește prin a legitima un partid extremist, dăunează grav, așa cum am văzut, democrației românești. Spuneam că această manieră este regretabilă deoarece USR ar dispune din plin de resursele umane necesare pentru a deveni o forță inteligentă de opoziție: de exemplu, în 2019, USR s-a opus votului favorabil acordat de România pentru revenirea Rusiei în Consiliul Europei. Iată o critică (adusă PSD) îndreptățită, obiectivă, rațională, exprimată într-un stil perfect adecvat și confirmată de trecerea timpului:
„Uniunea Salvați România consideră că Federația Rusă nu poate fi primită în rândul unei organizații a statelor de drept, menită să apere democrația, în condițiile în care Rusia nu respectă niciuna dintre cele șapte rezoluții ale CoE la adresa ei, continuă să ocupe Peninsula Crimee, teritorii din Georgia şi să menţină starea de conflict îngheţat în regiunile Transnistria şi Nagorno Karabakh, nu se angajează să respecte libertatea de expresie și drepturile minorităților, ține în închisori deținuți politici și interferează cu procesele electorale democratice din alte țări.
Având în vedere implicațiile votului PSD, în favoarea Rusiei, USR atrage atenția că o astfel de poziție, la nivelul Consiliului Europei, afectează interesele regionale ale României și poate avea urmări negative pentru țara noastră pe termen lung. De asemenea, USR solicită Partidului Social-Democrat explicații publice privind votul dat de reprezentantul său și asumarea riscurilor pe care le presupune pentru România.”[17]
Partea a II-a – Momente reale de cumpănă în democrația românească postdecembristă
Partea a III-a – 2024: premise
[1] „Victor Ponta A DEMISIONAT: «Oamenii simt nevoia de mai mult și ar fi o mare greșeală să ignor acest lucru. Este cazul să-i lăsăm pe alții mai buni»”, Mediafax.ro, 04.11.2015, https://www.mediafax.ro/politic/victor-ponta-a-demisionat-oamenii-simt-nevoia-de-mai-mult-si-ar-fi-o-mare-greseala-sa-ignor-acest-lucru-este-cazul-sa-i-lasam-pe-altii-mai-buni-video-14873222, accesat în data de 15.03.2023.
[2] „Biserica şi Armata rămân instituţiile în care românii au cea mai mare încredere. Parlamentul şi partidele politice, pe ultimele locuri în topul încrederii, arată un sondaj CURS”, G4media.ro, 16.04.2022, https://www.g4media.ro/biserica-si-armata-raman-institutiile-in-care-romanii-au-cea-mai-mare-incredere-parlamentul-si-partidele-politice-pe-ultimele-locuri-in-topul-increderii-arata-un-sondaj-curs.html, accesat în data de 15.03.2023.
[3] „Freedom in the world 2022 – Romania”, Freedom House, https://freedomhouse.org/country/romania/freedom-world/2022, accesat în data de 15.03.2023.
[4] Luiza Ilie, Gergely Szakacs, „Romania quietly catches up with richer neighbours, helped by EU cash”, Reuters, 09.01.2023, https://www.reuters.com/world/europe/romania-quietly-catches-up-with-richer-neighbours-helped-by-eu-cash-2023-01-09/, accesat în data de 15.03.2023.
[5] Bogdan Păcurar, „Traian Băsescu, declarat colaborator al Securității. Decizia ÎCCJ este definitivă. Băsescu: «Voi face demersurile legale la CEDO»”, Digi 24, 23.03.2022, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/traian-basescu-verdict-definitiv-de-colaborare-cu-securitatea-iccj-1881425, accesat în data de 15.03.2023.
[6] Mihai Voinea, Cristian Delcea, „Istoria alegerilor prezidenţiale. 2004-2009, marile victorii ale lui Traian Băsescu”, Adevărul.ro, 30.10.2014, https://adevarul.ro/news/politica/video-istoria-alegerilor-prezidentiale-2004-2009-marile-victorii-traian-basescu-1_545127d40d133766a858cfe9/index.html, accesat în data de 15.03.2023.
[7] Gabriel Liiceanu, „Portret de Președinte la capăt de mandat”, Revista 22, 03.12.2014, https://revista22.ro/opinii/gabriel-liiceanu/portret-de-pre537edinte-la-cap259t-de-mandat, accesat în data de 15.03.2023.
[8] Ramona Ursu, „Patapievici despre Băsescu: «A jucat cu singura armă la care nu s-ar fi gândit granzii sistemului»”, Newsweek România, 13.05.2018, https://newsweek.ro/interviuri/patapievici-despre-basescu-a-jucat-cu-singura-arma-la-care-nu-s-ar-fi-gandit-granzii-sistemului, accesat în data de 15.03.2023.
[9] „20 de motive pentru a condamna comunismul. Discursul lui Basescu”, Ziare.com, 18.12.2006, https://ziare.com/basescu/stiri-traian-basescu/20-de-motive-pentru-a-condamna-comunismul-discursul-lui-basescu-51208, accesat în data de 15.03.2023.
[10] „Referendum în USR: Uniunea nu va susţine iniţiativa Coaliţiei pentru Familie. Votul a fost strâns”, Știrile PRO TV, 14.08.2017, https://stirileprotv.ro/stiri/politic/referendum-in-usr-uniunea-nu-va-sustine-initiativa-coalitiei-pentru-familie-votul-a-fost-strans.html, accesat în data de 15.03.2023.
[11] „Nicuşor Dan și-a anunțat oficial demisia din USR. E dispus să se întoarcă în anumite condiții”, Digi 24, 01.06.2017, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/nicusor-dan-voi-explica-demisia-mea-din-usr-intr-o-conferinta-de-presa-735406, accesat în data de 15.03.2023.
[12] „Dan Barna: USR votează împotriva redefinirii familiei. Este o temă falsă, folosită de Dragnea pentru a distrage atenția de la problemele reale”, HotNews.ro,11.09.2018, https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22695613-dan-barna-usr-voteaz-mpotriva-redefinirii-familiei-este-tem-fals-folosit-dragnea-pentru-distrage-aten-problemele-reale.htm, accesat în data de 15.03.2023.
[13] „Barna, despre căsătoriile între persoane de acelaşi sex: Când o astfel de iniţiativă ar ajunge în dezbatere, nu aş vedea o problemă”, Digi 24, 12.06.2019, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/dan-barna-as-vota-o-lege-privind-casatoriile-intre-persoane-de-acelasi-sex-1146010, accesat în data de 15.03.2023.
[14] C. T. Sturzu, „Interviu cu Dan Diaconescu, preşedintele PP-DD”, ZCH News, 09.05.2014, https://zch.ro/interviu-cu-dan-diaconescu-presedintele-pp-dd/, accesat în data de 15.03.2023.
[15] Oana Lungescu, „Rich populist woos Romanians”, BBC News, 16.03.2007, http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6457237.stm, accesat în data de 15.03.2023.
[16] Georgiana Marina, „Dosarul finanțării campaniei electorale din 2009. Elena Udrea – 8 ani de închisoare cu executare, Ioana Băsescu – 5 ani de închisoare, Digi 24, 02.03.2021, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/dosarul-finantarii-campaniei-electorale-din-2009-inchisoare-cu-executare-pentru-elena-udrea-1461059, accesat în data de 15.03.2023.
[17] „Rusia revine în Consiliul Europei cu sprijinul PSD”, USR.ro, 25.06.2019, https://www.usr.ro/2019/06/25/rusia-revine-consiliul-europei-cu-sprijinul-psd/, accesat în data de 15.03.2023.